RIL admis cu privire la aplicarea unor dispoziții din Legea contenciosului administrativ, respectiv din Codul de procedură civilă

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la autorul sesizării şi existenţa unei practici neunitare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul judecăţii, aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 94 şi 95 din Codul de procedură civilă.

În esenţă, problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, raportat la dispoziţiile legale menţionate, vizează natura juridică şi competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect acţiuni prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile legale vizate de recursul în interesul legii şi alte dispoziţii legale relevante sunt următoarele:

— art. 54 din Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

„Art. 54. – (1) Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.

(2) Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea.

(3) În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în condiţiile prevăzute la alin. (1), persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.

(4) Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.

(5) Modalitatea de decontare va fi stabilită prin normele metodologice de aplicare a prevederilor prezentei legi.”;

— art. 46 şi art. 49 din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 46. – (1) Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.

(2) Accesul copilului la servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale în caz de boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat.

(3) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate să adopte, în condiţiile legii, toate măsurile necesare pentru:

a) reducerea mortalităţii infantile;

b) asigurarea şi dezvoltarea serviciilor medicale primare şi comunitare;

c) prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor;

d) asigurarea serviciilor medicale pentru gravide în perioada pre- şi postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu au calitatea de persoană asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;

e) informarea părinţilor şi a copiilor cu privire la sănătatea şi alimentaţia copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei şi salubrităţii mediului înconjurător;

f) dezvoltarea de acţiuni şi programe pentru ocrotirea sănătăţii şi de prevenire a bolilor, de asistenţă a părinţilor şi de educaţie, precum şi de servicii în materie de planificare familială;

g) verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasaţi pentru a primi îngrijire, protecţie sau tratament;

h) asigurarea confidenţialităţii consultanţei medicale acordate la solicitarea copilului;

i) derularea sistematică în unităţile şcolare de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor.

(4) Părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi pentru a preveni situaţiile care pun în pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului.

(5) În situaţia excepţională în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acele acte medicale de strictă necesitate pentru a salva viaţa copilului, chiar fără a avea acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al acestuia.

(6) Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor şi al copiilor până la împlinirea vârstei de un an sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătăţii mamei şi copilului, educaţiei pentru sănătate, prevenirii abandonului, abuzului, neglijării, exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului.”

„Art. 49. – (1) Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.

(2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale.

(3) În vederea asigurării accesului la educaţie, recuperare şi reabilitare, copilul cu handicap poate fi şcolarizat în alt judeţ/sector al municipiului Bucureşti decât cel de domiciliu, cu suportarea cheltuielilor din bugetul judeţului/sectorului în care se află unitatea de învăţământ.

(4) Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi se acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi fără discriminare al copiilor cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii lor.

(5) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze programe şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor acestora în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.”;

— art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 2. – (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

(…) f) contencios administrativ – activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”.

„Art. 10. – (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

(1¹) Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

(2) Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

(3) Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.”;

— art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 din Codul de procedură civilă:

„ Art. 94. – Judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

(…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;”.

„Art. 95. – Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.”

Cu privire la prezentul recurs în interesul legii se constată că litigiile vizate prin sesizare intră în sfera contenciosului administrativ, având în vedere calitatea părţilor, de autorităţi publice, iar obiectul acestora îl constituie refuzul de soluţionare a unor cereri referitoare la un drept prevăzut de lege.

Pe cale de consecinţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii revine instanţelor de contencios administrativ.

Natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor corelative de a finanţa sistemul de asistenţă socială este una de drept administrativ, deoarece aplicarea prevederilor legale invocate în sesizare vizează organizarea şi stabilirea atribuţiilor organelor administraţiei publice şi raporturile dintre aceste organe.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 lit. c) şi art. 37 din Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială (în vigoare până la data de 22 decembrie 2011) consiliile judeţene înfiinţează şi organizează, în subordinea lor, direcţii generale de asistenţă socială cu atribuţii de sprijin financiar şi tehnic pentru susţinerea serviciilor sociale; asistenţa socială se finanţează, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, iar conform art. 40 alin. (1) din aceeaşi lege, de la bugetele judeţelor se alocau fonduri pentru finanţarea serviciilor sociale organizate la nivelul judeţului şi pentru finanţarea prestaţiilor sociale stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi ale municipiilor, ale oraşelor şi ale comunelor sau prin legi speciale, după caz.

În raport cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, natura juridică a raportului dedus judecăţii este evident una de drept administrativ, deoarece aplicarea prevederilor legale invocate prin acţiune vizează organizarea şi îndeplinirea atribuţiilor organelor administraţiei publice locale şi raporturile dintre aceste organe – competenţele consiliului local şi ale consiliului judeţean, pe de o parte, şi finanţarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, pe de altă parte, toate implicând organul de administraţie locală.

Izvorul obligaţiei de plată a sumelor reprezentând diferenţa dintre costul mediu lunar şi contribuţia lunară de întreţinere care revine ca obligaţie de plată pentru beneficiarii de servicii de asistenţă socială – persoane cu domicilii în alte localităţi – îl constituie un act administrativ.

În aplicarea reglementărilor în materia asistenţei sociale, organele administraţiei publice locale au obligaţia de a stabili prin acte administrative contribuţia colectivităţii la finanţarea activităţilor de protecţie a persoanelor defavorizate.

Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor acestui raport, a căror particularitate este aceea că exercitarea drepturilor subiective constituie o obligaţie legală.

Trebuie subliniat în acest context că, potrivit art. 2 alin. (2) din Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap nr. 468/2009 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, privind admiterea acesteia într-un centru rezidenţial public din alt judeţ decât cel de domiciliu, reprezintă actul administrativ în baza căruia se realizează decontarea cheltuielilor.

De altfel, natura juridică a litigiilor având ca obiect acordarea beneficiilor de asistenţă socială şi furnizarea serviciilor sociale – inclusiv cele reglementate de Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – rezultă cu evidenţă din prevederile art. 143 alin. (1) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011.

Potrivit acestui text de lege, actele administrative emise de autorităţile publice centrale şi locale privind acordarea beneficiilor de asistenţă socială şi furnizarea serviciilor sociale pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, în baza condiţiilor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Argumentul potrivit căruia obiectul litigiilor îl constituie pretenţii de natură civilă şi, astfel, excedează sferei contenciosului administrativ, stabilită prin art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi reţinut cât timp aceste pretenţii nu îşi au izvorul în raporturi juridice civile, ci chiar în lege.

Având în vedere cele mai sus menţionate, litigiilor având ca obiect acţiuni în pretenţii prin care se solicită de către o direcţie generală de asistenţă socială şi protecţia copilului obligarea unui consiliu judeţean sau local ori a unei alte direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului la suportarea cheltuielilor de întreţinere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, le sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare în primă instanţă revenind tribunalelor – secţiile de contencios administrativ.