În Monitorul Oficial nr. 24 din 13 ianuarie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26 din 3 decembrie 2014  prin care s-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş — Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Încheierea de şedinţă din data de 24 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 475 din acelaşi cod, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea încadrării medicului chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 din Codul penal, în categoria funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ediția 2. Adăugită și revizuită – Comandă acum în Legalis®

În extras

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării:

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condiţii cumulative de sesizare a instanţei supreme, şi anume referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea prin care să nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.

Altfel spus, este necesar ca:

— acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle „în cursul judecăţii”, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfăşurare;

— instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac — Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

— chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective;

— condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept, printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se constată că prezenta sesizare întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Dosarul nr. 7.932/102/2012 se află pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureş — Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în faza de judecată a apelului declarat de inculpatul B.A.M., curtea de apel fiind una dintre instanţele enumerate expres şi limitativ de către legiuitor, ce poate exercita calea de atac exercitată, şi intrând în sfera accepţiunii de „în ultimă instanţă”.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Spre deosebire de Codul penal anterior, Codul penal în vigoare nu mai face deosebire între noţiunea de funcţionar public şi cea de funcţionar, aceasta din urmă nemaifiind reglementată distinct.

Astfel, din analiza comparativă a dispoziţiilor legale ce definesc termenii de „funcţionar public” şi „public” din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile art. 145 şi 147 din Codul penal anterior, rezultă că funcţionar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public.

Aşa cum s-a menţionat în mod constant şi în literatura juridică, în înţelesul legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar” au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Din perspectiva tehnicii de reglementare a conţinutului dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Codul penal rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de ierarhizare a acestor dispoziţii, ci de a da o definiţie mai riguroasă noţiunii de funcţionar public decât definiţia dată de art. 147 din Codul penal anterior.

Astfel, funcţionarul public definit în art. 175 alin. (1) din Codul penal este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Rezultă că funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură.

Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei „funcţie publică de orice natură”, iar nu „funcţie publică” a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale.

Astfel, sintagma „funcţie publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 din Codul penal. în cuprinsul acestei decizii se arată că „semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (……), potrivit legii penale, noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (….) în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic”.

Cu privire la dispoziţiile noului Cod penal, Curtea Constituţională a reţinut prin decizia citată că „excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului”.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public”.

Dintr-o altă perspectivă se constată că „funcţia publică” reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar . interesul public” este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte.

Aşadar, conceptul de „funcţie publică” se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat.

Or, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi ca atare, în exercitarea funcţiei, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal.

Noţiunea de „serviciu public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Din acest punct de vedere se constată, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, că medicul îşi desfăşoară activitatea în realizarea unui serviciu de interes public. Astfel, potrivit art. 1 şi 2 din actul normativ anterior indicat, domeniul sănătăţii este considerat un obiectiv de interes social major şi asistenţa de sănătate publică este definită ca fiind efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei, componentă a sistemului de sănătate publică.

În cazul infracţiunii de luare de mită, calitatea de funcţionar public prevăzută pentru subiectul activ este specifică dreptului penal şi trebuie înţeleasă numai în accepţiunea conferită de prevederile părţii generale a codului penal, aşa încât această reglementare specifică nu poate fi înlăturată prin dispoziţii legale speciale, nepenale, care guvernează exercitarea anumitor profesii, cum este şi aceea de medic.

Ca atare, dispoziţiile cuprinse în art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „medicul nu este funcţionar public” nu sunt de natură să conducă la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul referindu-se exclusiv la „natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său”.

Pe de altă parte, medicul care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate nu poate fi încadrat în sfera funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, care restrâng această categorie doar la persoanele ce exercită un serviciu de interes public, fiind învestite de autorităţile publice sau supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

Potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal nu este suficient ca persoana să exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să şi fie învestită sau controlată, după caz, supravegheată, de autorităţile publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal — dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal — dacă angajatorul era o persoană de drept privat.

Din perspectiva Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, Colegiul Medicilor din România este un organism care, în calitate de reprezentant al autorităţii publice (Ministerul Sănătăţii), autorizează doar dreptul de practică al medicului, ceea ce reprezintă o condiţie de exercitare a profesiei de medic pe teritoriul României, respectiv controlează şi supraveghează profesia de medic, ca profesie liberală, şi nicidecum nu procedează la o învestire a medicului cu exercitarea unui serviciu public, după cum nu controlează şi nici nu supraveghează exercitarea de către medic a serviciului public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Legiuitorul naţional nu a dorit dezincriminarea infracţiunii de luare de mită comise de către medicul din sistemul public de sănătate, în acelaşi sens fiind şi constatările Raportului Anticorupţie al U.E2., prin care sănătatea a fost identificată ca fiind „un sector vulnerabil la corupţie şi care necesită soluţii specifice”.

Totodată, din examenul legislaţiei statelor membre U.E., se observă că în Marea Britanie3 printre funcţiile sau activităţile la care se referă actul de mită se regăseşte orice funcţie de natură publică, iar în Franţa4 se pedepseşte cu închisoare până la 10 ani şi o amendă de 1.000.000 euro fapta săvârşită de o persoană depozitară a autorităţii publice, însărcinată cu o misiune de serviciu public, de a solicita ori accepta, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, cadouri, daruri sau orice avantaje pentru ea însăşi sau pentru altul.

În Expunerea de motive a noului Cod penal, legiuitorul oferă două exemple de persoane care se încadrează în dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi anume notarii publici (Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995) şi executorii judecătoreşti (Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti).

Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, legiuitorul precizează că, „deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia”.

Aşadar, atât din exemplele oferite de legiuitor, cât şi din referirea la exercitarea atributelor de autoritate publică, pe baza delegării printr-un act al autorităţii statale, rezultă că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal privesc persoane care nu îşi exercită atribuţiile în cadrul unui sistem public, ci persoane care exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, fără a fi angajate în unităţile de stat ale unui sistem public.

În cazul notarilor publici şi al executorilor judecătoreşti — exemplele menţionate în Expunerea de motive a noului Cod penal — onorariile pentru serviciul de interes public exercitat sunt reglementate prin lege.

Această reglementare prin lege a onorariilor explică soluţia legislativă prevăzută în art. 289 alin. (2) Cod penal, a incriminării faptei prevăzute în art. 289 alin. (1) din Codul penal, săvârşită de aceste categorii de persoane, numai în cazul în care este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu şi în cazul în care este comisă în legătură cu îndeplinirea ori urgentarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle lor legale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia5 nr. 20 din 29 septembrie 2014, a stabilit că „expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal”, însă argumentele reţinute de către instanţa supremă în considerentele deciziei anterior menţionate nu pot privi situaţia medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, deoarece îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal se analizează pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele legale speciale ce îi reglementează statutul.

Efectuând un examen comparativ al dispoziţiilor normative incluse în Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară se constată că, spre deosebire de cele trei categorii de persoane anterior menţionate, medicul din

cadrul unei unităţi sanitare de stat nu exercită un serviciu de interes public, pe baza învestirii de către autorităţile publice sau sub controlul ori supravegherea acestora, ci îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui sistem public de sănătate.

Tot astfel, nefinanţarea din fondurile publice este reţinută drept criteriu pentru delimitarea sferei persoanelor care se încadrează în art. 175 alin. (2) din Codul penal şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2/2014 în care se arată că „unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt considerate «funcţionari publici» în condiţiile art. 175 alin. (2) din noul Cod penal, atunci când, deşi funcţionează în baza unei legi speciale şi nu sunt finanţate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public şi sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorităţi publice”.

În cazul medicului din cadrul sistemului public de sănătate, care îşi exercită profesia ca angajat al unei unităţi sanitare de stat, în regim salarial, angajarea acestuia nu echivalează cu o învestire de către autorităţile publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază a raportului dintre medic şi unitatea sanitară de stat, în temeiul căruia medicul este încadrat în sistemul public de sănătate, nu poate fi considerat un act de învestire de către autorităţile publice, un act de delegare al unui atribut de autoritate publică.

Pe de altă parte, medicul din cadrul unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate nu poate fi inclus în categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, deoarece acest text de lege stabileşte calitatea de funcţionar public, în sensul legii penale, persoanei care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie „exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”.

Astfel, calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, este condiţionată de exercitarea atribuţiilor „în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat.”

Or, unităţile spitaliceşti şi, în general, unităţile sanitare de stat, organizate în conformitate cu Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt regii autonome sau operatori economici şi nu pot fi considerate „persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat”, întrucât prin acest act normativ nu se prevede organizarea unităţilor sanitare de stat, ca persoane juridice cu capital, unităţile sistemului public de sănătate cu personalitate juridică nefiind constituite ca persoane juridice cu capital şi neavând capital.

Din acest punct de vedere pot fi incluse în categoria funcţionarilor publici, prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoanele care exercită în cadrul unei regii autonome înfiinţate potrivit legii (de exemplu, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat) ori al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat înfiinţate potrivit legii, de tipul companiilor naţionale, al societăţilor naţionale sau al societăţilor cu capital integral ori majoritar de stat organizate potrivit Legii societăţilor nr. 31/1990, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

Medicul din cadrul unei unităţi sanitare de stat nu îndeplineşte condiţia de a-şi exercita atribuţiile în cadrul unei regii autonome sau al altui operator economic ori al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat — condiţie prevăzută în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi, în consecinţă, nu poate fi încadrat în sfera de incidenţă a acestor prevederi legale.

Totodată, cu referire la dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, care extind sfera de aplicare a unor norme de incriminare cuprinse în titlul V al părţii speciale a noului Cod penal — „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu” la persoanele „care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură (…) în cadrul oricărei persoane juridice”, se apreciază că prevederile normative sus-citate nu sunt aplicabile medicului din cadrul sistemului public de sănătate, deoarece incidenţa acestora este condiţionată de exercitarea atribuţiilor în cadrul unei persoane juridice sau în cadrul unei entităţi cu personalitate juridică.

Organizarea unei unităţi sanitare de stat ca entitate cu personalitate juridică sau ca entitate fără personalitate juridică şi, în general, organizarea unei unităţi din cadrul unui sistem public ca entitate cu personalitate juridică ori ca entitate fără personalitate juridică nu poate constitui criteriul decisiv pentru existenţa răspunderii penale, fiind dificil de admis că răspunderea penală a persoanelor care îşi exercită profesia în cadrul unui sistem public există sau nu există în funcţie de modul în care, la un anumit moment, statul a atribuit sau nu a atribuit personalitate juridică unităţilor din cadrul respectivului sistem public.

În concluzie, medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Caracterul liberal al profesiei de medic nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care acesta condiţionează actul medical la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, primeşte ori le acceptă.

Totodată, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, din considerentul că eventualele acte de pretindere sau primire de sume de bani ori alte foloase de către medicul care funcţionează în cadrul sistemului sanitar pot fi integrate sferei de incidenţă a unor dispoziţii normative nepenale.

Prevederile art. 175 alin. (1) lit. b)teza a II-a din Codul penal şi art. 289 alin. (1) din acelaşi cod, pe de o parte, şi art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte, deşi reglementează situaţii şi finalităţi diferite, nu se exclud. Astfel, primele două dispoziţii legale invocate mai sus au în vedere un raport de drept penal substanţial, medicul fiind subiect activ al infracţiunii de luare de mită, iar celelalte două reglementări indicate vizează un raport de drept administrativ sau civil, al cărui subiect are drepturi şi obligaţii anume stabilite prin lege.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş — Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal.

Stabileşte că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent

Ana-Maria Deaconescu-Belulescu