Din comunicatul Curtii de Justitie a Uniunii Europene aflam: medicul stomatolog care difuzeaza gratuit fonograme in cabinetul sau privat nu realizeaza o „comunicare publica” in sensul dreptului Uniunii.
O astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul la o remunerație.
Dreptul Uniunii impune statelor membre ca, în legislația lor, să asigure producătorilor de fonograme un drept la o remunerație echitabilă unică, plătită de utilizatorul acestor fonograme, publicate în scopuri comerciale, în cadrul unei radiodifuzări sau a oricărei comunicări publice.
Pe de altă parte, drepturile de proprietate intelectuală sunt de asemenea protejate prin dreptul internațional, în special prin Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală („Acordul TRIPS”), prin Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind interpretările și execuțiile și fonogramele („WPPT”) și prin Convenția internațională privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune („Convenția de la Roma”).
Società Consortile Fonografici („SCF”) desfășoară, în Italia și în afara teritoriului italian, activități de „collecting” în calitate de mandatară în vederea gestionării, a încasării și a repartizării drepturilor producătorilor de fonograme asociați.
În exercitarea activității sale de mandatară, SCF a purtat negocieri cu Asociația Medicilor Dentiști Italieni (Associazione Nazionale Dentisti Italiani) în vederea încheierii unui acord colectiv cu privire la stabilirea unei remunerații echitabile pentru orice „comunicare publică” de fonograme, inclusiv cea efectuată în cabinetele liber-profesioniștilor. Întrucât aceste negocieri nu s-au materializat, SCF l-a chemat în judecată în Italia pe domnul Del Corso pentru a se constata că acesta difuza muzică ambientală în cabinetul său stomatologic privat din Torino, utilizând fonograme care făceau obiectul unei protecții, și că această activitate era supusă obligației de plată a unei remunerații echitabile.
Corte d’appello di Torino (Curtea de apel din Torino, Italia), sesizată cu soluționarea litigiului, solicită Curții de Justiție, în esență, să stabilească dacă Convenția de la Roma, Acordul TRIPS și WPPT sunt de imediată aplicare în ordinea juridică a Uniunii și dacă particularii le pot invoca în mod direct. Aceasta dorește să afle în continuare dacă noțiunea „comunicare publică” cuprinsă în aceste convenții internaționale coincide cu cea care figurează în dreptul Uniunii și dacă aceasta acoperă și situația difuzării gratuite de fonograme într-un cabinet stomatologic.
In hotărârea pronunțată, Curtea arată mai întâi că Acordul TRIPS și WPPT au fost semnate și aprobate de Uniune și că, prin urmare, fac parte integrantă din ordinea juridică a acesteia din urmă. Referitor la Convenția de la Roma, deși nu face parte din ordinea juridică a Uniunii, totuși produce efecte indirecte în privința acesteia dat fiind că Uniunea este obligată să nu împiedice îndeplinirea obligațiilor care le revin statelor membre în temeiul acestei convenții.
Cu toate acestea, Curtea constată că particularii nu pot invoca în mod direct nici această convenție, nici Acordul TRIPS și nici WPPT.
În plus, Curtea subliniază că noțiunea „comunicare publică” prevăzută de dreptul Uniunii trebuie interpretată în lumina noțiunilor echivalente cuprinse în convențiile internaționale amintite astfel încât să rămână compatibilă cu acestea.
Curtea răspunde în continuare la întrebarea dacă noțiunea „comunicare publică” acoperă și situația difuzării gratuite de fonograme într-un cabinet stomatologic privat. În această privință, Curtea precizează că trebuie apreciată situația fiecărui utilizator, precum și situația tuturor persoanelor cărora le sunt comunicate fonograme protejate. În acest context, trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente.
Conform jurisprudenței Curții, printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, acest utilizator efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a oferi clienților săi accesul la o emisiune radiodifuzată conținând o operă protejată. În al doilea rând, Curtea a menționat anumite elemente inerente noțiunii de public. Astfel, „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane. În al treilea rând, Curtea s-a pronunțat în sensul că un criteriu relevant îl constituie de asemenea caracterul lucrativ al unei „comunicări publice”. Se subînțelege astfel că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental.
Raportat la aceste criterii, Curtea statuează că un medic stomatolog care difuzează gratuit fonograme în cabinetul său privat, în avantajul clienților săi care beneficiază de această difuzare independent de voința lor, nu realizează o „comunicare publică” în sensul dreptului Uniunii.
Astfel, deși un asemenea medic stomatolog intervine în mod deliberat în difuzarea de fonograme, clieții săi formează în mod normal un grup de persoane a cărui alcătuire este stabilă în mare măsură și constituie, așadar, un ansamblu determinat de potențiali destinatari, iar nu „persoane în general”. În ceea ce privește importanța numărului de persoane care au posibilitatea să asculte aceeași fonogramă difuzată de medicul dentist, Curtea constată că, în ceea ce privește clienții unui medic stomatolog, această pluralitate de persoane este una mică sau chiar nesemnificativă, dat fiind că cercul de persoane prezente simultan în cabinetul său este, în general, foarte limitat. În plus, deși clienții se succed, nu este mai puțin adevărat că aceștia sunt prezenți prin rotație și, de regulă, nu sunt destinatarii acelorași fonograme, în special ai celor radiodifuzate. În sfârșit, o astfel de difuzare nu are caracter lucrativ. Astfel, clienții unui medic stomatolog merg la un cabinet stomatologic privat având ca unic obiectiv să fie trataţi, o difuzare de fonograme nefiind un aspect inerent în practica serviciilor de stomatologie. Aceștia beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la cabinet și de durata așteptării, precum și de natura tratamentului care le este efectuat. În aceste condiții, nu se poate prezuma că clientela normală a unui medic stomatolog este receptivă la difuzarea în cauză.
Prin urmare, o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remunerație.