Chestiune de drept. Interpretarea dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare

6. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra problemei juridice supuse interpretării este în sensul că indemnizaţia de deces se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali, în acest sens fiind interpretarea dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept semnalată, s-au expus două puncte de vedere, după cum urmează:

— într-o primă opinie se apreciază că dreptul la despăgubiri reglementat de art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 este unic în sensul că se acordă o singură dată, în raport de starea iniţială „produsă ca urmare a unor acţiuni militare”, fără a avea relevanţă trecerea ulterioară într-un alt grad de invaliditate sau eventualul deces.

Considerentele ce stau la baza acestei opinii sunt deduse din textul art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, apreciind-se că dreptul la despăgubiri se leagă de situaţia creată în cadrul acţiunii militare, textul subliniind legătura necesară şi directă dintre starea de invaliditate sau deces şi acţiunile militare. Fiind un drept la măsuri de protecţie reglementate de stat pentru persoane cărora le-a fost afectată integritatea corporală/viaţa pe teatrele de luptă internaţionale, interpretarea nu se poate face în defavoarea celui ce se obligă, prin extinderea acesteia la situaţii pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere (şi anume, la situaţia agravării stării de sănătate în timp), cu atât mai mult cu cât acest set de măsuri de sprijin se încadrează într-un ansamblu de măsuri mult lărgit, constând din acordarea daunelor materiale aferente contractului de asigurare de viaţă şi accidente, a indemnizaţiei lunare pentru urmaşi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 111/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a pensiei de urmaş, a bursei de studiu pentru urmaş, ca şi din faptul angajării soţiei defunctului ca ofiţer în cadrul armatei. Eventual, s-ar putea accepta a se considera ca, din dreptul aferent stării mai grave de invaliditate, să se deducă despăgubirea aferentă stării anterioare de invaliditate, agravarea dând eventual naştere la dreptul la diferenţa dintre despăgubirile prevăzute pentru cele două stări de invaliditate, respectiv la diferenţa dintre despăgubirile aferente invalidităţii şi cele pentru deces;

— într-o a doua opinie se consideră că, în ipoteza unei persoane din categoria celor vizate, care parcurge, în timp, fiecare dintre cazurile reglementate în acest text (invaliditate gradul III, apoi invaliditate gradul II, ulterior invaliditate gradul I şi, în final, deces), se naşte, cu ocazia fiecărei încadrări într-un nou grad de invaliditate, respectiv a decesului, câte un drept nou pentru a beneficia de integralitatea despăgubirilor aferente acestuia.

Argumentele ce susţin a doua opinie sunt în sensul că, nefiind făcută nicio distincţie de către legiuitor, aceasta nu poate fi făcută nici de către interpret, în sensul că, în măsura în care legiuitorul a reglementat patru tipuri de despăgubiri, fără a limita acordarea acestora la un singur tip, nu se poate restrânge acordarea lor în sensul propus în prima interpretare. În această opinie, pentru obţinerea beneficiului despăgubirilor, este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între starea de invaliditate şi activitatea desfăşurată în timpul misiunii, chiar dacă apariţia şi constatarea stării de invaliditate au loc ulterior reîntoarcerii din misiune.

7. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Referitor la problemele de drept care fac obiectul sesizării Curţii de Apel Cluj — Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti care să evidenţieze practica judiciară la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor aflate în circumscripţia lor teritorială referitoare la chestiunile de drept care fac obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare — Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Cluj.

8. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentului dosar.

9. Raportul asupra chestiunilor de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate, referitor la prima problemă de drept, s-a arătat că dispoziţiile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, coroborate cu prevederile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, se interpretează în sensul că dreptul la despăgubirea reglementată pentru decesul cadrelor militare, ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali ai acestora (şi poate fi pretins de oricare dintre succesori, sub rezerva desocotirii lor ulterioare).

În privinţa celei de a doua probleme de drept s-au conturat două puncte de vedere, potrivit cărora dispoziţiile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 se interpretează în sensul că dreptul la despăgubiri nu este condiţionat de starea iniţială produsă ca urmare a unor acţiuni militare, respectiv dreptul la despăgubiri pentru rezultatul păgubitor se acordă în raport cu starea iniţială produsă ca urmare a evenimentului vătămător, fără a avea relevanţă trecerea ulterioară într-un alt grad de invaliditate sau, eventual, deces, fiind unanimă soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj — Secţia I civilă în Dosarul nr. 670/33/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în privinţa problemei de drept identificate la pct. 2 lit. b) din actul de învestire a instanţei supreme.

10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de pârât şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, legiuitorul, în cuprinsul articolului anterior menţionat, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

1. existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;

2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

3. o chestiune de drept cu caracter de noutate;

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

5. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Preliminar analizei condiţiilor de admisibilitate, astfel cum au fost conturate în doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, un prim aspect care relevă inadmisibilitatea sesizării rezultă din analiza elementelor care diferenţiază cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Dacă este, de principiu, acceptat că inexistenţa unei practici neunitare denotă că instanţa supremă poate fi sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nefiind una care să fi creat deja divergenţă în jurisprudenţă, inexistenţa unei practici, în sine, nu poate decât să ducă la o concluzie în sens opus.

Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că, în decurs de nouăsprezece ani, câţi au trecut de la adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 846/1996, nicio altă instanţă naţională, în afară de titularul sesizării, nu a fost sesizată cu o cerere având un obiect similar cu cel dedus judecăţii instanţei de trimitere.

În aceste condiţii nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar o opinie jurisprudenţială izolată nu poate să constituie temei declanşator al mecanismului procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea privită din această perspectivă fiind inadmisibilă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin articolul anterior menţionat să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

În acest sens, în doctrină, a fost exprimată opinia, deşi textul nu o afirmă expres, că sesizarea trebuie să vizeze chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

Spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care, cel puţin, în privinţa primei chestiuni de drept, nu comportă o reală dificultate, ele nefiind lacunare ori contradictorii în esenţă, ci, cel mult, redactate într-o manieră improprie.

De aceea, o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluţionării cererii impune realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 846/1996. Relaţionarea acestor norme a fost expusă însă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop mecanismele de interpretare a actelor normative.

Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 este un act administrativ cu caracter normativ adoptat în vederea organizării punerii în aplicare a prevederilor art. 21 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut:

„Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.”

Prima problemă de drept sesizată vizează interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996, coroborate cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ, în sensul de a se stabili dacă dreptul la indemnizaţia pentru deces se naşte direct în patrimoniul urmaşilor legali sau este un drept ce aparţine patrimoniului succesoral, cules de urmaşi, în această calitate.

Având în vedere conţinutul lipsit de orice echivoc al art. 21 alin. 2 din Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, citat mai sus, preluat în cuprinsul art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 846/1996 privind acordarea de despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse cadrelor militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare, se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se apreciază că legătura dintre soluţionarea pe fond a apelului şi problema de drept sesizată poate fi identificată numai în cazul primelor două chestiuni de drept, întrucât se contestă dreptul reclamantei, în calitate de urmaş legal, de a beneficia de despăgubirile aferente decesului cadrului militar.

Cea de-a treia întrebare formulată de instanţa de trimitere este însă pur ipotetică, nefiind necesară pentru dezlegarea cauzei, pentru că, în litigiul principal, nu se pune problema unei cuantificări a despăgubirilor pentru deces în sensul celor exprimate în încheierea de sesizare.

Din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, ce reclamă un raport de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, rezultă că hotărârea pe care Înalta Curte o pronunţă în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului, iar nu a unor situaţii ipotetice care ar putea fi generate de interpretarea textului normativ care face obiectul hotărârii prealabile.

Totodată, în analiza condiţiei de admisibilitate la care s-a făcut referire trebuie pornit de la datele concrete ale speţei. Astfel, instanţa a fost sesizată cu judecarea unei cereri prin care reclamanta Sălăgean-Gâncean Emilia Raveca a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata unor despăgubiri în cuantum de 100 de solde de bază lunare brute şi a dobânzii aferente, pentru decesul soţului său, ca urmare a participării acestuia la misiunea ISAF III din Afganistan, în perioada 15 ianuarie 2007—10 iulie 2007. Situaţia de fapt relevată de instanţa de trimitere denotă împrejurarea că, după întoarcerea din misiune, soţul reclamantei a fost încadrat succesiv în gradele de invaliditate III, II şi I, perioadă în care nu a solicitat acordarea despăgubirilor cuvenite gradului său de invaliditate, iar ca urmare a decesului acestuia, reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare, a promovat acţiunea pentru plata despăgubirilor în cuantum de 100 de solde de bază brute lunare.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită urmăreşte interpretarea textului normativ în privinţa modalităţii de cuantificare a despăgubirilor în situaţia ipotetică — semnalată, ca atare, chiar de instanţa de trimitere — în care o persoană parcurge, în timp, fiecare dintre gradele de invaliditate şi apoi decedează, însă este de subliniat faptul că ipotezele semnalate în sesizare spre a fi lămurite nu se identifică cu situaţia concretă dedusă judecăţii, aflată pe rolul instanţei de trimitere, astfel încât rezolvarea unei atari chestiuni de drept nu are aptitudinea de a fi utilă soluţionării fondului cauzei.

În considerarea argumentelor expuse se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, astfel încât consideră că sesizarea nu este admisibilă