Decizie CEDO: Cauza Stoian impotriva Romaniei

[MC], nr. 28.342/95, §§ 31–44, CEDO 1999–VII) şi Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României (nr. 22.687/03, 1 decembrie 2005, § 22).

20. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004, au fost abrogate art. 330–3304 din Codul de procedură civilă ce reglementau recursul în anulare. În virtutea prevederilor tranzitorii, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunţate hotărârile respective.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

21. Reclamantul se plânge de faptul că anularea deciziei rămase definitivă a Curţii de Apel Piteşti din 16 iulie 2001 prin Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Acesta se plânge şi de durata procedurii, pe care o consideră exagerată. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).“

A. Asupra admisibilităţii

22. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, aceasta constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Asupra securităţii raporturilor juridice

23. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, reclamantul consideră că prin admiterea recursului în anulare, cale extraordinară de atac, şi anularea unei hotărâri interne definitive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.

24. Guvernul admite că faptul de a repune în discuţie, pe calea unui recurs extraordinar aflat la dispoziţia procurorului general, o hotărâre judecătorească definitivă, constituie o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, însă atrage atenţia asupra faptului că această cale de atac a fost abrogată între timp.

25. Curtea a avut de-a face în mai multe rânduri cu cauze ce ridică probleme similare cu cea de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza repunerii în discuţie, ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61–65, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A., menţionată mai sus, § 32, şi Societatea Comercială Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României, nr. 15.872/03, §§ 59–63, 13 mai 2008).

26. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită (vezi şi Mureşan împotriva României, nr. 8.015/05, § 19, 26 mai 2009). Prin urmare, Curtea apreciază că, aplicând astfel prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prin Decizia sa din 20 septembrie 2005 principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

27. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.

2. Asupra duratei procedurii civile

28. Reclamantul susţine că durata procedurii care a început la data de 30 noiembrie 1992 a încălcat principiul „termenului rezonabil“, astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie. Conform afirmaţiilor sale, procedura s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, durând astfel 11 ani, ţinând cont de data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Acesta consideră că atât perioada care a precedat admiterea recursului în anulare, cât şi perioadele în care cauza nu s-a aflat pe rolul unei instanţe de judecată trebuie luate în considerare, având în vedere că această cauză ar fi trebuit să fie analizată, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, ţinând cont de toate fazele sale procedurale şi de căile de atac aflate la dispoziţia reclamantului.

29. Reclamantul consideră că durata procedurii, al cărei obiect este de o complexitate redusă, le este imputabilă integral autorităţilor. El menţionează că de mai multe ori cauza a fost amânată din cauza neîndeplinirii procedurii de citare a părţilor şi pentru analizarea unei cereri de strămutare. Acesta subliniază că Curtea de Apel Piteşti a amânat judecarea cauzei pentru a permite reconstituirea dosarului pierdut din cauza neglijenţei autorităţilor. La acest lucru se adaugă întârzierile înregistrate în trimiterea dosarului de la o instanţă la alta, în special cu ocazia recursului în anulare.

30. Guvernul se opune acestui argument. Acesta admite că procedura a început la data de 30 noiembrie 1992 şi că s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005. Totuşi, el consideră că trebuie dedusă perioada scursă înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, precum şi perioada anterioară admiterii recursului în anulare în care cauza nu s-a aflat efectiv pe rol pe fond în faţa unei instanţe naţionale.

31. Guvernul consideră că această cauză are o anumită complexitate, că nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităţilor şi că reclamantul, care a făcut uz de toate căile de atac disponibile la nivel intern, a contribuit şi el la prelungirea duratei procedurii.

a) Perioada de luat în considerare

32. Curtea reaminteşte că, pentru calcularea duratei procedurii, trebuie luate în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în măsura în care procedura începută după introducerea lor era hotărâtoare pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale reclamantului (a se vedea Poiss împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 50, şi Zwierzyński împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 39, CEDO 2001-VI).

33. Cu toate acestea, numai perioadele în care cauza s-a aflat efectiv pe rolul instanţelor vor fi luate în considerare, excluzând aşadar perioadele dintre adoptarea unei hotărâri definitive şi anularea sa ca urmare a unui recurs extraordinar (Seregina împotriva Rusiei, nr. 12.793/02, § 92, 30 noiembrie 2006, şi Cerăceanu împotriva României (nr. 1), nr. 31.250/02, § 47, 4 martie 2008).

34. Prin urmare, Curtea observă că perioada ce urmează a fi avută în vedere a început la data de 20 iunie 1994, prin intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadelor scurse începând cu această dată, trebuie ţinut cont de stadiul în care se afla cauza în acel moment, şi anume în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sesizată cu acţiunea în primă instanţă.

35. Prima perioadă ce urmează a fi avută în vedere s-a încheiat la data de 11 noiembrie 1997, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti. Această parte a procedurii s-a derulat, aşadar, pe parcursul a 3 ani, 4 luni şi 22 de zile, pentru 3 grade de jurisdicţie.

36. Ulterior, părţile au formulat o cerere de revizuire şi o contestaţie în anulare, căi de atac extraordinare. Ele au dus la hotărâri pronunţate după analizarea fondului cauzei (paragrafele 11 in fine şi 13 de mai sus). Întrucât în urma recursului în anulare formulat împotriva Deciziei definitive din data de 16 iulie 2001 procedura a fost redeschisă, cu urmări importante asupra drepturilor civile ale reclamantului, trebuie considerat că ea s-a încheiat la data de 20 septembrie 2005, prin decizia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în anulare.

37. Curtea observă totuşi că perioadele care s-au scurs între cererea de revizuire şi contestaţia în anulare, pe de o parte, şi admiterea lor de către instanţele naţionale, pe de altă parte, nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că fondul cauzei nu a fost repus în discuţie înainte de admiterea cererilor menţionate mai sus (mutatis mutandis Cerăceanu împotriva României (nr. 1) menţionată mai sus, § 51). În mod similar, perioada scursă de la data de 16 iulie 2002, când procurorul general a solicitat redeschiderea procedurii prin intermediul unui recurs în anulare, până la data de 20 septembrie 2005, data la care a fost admis recursul în anulare, nu poate fi nici ea luată în considerare, din aceleaşi motive, în calcularea duratei totale a procedurii. Curtea constată în acest sens că cele 3 recursuri extraordinare menţionate mai sus au fost admise de fiecare dată prin decizii care, în acelaşi timp, au admis recursurile şi au soluţionat acţiunea pe fond în aşa fel încât perioada avută în vedere nu a fost prelungită decât cu o zi pentru fiecare dintre recursurile în cauză.

38. Prin urmare, durata ce trebuie analizată este de 3 ani, 4 luni şi 25 de zile.

b) Caracterul rezonabil al procedurii

39. Curtea reaminteşte că pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie ţinut cont de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). De asemenea, Curtea reaminteşte că numai întârzierile imputabile statului pot duce la concluzia nerespectării „termenului rezonabil“ (Proszak împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, § 40).

40. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, faţă de circumstanţele speciale ale cauzei, durata procedurii descrise mai sus nu este excesivă.

41. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din acest punct de vedere.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

42. Reclamantul se plânge de faptul că Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.“

A. Asupra admisibilităţii

43. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Aceasta constată că el nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

44. Reclamantul consideră că, admiţând recursul în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia sa din 20 septembrie 2005, l-a privat de imobilul ce îi fusese atribuit printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Această ingerinţă în dreptul său de proprietate este după părerea sa, arbitrară şi nu asigură un just echilibru între interesele în cauză.

45. Guvernul consideră că Decizia din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, în măsura în care decizia contestată nu a modificat cotele-părţi ale moştenitorilor, ci a vizat doar atribuirea bunului. În subsidiar, presupunând că decizia în cauză constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul consideră că ea era prevăzută de lege şi urmărea un interes legitim, şi anume respectarea prevederilor legale în vigoare.

46. Curtea reaminteşte că prin Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001 Curtea de Apel Piteşti a confirmat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză în schimbul unei sulte şi constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamantul avea, aşadar, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Savu împotriva României, nr. 19.982/04, § 22, 4 noiembrie 2008).

47. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă, în care a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza repunerii în discuţie a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu şi din cauza privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61, 77 şi 80, Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A., menţionată mai sus, §§ 32 şi 46–47, şi Piaţa Bazar Dorobanţi – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23 şi 33, 4 octombrie 2007).

48. După ce a analizat cauza de faţă, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită. Prin urmare, Curtea apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, pretinsa eroare în aplicarea legii nu poate fi de ajuns pentru a legitima privarea de un bun dobândit în mod legal în urma unui litigiu civil soluţionat definitiv (a se vedea hotărârile Blidaru împotriva României, nr. 8.695/02, § 55, 8 noiembrie 2007 şi Societatea Comercială Maşinexportimport Industrial Group – S.A., menţionată mai sus, § 46).

49. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

50. Conform art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

51. Reclamantul solicită, depunând un raport de expertiză, suma de 477.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material reprezentând valoarea imobilului în cauză. De asemenea, el solicită suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit.

52. Guvernul observă că reclamantul nu a fost privat de dreptul său de proprietate asupra părţii sale de imobil. Acesta furnizează un raport de expertiză întocmit în luna decembrie 2008, conform căruia valoarea imobilului în litigiu este de 326.334 EUR. El consideră că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări ale Convenţiei şi prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită şi că suma solicitată în acest sens este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

53. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia. Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor utiliza pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare, pronunţată într-o cauză în care ele au fost parte. În cazul în care natura încălcării permite o restitutio in integrum, statului pârât îi revine obligaţia de a o realiza. Dacă însă dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor încălcării, art. 41 permite Curţii să îi acorde părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I).

54. Curtea consideră că singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, la data de 20 septembrie 2005, a Deciziei definitive din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti. Această decizie confirmase partajul imobilului în litigiu astfel cum fusese stabilit prin Decizia definitivă din 11 noiembrie 1997, şi anume atribuindu-i reclamantului imobilul, cu condiţia să le plătească sulte celorlalte părţi din litigiu. Făcând trimitere la Hotărârea definitivă din 16 iulie 2001, Curtea apreciază că autorităţilor le revine obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a-l pune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate din cauza pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei date în urma recursului în anulare (Savu, menţionată mai sus, § 30). Curtea mai observă că reclamantul locuieşte încă în imobilul în discuţie.

55. De altfel, Curtea consideră că anularea Deciziei definitive din 16 iulie 2001 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a determinat o gravă încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil conform principiului securităţii raporturilor juridice şi la respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie un prejudiciu moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

56. Reclamantul solicită, cu documente justificative, suma de 7.000 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

57. Guvernul consideră că reclamantul ar fi avut posibilitatea să îşi recupereze cheltuielile angajate în procedurile interne în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, acesta observă că contractele de asistenţă judiciară prezentate nu sunt detaliate şi că numai o parte din documentele justificative conţine elemente suficiente pentru a stabili într-un mod cert legătura cu cauza de faţă.

58. Ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 4.000 EUR pentru toate cheltuielile şi i-o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

59. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului în anulare;

3. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, sub aspectul duratei procedurii;

4. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

5. hotărăşte:

a) ca statul pârât să ia, în cel mult 3 luni, măsurile necesare pentru a-l repune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost anulată Decizia definitivă din 16 iulie 2001 a Curţii de Apel Piteşti;

b) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:

1.(i)
5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;

2.(ii)
4.000 EUR (patru mii euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant;

c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

6. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Elisabeth Fura,
preşedinte

Santiago Quesada,
grefier

Puteti accesa peste 80.000 de decizii ale instantelor romanesti si europene in Biblioteca online Legalis 2.0. Testati gratuit, timp de 14 zile, continutul aplicatiei Legalis 2.0.