RIL admis prin decizia ICCJ nr. 10/2016. Aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

[ca mijloc de realizare a principiului constituțional al egalității între cetățeni și ca instrument de garantare a drepturilor și libertăților constituționale evocate în cuprinsul art. 1 alin. (2)], indiferent de modalitatea în care aceasta se concretizează, prin acte sau fapte, manifestate în toate domeniile vieții sociale, cum ar fi: a) în raporturile de muncă – în legătură cu condițiile de încadrare în muncă, criteriile și condițiile de recrutare, selectare și promovare, accesul la toate formele și nivelurile de orientare, formare și perfecționare profesională; b) protecția și securitatea socială; c) serviciile publice, orice alte servicii, accesul la bunuri și facilități; d) sistemul educațional; e) libertatea circulației; f) liniștea și ordinea publică; g) orice alte domenii ale vieții sociale.

19. Potrivit art. 2 alin. (11) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu poate atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii.

20. Dacă în privința formelor, modalităților și organelor prin mijlocirea cărora se poate asigura antrenarea răspunderii penale nu există îndoieli sau neclarități, ordonanța a reglementat modalitățile în care se asigură punerea în practică a celorlalte două forme de răspundere la care face trimitere.

21. Pentru prevenirea, medierea, investigarea, constatarea și sancționarea contravențională a faptelor de discriminare, a fost instituit un organism autonom, învestit cu autoritate de stat, având personalitate juridică și aflat sub controlul parlamentului, respectiv Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism căruia i-au fost recunoscute și atribuții jurisdicționale.

22. Activitatea Consiliului de investigare și constatare se finalizează prin emiterea unei hotărâri care poate să constate sau nu existența faptei de discriminare reclamată, în timp ce atribuțiile sale sancționatoare pun în aplicare răspunderea contravențională, atunci când este cazul.

23. Antrenarea răspunderii civile, despre care vorbește art. 2 alin. (11) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, este pusă în practică prin mijlocirea art. 27 din același act normativ, articol a cărui interpretare diferită dată de către instanțe a generat divergența de jurisprudență semnalată de titularul sesizării.

24. Originea interpretării diferite a avut ca punct de pornire percepția greșită a unora dintre instanțe asupra utilizării în textul art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a unei noțiuni inexistente, de altfel, în corpul normei de drept supuse analizei, respectiv aceea de „instanță de drept comun”.

25. Textul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu conține o normă de competență, astfel cum ar părea la o primă vedere, articolul în cauză concretizând, în realitate, condițiile procedurale și mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato sensu) – în opoziție cu răspunderea penală și contravențională, menționate la art. 2 alin. (11) din același act normativ – ce poate fi angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificația sa fiind aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei acțiuni în fața instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

26. În continuare, reglementarea detaliază condițiile în care se asigură realizarea dreptului de acces la instanță pentru reclamarea unui caz de discriminare, menționând că acțiunea poate fi formulată „în fața instanței de judecată… potrivit dreptului comun”, cererea fiind scutită de taxă judiciară de timbru și putând fi promovată necondiționat de sesizarea Consiliului, care însă va fi în mod obligatoriu citat la judecarea cauzei; termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoștință de săvârșirea ei.

27. De asemenea sunt reglementate regimul probator al unei astfel de acțiuni [art. 27 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000], măsurile sancționării complementare pe care le poate dispune instanța atunci când autor al discriminării este o persoană juridică, faptul că hotărârea pe care o pronunță instanța se comunică Consiliului, dar și subiectele de drept, altele decât victimele discriminării, care pot avea legitimare procesuală activă în astfel de cauze.

28. În alte cuvinte, norma legală examinată nu își propune să instituie în mod direct și explicit reguli de competență în soluționarea acțiunilor de angajare a răspunderii civile pentru acte sau fapte de discriminare, ci aceasta consacră dreptul de acces la instanță în reclamarea conduitelor discriminatorii, dând astfel expresie art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului (dreptul la un recurs efectiv).

29. Cererea adresată instanței „potrivit dreptului comun” de către persoana care se consideră discriminată, semnifică – în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 – posibilitatea de a sesiza instanța judecătorească în mod direct și necondiționat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din același act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripție de 3 ani].

30. În sfârșit, sintagma „potrivit dreptului comun” semnifică inclusiv aspectul că, de regulă, dar nu în mod necesar și absolut, instanța sesizată va fi cea de drept comun, respectiv cea civilă.

31. Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri ale dreptului – dreptul muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenței etc. – și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora și în fața jurisdicțiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în fața unor instanțe cu competență materială specială, derogatorie de la dreptul comun.

32. Soluția se justifică cu atât mai mult cu cât și la nivelul legislației speciale aplicabile altor ramuri sau domenii ale dreptului există norme de drept material privitoare la interzicerea discriminării în raporturile juridice pe care acestea le guvernează (spre exemplu, Codul muncii), iar judecarea unor astfel de cauze presupune analizarea raporturilor juridice dintre părți prin observarea și aplicarea legislației speciale proprii domeniului/ramurii de drept respective, ceea ce ar trebui să implice o abordare calificată din partea judecătorului, care lipsește instanței de drept comun, respectiv aceleia civile.

33. Art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu instituie reguli de competență, ci doar consacră existența unui drept de acces la justiție ce poate fi exercitat „în condițiile dreptului comun”. Norma în cauză nu utilizează noțiunea de „instanță de drept comun” – pentru ca, în opoziție cu aceea de instanță de contencios administrativ, la care face trimitere art. 20 alin. (9) din același act normativ – să valideze concluzia, dedusă în cea dintâi opinie jurisprudențială, în sensul că întotdeauna și în mod absolut instanța competentă material să judece acțiunile în justiție de sancționare a actelor/faptelor discriminatorii este aceea de drept comun, respectiv cea civilă (indiferent că discriminarea a fost acuzată în legătură cu raportul de muncă ori de funcție al persoanei ori în legătură cu emiterea actului administrativ atacat) sub argumentul că, atunci când a intenționat atribuirea unor litigii în competența de soluționare a unor instanțe speciale, cum ar fi cele de contencios administrativ, legiuitorul a menționat-o expres în cuprinsul acestui act normativ.

34. De asemenea, acest punct de vedere nu poate fi întemeiat nici pe argumentul că un comportament discriminatoriu se concretizează într-o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală (patrimonială) a autorului său, iar tratamentul juridic al acestei forme de răspundere este de competența exclusivă a instanței de drept comun, respectiv a celei civile.

35. Este adevărat că, în ceea ce privește contenciosul administrativ, acesta este, în principal, un contencios al actelor juridice, iar nu al faptelor juridice, dar nu este exclus, astfel după cum chiar Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 precizează, ca acțiunea discriminatorie să se materializeze într-un act (administrativ), în vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalității acestuia.

36. Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării și nu a instituit o jurisdicție specială pentru cazurile având ca obiect sancționarea comportamentelor discriminatorii, pentru a se înțelege că a atribuit o competență materială de soluționare a unor astfel de litigii, deferită chiar instanțelor de drept comun, cu sacrificarea (sau încălcarea) competențelor materiale speciale existente în legislație.

37. Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă.

38. Este – în analiza jurisprudențială rezumată anterior – chiar cazul acțiunilor prin care s-a urmărit sancționarea discriminării salariale din raporturile de muncă ori cele de serviciu ale funcționarilor publici, ca și al acțiunilor de contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea actului administrativ pretins discriminatoriu, cazuri în care competența de soluționare nu poate fi a altei instanțe decât a celei specifice jurisdicției muncii ori celei de contencios administrativ, după caz.

39. Chiar în condițiile în care recunoașterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate ori anularea actului administrativ vătămător au fost justificate exclusiv pe argumente de discriminare, litigiile deduse judecății și-au păstrat natura lor proprie, a conflictului de muncă, respectiv de drept administrativ, principiul nediscriminării și egalității de șanse fiind unul de ordin constituțional, așadar valabil și general aplicabil în orice domeniu al vieții sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia.

40. Calificarea dată în jurisprudență noțiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanța civilă ar fi unica jurisdicție competentă să sancționeze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu.

41. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, în condițiile dreptului comun, înțelegând prin aceasta în fața instanței de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială și în legătură cu drepturi subiective a căror protecție se realizează în fața unor jurisdicții speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate.

42. Atunci când persoana care se consideră discriminată are deschisă calea acțiunii pentru sancționarea discriminării „în condițiile dreptului comun”, în fața instanței civile, competența aparține judecătoriei sau tribunalului, după caz, prin aplicarea criteriului valoric (aspect valabil atât sub reglementarea vechiului cod de procedură civilă, cât și a celui în vigoare) și în funcție de obiectul învestirii instanței, dat fiind că, în sensul legii, angajarea răspunderii civile poate avea loc pe calea unei acțiuni în daune („o cerere pentru acordarea de despăgubiri”) și/sau în obligație de a face („… și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare”). Totodată, opțiunile de înlăturare a consecințelor discriminării – prin restabilirea situației anterioare sau anularea situației create prin discriminare – pot fi concretizate și în alte modalități decât cele ale unei acțiuni în obligație de a face, în funcție de forma și criteriile în raport cu care se manifestă discriminarea.

43. Cele două mijloace, corespunzătoare celor două tipuri de acțiuni, prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanța de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări.

44. Or, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) și k) din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanță „cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe”, precum și „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”, în timp ce tribunalul judecă, potrivit art. 95 pct. 1 din același cod „în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”.

45. Aplicarea acestor reguli de determinare a instanței competente se va face și cu luarea în considerare a prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

46. Determinarea instanței (civile) competente să judece acțiunile în angajarea răspunderii civile pentru acte/fapte discriminatorii nu se va realiza în raport cu un așa-zis capăt principal al cererii având ca obiect constatarea faptei (ilicite) discriminatorii, după cum se arată în soluțiile ce au conturat cea dintâi opinie jurisprudențială.

47. În aprecierea acestei situații trebuie avut în vedere, în primul rând, aspectul că sesizarea instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare poate avea loc și la solicitarea persoanei care deține deja o hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, de constatare a existenței/săvârșirii faptei ilicite discriminatorii, caz în care instanța astfel învestită va efectua cercetarea judecătorească – pornind de la premisa existenței și dovedirii caracterului discriminator al faptei acuzate – exclusiv în vederea dimensionării prejudiciului și a determinării măsurilor adecvate pentru restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

48. Relativ la activitatea Consiliului, trebuie precizat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, care se referă la atribuțiile acestuia, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, în aceleași limite în care instanța de contencios constituțional a declarat ca fiind neconstituționale și prevederile art. 1,art. 2 alin. (1), (3) și (11) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 ori dispozițiile întregului act normativ, în ansamblul său, cu referire la activitatea instanțelor judecătorești, prin deciziile sale nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și prin Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, respectiv „în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.

49. În al doilea rând, potrivit legii procesuale civile (art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 35 din Codul de procedură civilă în vigoare), părțile nu au deschisă calea unei acțiuni în constatarea existenței unei stări de fapt (așa cum este acțiunea în constatarea existenței faptei discriminatorii), ci doar pe cea a acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, astfel de cereri, cu un astfel de obiect, fiind inadmisibile. În raport cu conținutul normativ al acelorași texte legale, cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

50. În litigiile supuse analizei, persoana care se consideră discriminată are deschisă – prin norma cuprinsă în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 – chiar calea unei acțiuni în realizare, care este aceea în repararea prejudiciului cauzat prin actul/faptul ilicit discriminatoriu și în restabilirea situației anterioare.

51. Constatarea existenței faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanței are loc în absența hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanța de judecată – indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere” – în vederea antrenării (sau nu) a răspunderii civile (delictuale).

52. Prin urmare, doar în mod artificial plasată de părți și acceptată de instanțe sub forma unui capăt principal de cerere, solicitarea de a se constata existența faptei ilicite discriminatorii nu poate juca vreun rol în determinarea instanței competente, neputând în mod legal învesti instanța de judecată, potrivit explicațiilor anterioare, în pofida realității că acțiunile deduse spre judecată conțin, adeseori, sub forma unui capăt de cerere, o astfel de solicitare.