Institutia prescriptiei extinctive a suferit unele modificari prin Noul Codul civil (Legea 287/2009), fiind reglementata in art. 2500-2544, care constituie dreptul comun in materie.
Obiectul prescripţiei extinctive îl reprezintă ceea ce se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, este dreptul material la acţiune; dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Prescriptibilitatea dreptului la acţiune
Sunt supuse prescripţiei extinctive drepturile la acţiune având un obiect patrimonial, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege.
Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în următoarele cazuri în cazurile prevăzute de lege; ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp şi drepturile privitoare la:
– acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;
– acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.
Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. Totuşi, aceste din urmă dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.
Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată
Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, creditorul ipotecar putând urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Aceste dispoziţii nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.
Compensaţia şi dreptul de retenţie
Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz.
Efectele prescripţiei împlinite
Prescripţia nu operează de plin drept, ci trebuie invocată; după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei. Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în aceste cazuri fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.
Renunţarea la prescripţie
Noul Cod civil dispune că nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, ci doar la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Renunţarea la prescripţie poate să fie expresă sau tacită – în acest caz, trebuie să fie neîndoielnică, putând rezulta numai din manifestări neechivoce.
Nu va putea renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga.
Efectele renunţării la prescripţie
După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel; dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
Întinderea renunţării la prescripţie
Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o; nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
Persoanele care pot invoca prescripţia
1. cel în folosul căruia curge; prescripţia poate fi opusă personal sau prin reprezentant, fără ca persoana să fie ţinută a produce vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă; organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.
2. codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii; ei pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea;
3. creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.
Momentul până la care se poate invoca prescripţia
Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Regulile aplicabile prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege; este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă; cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. Fac excepţie drepturile la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.
Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani. Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.
Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.
Sursa: CSM
Despre Prescriptie in Modulul Doctrina continut de Biblioteca Legislativa online Legalis 2.0:
Volum: Noul Cod civil – Note • Corelaţii • Explicaţii – ediţia 1, ed. C.H. Beck, an 2011
„… Art. 2525.
Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor.
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Notă. Prin noua reglementare se tranşează controversele doctrinare anterioare (generate de absenţa unei reglementări exprese), referitoare la momentul începerii prescripţiei dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor în temeiul unui act juridic desfiinţat, în sensul că prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul.
(A.G. Atanasiu, A.P. Dimitriu, A. Dobre, D. Dumitru, A. Georgescu-Banc, R. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, P. Piperea, M. Piperea, A. Răţoi, A. Slujitoru, I. Sorescu, M. Şerban, A.G. Uluitu, C. Văduva)
„……Art. 2528.
Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.
(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
Notă. Pentru ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, similar reglementarii anterioare (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), art. 2.528 NCC stabileşte două momente alternative pentru începerea cursului prescripţiei: un moment subiectiv, reprezentat de cunoaşterea pagubei şi a celui care răspunde de ea; un moment obiectiv, reprezentat de data la care păgubitul trebuia sa cunoască aceste doua elemente.
Aşadar, rezultă că, în acest caz, prescripţia nu începe sa curgă de la data producerii pagubei, ci de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi autorul acesteia, ceea ce ne conduce la concluzia că legiuitorul a optat pentru acordarea unei protecţii corespunzătoare victimei faptei ilicite.
(A.G. Atanasiu, A.P. Dimitriu, A. Dobre, D. Dumitru, A. Georgescu-Banc, R. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, P. Piperea, M. Piperea, A. Răţoi, A. Slujitoru, I. Sorescu, M. Şerban, A.G. Uluitu, C. Văduva)
„……Art. 2529.
Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic.
(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.
Notă. Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă. Se observă că, în cazul violenţei, există un singur moment de la care prescripţia începe să curgă, anume data încetării violenţei, deoarece victima violenţei nu ar fi putut acţiona mai devreme.
În cazul dolului, prescripţia începe să curgă de la momentul descoperirii manoperelor dolosive care au viciat consimţământul.
În celelalte cazuri de anulare (eroare, leziune, lipsa discernământului, existenţa unor incapacităţi, lipsa autorizaţiei), se identifică două momente de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv: un moment subiectiv, determinat de cunoaşterea cauzei şi un moment obiectiv, determinat de împlinirea termenului de 18 luni din ziua încheierii actului.
Elementul de noutate adus de alin. (2) al prezentului articol constă în posibilitatea legală acordată terţului interesat să solicite anularea actului, caz în care prescripţia începe sa curgă de la data la care a cunoscut cauza de nulitate, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(A.G. Atanasiu, A.P. Dimitriu, A. Dobre, D. Dumitru, A. Georgescu-Banc, R. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, P. Piperea, M. Piperea, A. Răţoi, A. Slujitoru, I. Sorescu, M. Şerban, A.G. Uluitu, C. Văduva)