În Monitorul Oficial nr. 422 din 8 iunie a.c. a fost publicată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 39/2017 privind acţiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.
Având în vedere necesitatea imediată de a crea şi consolida mecanismele de respectare a regulilor de concurenţă la nivel privat, prin asigurarea dreptului la despăgubiri al persoanelor vătămate prin fapte anticoncurenţiale, prin intermediul instanţelor naţionale, în strânsă corelare cu asigurarea respectării dispoziţiilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene la nivel public, care este realizată de către Comisia Europeană şi autorităţile de concurenţă ale statelor membre, se impune adoptarea de măsuri de reglementare la nivel naţional.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului are ca obiect transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene. Adoptarea, la nivel naţional, a unui act normativ privind reglementarea regimului juridic al acţiunilor în despăgubire trebuia realizată de către autorităţile române, până la data de 27 decembrie 2016, fiind necesară pentru a asigura stabilirea, în concret, a unor măsuri care să conducă la crearea unui sistem eficient şi uniform de aplicare privată a regulilor de concurenţă pe întreg spaţiul Uniunii Europene.
Astfel, aplicarea dispoziţiilor de fond şi de procedură referitoare la exercitarea cererilor de despăgubiri pentru prejudicii cauzate de încălcarea legislaţiei în materie de concurenţă nu poate face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri integrale.
Totodată, aplicarea dispoziţiilor de fond şi de procedură privind exercitarea cererilor de despăgubiri întemeiate pe încălcări ale art. 101 sau 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu poate fi mai puţin favorabilă pentru părţile care pretind a fi prejudiciate decât normele care reglementează acţiuni similare în despăgubire care rezultă din încălcări ale legislaţiei naţionale.
Comisia Europeană a notificat autorităţile române, în data de 24 ianuarie 2017, cu privire la declanşarea unei acţiuni de infringement pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de stat membru, prin punere în întârziere pentru necomunicarea măsurilor naţionale de transpunere a Directivei sus-menţionate, procedura care face obiectul Cauzei 2017/0189.
Autorităţile române au avut la dispoziţie un termen de două luni, respectiv până la data de 24 martie 2017, pentru a răspunde notificării de punere în întârziere. La solicitarea statului român, acest termen a fost prelungit cu două luni, până la data de 24 mai 2017. Este esenţial ca, în cazul necomunicărilor, autorităţile române să depună toate diligenţele să transpună integral Directiva 2014/104/UE şi să notifice Comisiei măsurile de transpunere, înainte de sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Comisia Europeană a atras, totodată, atenţia asupra sancţiunilor financiare pe care le poate impune Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 260 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dacă va fi sesizată în legătură cu neîndeplinirea de către România a obligaţiei de comunicare a măsurilor naţionale de transpunere a directivei adoptate în temeiul unei proceduri legislative. Amenda prin care se sancţionează comportamentul statului pentru netranspunerea unei directive înainte de sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit comunicării Comisiei [C(2016)5091], reprezintă o sumă forfetară care, în cazul României, este de minimum 1.849.000 euro.
De asemenea, transpunerea, în cel mai scurt timp, a Directivei 2014/104/UE va permite exercitarea acţiunilor în despăgubire de către persoanele prejudiciate prin încălcări ale dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă, asigurându-le, totodată, o protecţie similară pe piaţa internă. Diferenţele între regimurile de răspundere juridică aplicabile în statele membre pot avea efecte negative atât asupra concurenţei, cât şi asupra funcţionării adecvate a pieţei interne a Uniunii Europene, cu efecte negative la nivelul economiei României.
În acest sens, menţinerea unui cadru juridic diferit în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, cu privire la condiţiile în care părţile prejudiciate îşi pot exercita dreptul la despăgubiri care derivă din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, afectează eficacitatea acestui drept pe teritoriul României şi face mai dificilă repararea prejudiciului determinat de încălcarea normelor de concurenţă, afectând capacitatea economico-financiară a acestora.
Adoptarea cât mai urgentă a actului normativ care transpune Directiva 2014/104/UE este necesară atât prin prisma protejării interesului privat, asigurându-se cadrul legal de obţinere a unor juste compensaţii de către victimele faptelor anticoncurenţiale, dar şi pentru ajustarea interacţiunii dintre acţiunile private în despăgubire (în instanţă) şi asigurarea aplicării publice a regulilor de concurenţă (Comisia Europeană/Consiliul Concurenţei). De asemenea se creează cadrul legal naţional şi procedura specială de soluţionare a unor astfel de cauze, care să asigure o abordare unitară a cererilor de despăgubire subsecvente unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă.
În scopul asigurării existenţei unor mecanisme şi acţiuni eficace de asigurare a respectării normelor de concurenţă la nivel privat, a recuperării prejudiciului de către întreprinderi care au fost afectate de comportamentul anticoncurenţial al altor participanţi în piaţă, în vederea descurajării comportamentelor anticoncurenţiale, se impune adoptarea unor măsuri imediate, ce nu suportă amânare.
În lipsa creării unui cadru unitar şi uniform la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene cu privire la aplicarea şi implementarea unor mecanisme de drept care să contribuie la menţinerea unui mediu economic sănătos şi competitiv, poate fi influenţat potenţialul de creştere economică a României, prin diminuarea capacităţii economico-financiare a întreprinderilor afectate de un comportament anticoncurenţial manifestat de alte întreprinderi participante la piaţă, cu impact direct asupra gradului de ocupare a forţei de muncă, a creşterii economice, a competitivităţii, a capacităţii de inovare, elemente ce aduc atingere interesului public, fiind elemente ce se circumscriu situaţiei extraordinare.
Totodată, se impune modificarea şi completarea dispoziţiilor Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu completările ulterioare, având în vedere necesitatea:
a) evitării dublării anumitor dispoziţii legislative şi a eliminării din Legea nr. 21/1996, republicată, cu completările ulterioare, a prevederilor contrare noii reglementări;
b) asigurării instrumentelor legale necesare Consiliului Concurentei pentru îndeplinirea misiunii de protejare a consumatorului final şi pentru remedierea, în timp util, a disfuncţionalităţilor din sectorul de retail alimentar; practica autorităţii de concurenţa în acest sector releva faptul ca, în absenţa unei obligaţii legale, furnizarea de către întreprinderi, în mod benevol, a datelor solicitate de autoritatea de concurenţă în vederea realizării unor analize şi comparaţii de preţ nu reprezintă o alternativă funcţională;
c) explicării, în cuprinsul legii, a diferenţei între noţiunea de extragere a documentaţiei aflate pe suport electronic şi conceptul de ridicare, în sens de prelevare a probelor în scopul utilizării acestora;
d) determinării veniturilor incluse baza de calcul a amenzilor pe care le poate aplica Consiliul Concurenţei în privinţa întreprinderilor nerezidente, în materia concentrărilor economice, asigurând totodată caracterul descurajant al acestor amenzi, prin raportare la puterea economică reală pe care o au aceste întreprinderi în România;
e) asigurării unui cadru adecvat de protecţie a conducătorului autorităţii, în considerarea asimilării funcţiei de preşedinte cu cea de ministru şi a riscurilor la care este supus acesta datorită cazurilor complexe instrumentate de autoritatea de concurenţă, care implică aplicarea unor sancţiuni contravenţionale drastice întreprinderilor ce săvârşesc fapte anticoncurenţiale.
Pentru a se asigura aplicarea imediată a acestor prevederi, întrucât normele care vizează stabilirea şi menţinerea concurenţei au o deosebită importanţă şi vizează interesul public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, se impune adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanţei de urgenţă.
În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.
ARTICOLUL 1
Obiectul şi domeniul de aplicare
(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă de către o întreprindere sau o asociaţie de întreprinderi de a solicita instanţelor de judecată competente despăgubirea integrală a prejudiciului suferit.
(2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică încălcărilor prevederilor art. 101 sau 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, denumit în continuare TFUE, încălcărilor prevederilor art. 101 sau 102 din TFUE atunci când acestea se aplică în paralel cu legislaţia naţională în materie de concurenţă, precum şi în cazul aplicării în mod exclusiv a legislaţiei naţionale în materie de concurenţă.
ARTICOLUL 2
Definiţii
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) acţiune în despăgubire – formularea unei cereri de despăgubiri în faţa instanţei de către o parte care se pretinde a fi prejudiciată sau de către o persoană care acţionează în numele uneia sau mai multor părţi care se pretind a fi prejudiciate, în cazul în care legislaţia Uniunii Europene sau legislaţia naţională prevede această posibilitate, ori de către o persoană fizică sau juridică ce i-a succedat în drepturi părţii care a pretins a fi fost prejudiciată, inclusiv persoana care a achiziţionat drepturile litigioase;
b) autoritate de concurenţă – Comisia Europeană, Consiliul Concurenţei sau orice altă autoritate naţională de concurenţă desemnată de un stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu art. 35 din Regulamentul(CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat ori toate, după caz;
c) autorul încălcării – o întreprindere sau o asociaţie de întreprinderi care a săvârşit o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă;
d) beneficiar de imunitate – o întreprindere sau o persoană fizică căreia i s-a acordat imunitate la amendă de către o autoritate de concurenţă în cadrul unui program de clemenţă;
e) cartel – o înţelegere sau o practică concertată între doi sau mai mulţi concurenţi care urmăreşte coordonarea comportamentului concurenţial al acestora pe piaţă sau influenţarea parametrilor relevanţi ai concurenţei prin practici care includ, printre altele, fixarea sau coordonarea preţurilor de achiziţie sau de vânzare sau a altor condiţii comerciale, inclusiv în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, alocarea cotelor de producţie sau de vânzare, împărţirea pieţelor şi a clienţilor, inclusiv manipularea procedurilor de cerere de oferte, restricţionări ale importurilor sau exporturilor sau acţiuni anticoncurenţiale împotriva altor concurenţi;
f) cumpărător direct – o persoană fizică sau juridică care a achiziţionat direct de la autorul încălcării produse sau servicii care au făcut obiectul unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă;
g) cumpărător indirect – o persoană fizică sau juridică care a achiziţionat, nu în mod direct de la autorul încălcării, ci de la un cumpărător direct sau de la un cumpărător ulterior, produse sau servicii care au făcut obiectul unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă sau produse sau servicii rezultând din bunurile sau serviciile respective sau conţinând astfel de bunuri sau servicii;
h) declaraţie de clemenţă – informaţiile sau înregistrările acestora furnizate în mod voluntar unei autorităţi de concurenţă, în scris sau oral, de către o întreprindere sau o persoană fizică sau în numele acesteia, care prezintă cunoştinţele întreprinderii sau ale persoanei fizice în cauză cu privire la un cartel şi propriul rol în cadrul acestuia şi care au fost redactate în mod specific pentru a fi înaintate autorităţii de concurenţă în vederea obţinerii imunităţii la amendă sau a unei reduceri a cuantumului amenzii în cadrul unui program de clemenţă, neincluzând informaţiile preexistente;
i) decizie definitivă de constatare a unei încălcări – o decizie de constatare a unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă, care nu poate sau nu mai poate fi contestată prin mijloace obişnuite;
j) informaţii preexistente – probe care există indiferent de procedurile unei autorităţi de concurenţă ori dacă aceste informaţii se află sau nu în dosarul unei autorităţi de concurenţă;
k) instanţă judecătorească – orice instanţă dintr-un stat membru, în sensul art. 267 din TFUE, care are competenţă, prin căi de atac ordinare, de a exercita controlul judecătoresc asupra deciziilor unei autorităţi de concurenţă sau controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti privind deciziile respective, indiferent dacă instanţa respectivă are competenţa de constatare a unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă;
l) încălcarea legislaţiei în materie de concurenţă – o încălcare a art. 101 sau 102 din TFUE sau a legislaţiei naţionale în materie de concurenţă;
m) întreprindere – orice entitate economică angajată într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, indiferent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene;
n) legislaţia naţională în materie de concurenţă – dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu completările ulterioare, care urmăresc predominant acelaşi obiectiv ca art. 101 şi 102 din TFUE, excluzând dispoziţiile de drept naţional care impun sancţiuni penale persoanelor fizice, cu excepţia cazului în care aceste sancţiuni penale constituie mijloacele de a asigura respectarea normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor;
o) parte prejudiciată – o persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă;
p) program de clemenţă – un program privind aplicarea art. 101 din TFUE sau a art. 5 din Legea nr. 21/1996, republicată, cu completările ulterioare, în baza căruia un participant la o înţelegere de tip cartel, în mod independent de celelalte întreprinderi implicate în cartel, cooperează în cadrul unei investigaţii desfăşurate de o autoritate de concurenţă, furnizând în mod voluntar informaţii pe care le are acesta despre cartel şi rolul său în cadrul cartelului, primind în schimb, printr-o decizie sau prin întreruperea procedurilor, imunitate la amenzi sau o reducere a cuantumului amenzilor care ar urma să fie impuse pentru implicarea sa în cartel;
q) propunere de încheiere a unei tranzacţii – informarea voluntară a unei autorităţi de concurenţă de către o întreprindere sau în numele acesteia, care cuprinde recunoaşterea sau renunţarea la litigiu de către întreprinderea în cauză, cu privire la participarea sa la o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă şi asumarea răspunderii sale pentru încălcarea respectivă, informare redactată în mod specific pentru ca autoritatea de concurenţă să poată aplica o procedură simplificată sau accelerată;
r) suprapreţ – diferenţa dintre preţul plătit în realitate şi preţul care ar fi prevalat în absenţa unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă;
s) soluţionare alternativă a litigiului – orice mecanism prin care părţile ajung la o soluţionare extrajudiciară a unui litigiu privind o cerere de despăgubire, precum şi soluţionarea pe calea arbitrajului.
ARTICOLUL 3
Dreptul la acţiune
(1) Orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o practică anticoncurenţială interzisă potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996, republicată, cu completările ulterioare, şi/sau ale art. 101 sau 102 din TFUE poate solicita şi obţine repararea integrală a prejudiciului respectiv.
(2) Despăgubirile integrale repun persoanele care au suferit un prejudiciu în situaţia în care s-ar fi aflat dacă legislaţia în materie de concurenţă nu ar fi fost încălcată. Despăgubirea integrală include pierderea efectivă, profitul de care este lipsită persoana prejudiciată, precum şi plata dobânzii aferente.
(3) Despăgubirea integrală în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă nu poate conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, indiferent dacă despăgubirea integrală se produce în urma unor despăgubiri punitive, multiple sau de altă natură.
ARTICOLUL 4
Competenţa instanţelor judecătoreşti
Competenţa de a soluţiona cererile de reparare a prejudiciului cauzat de întreprinderi ca urmare a unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă revine Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, împotriva hotărârii acesteia putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
ARTICOLUL 5
Divulgarea probelor
(1) În cadrul procedurilor dintr-o acţiune în despăgubire, la cererea unui reclamant care a prezentat o justificare întemeiată conţinând faptele şi mijloacele de probă disponibile pentru a dovedi caracterul plauzibil al cererii sale de despăgubiri, instanţa de judecată poate dispune divulgarea de probe relevante de către pârât sau de către un terţ, sub rezerva condiţiilor prevăzute în prezentul articol şi la art. 6-8. La cererea pârâtului, instanţa de judecată poate dispune divulgarea de probe relevante de către reclamant sau de către un terţ.
(2) Instanţa poate dispune divulgarea unor elemente determinate de probă sau a unor categorii relevante de probe delimitate în motivare pe cât de precis şi de strict posibil.
(3) Instanţa limitează divulgarea probelor la ceea ce este proporţional. La stabilirea proporţionalităţii divulgării solicitate de către o parte, instanţa ia în considerare interesele legitime ale tuturor părţilor şi terţilor vizaţi, în special:
a) măsura în care cererea sau apărarea este susţinută cu fapte şi probe disponibile care să justifice cererea de divulgare de probe;
b) amploarea şi costul divulgării, în special pentru eventualii terţi implicaţi, inclusiv pentru a evita căutarea de informaţii nespecifice, care este puţin probabil să fie relevantă pentru părţile în procedură;
c) dacă probele a căror divulgare se cere conţin informaţii confidenţiale, în special informaţii privind eventuali terţi, precum şi ce mecanisme sunt disponibile pentru protecţia unor astfel de informaţii confidenţiale.
(4) Instanţele au competenţa de a dispune divulgarea de probe care conţin informaţii confidenţiale atunci când le consideră relevante pentru acţiunile în despăgubire, cu luarea măsurilor adecvate de protecţie a acestor informaţii.
(5) Instanţa poate adopta măsuri efective de protecţie a informaţiilor confidenţiale, precum:
a) ştergerea fragmentelor sensibile din textul documentelor;
b) desfăşurarea audierilor fără prezenţa publicului;
c) limitarea numărului de persoane autorizate să aibă acces la probe la reprezentanţii legali şi avocaţii părţilor sau experţilor desemnaţi;
d) elaborarea rapoartelor de expertiză într-un mod care să asigure protecţia confidenţialităţii informaţiilor;
e) orice alte măsuri prevăzute de lege pentru asigurarea confidenţialităţii probelor divulgate.
(6) Interesul pe care întreprinderile îl au de a evita acţiunile în despăgubire ca urmare a unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă nu constituie un interes care să justifice acordarea de protecţie.
(7) Instanţa va dispune divulgarea de probe cu respectarea secretului profesional.
(8) În scopul discutării necesităţii de divulgare a probelor deţinute de terţ, instanţa va dispune audierea acestuia, în camera de consiliu, cu citarea părţilor.
ARTICOLUL 6
Divulgarea de probe incluse în dosarul unei autorităţi în materie de concurenţă
(1) În privinţa solicitărilor de divulgare a unor probe incluse în dosarul unei autorităţi de concurenţă se aplică prezentul articol, în plus faţă de prevederile art. 5.
(2) Instanţa poate solicita divulgarea probelor din dosarul unei autorităţi de concurenţă numai atunci când acestea nu pot fi obţinute de la o altă parte sau de la un terţ.
(3) La primirea probelor solicitate autorităţii de concurenţă conform alin. (2), instanţa asigură protecţia corespunzătoare a documentelor ce conţin secrete de afaceri sau informaţii confidenţiale în sensul legislaţiei în materie de concurenţă.
(4) Atunci când există o decizie a unei autorităţi de concurenţă prin care este sancţionată o practică anticoncurenţială, în soluţionarea cererilor privind acordarea de despăgubiri, instanţa va putea solicita autorităţii de concurenţă documentele din cadrul dosarului care a stat la baza emiterii deciziei. În acest scop, primind aceste documente, instanţa va asigura respectarea confidenţialităţii informaţiilor reprezentând secrete de afaceri, precum şi a altor informaţii calificate drept confidenţiale.
(5) Prezentul articol nu aduce atingere normelor privind liberul acces la informaţiile de interes public în temeiul Legii nr. 544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare.
(6) Prezentul articol nu aduce atingere normelor şi practicilor care se întemeiază pe legislaţia Uniunii Europene sau legislaţia naţională privind protecţia documentelor interne ale autorităţilor de concurenţă şi a corespondenţei dintre autorităţile de concurenţă.
(7) La evaluarea proporţionalităţii unei cereri de divulgare de informaţii, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3), instanţa examinează şi următoarele:
a) dacă cererea a fost formulată în mod specific în ceea ce priveşte natura, obiectul sau conţinutul documentelor transmise autorităţii de concurenţă sau păstrate în dosarul acesteia şi nu a fost o cerere nespecifică privind documente transmise autorităţii de concurenţă;
b) dacă partea care solicită divulgarea realizează acest lucru în ceea ce priveşte o acţiune în despăgubire în faţa instanţei;
c) în legătură cu alin. (2) şi (8) sau la cererea autorităţii de concurenţă, în conformitate cu alin. (13), necesitatea de a garanta eficacitatea asigurării respectării legislaţiei în materie de concurenţă la nivel public.
(8) Instanţa poate dispune divulgarea următoarelor categorii de probe numai după ce autoritatea de concurenţă, prin adoptarea unei decizii sau a unui alt act administrativ, şi-a încheiat procedurile:
a) informaţii care au fost pregătite de o persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfăşurate de Consiliul Concurenţei;
b) informaţii pe care Consiliul Concurenţei le-a redactat şi le-a transmis părţilor în cursul procedurilor sale;
c) propunerile de încheiere a unei tranzacţii care au fost retrase.
(9) În cadrul acţiunilor în despăgubire, instanţa nu poate dispune, în niciun moment, ca o parte în proces sau un terţ să divulge oricare dintre următoarele categorii de probe:
a) declaraţiile de clemenţă;
b) propunerile de încheiere a unei tranzacţii.
(10) Reclamanţii pot prezenta o cerere motivată pentru accesul instanţei la probele menţionate la alin. (9) lit. a) sau b) cu scopul exclusiv de a se asigura asupra conformităţii conţinutului lor cu definiţiile prevăzute la art. 2 lit. h) şi q). În cadrul acestei evaluări, instanţa poate solicita asistenţă numai de la autoritatea de concurenţă competentă. Autorii probelor respective pot avea, de asemenea, posibilitatea de a fi audiaţi. Instanţa nu oferă celorlalte părţi sau unor terţi accesul la probele respective.
(11) În cazul în care doar o parte din probele cerute intră sub incidenţa alin. (9), cealaltă parte a probelor se divulgă în conformitate cu prevederile prezentului articol, în funcţie de categoria în care se încadrează.
(12) Divulgarea de probe din dosarul unei autorităţi de concurenţă, care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute la alin. (8) şi (9), poate fi dispusă în cadrul acţiunilor în despăgubire în orice moment, fără a aduce atingere prezentului articol.
(13) Autoritatea de concurenţă, din oficiu, poate înainta observaţii instanţei cu privire la proporţionalitatea cererilor de divulgare de probe ce au fost prezentate acesteia.
ARTICOLUL 7
Limitări privind utilizarea probelor obţinute exclusiv prin accesul la dosarul unei autorităţi de concurenţă
(1) Probele din categoriile enumerate la art. 6 alin. (9), care sunt obţinute de către o persoană fizică sau juridică exclusiv prin accesul la dosarul unei autorităţi de concurenţă, nu pot fi administrate în cadrul acţiunilor în despăgubire, fiind considerate inadmisibile.
(2) Până la finalizarea procedurii autorităţii de concurenţă, prin adoptarea unei decizii sau într-un alt mod, probele din categoriile enumerate la art. 6 alin. (8) şi care sunt obţinute de către o persoană fizică sau juridică exclusiv prin accesul la dosarul respectivei autorităţi în materie de concurenţă sunt considerate inadmisibile în cadrul acţiunilor în despăgubire.
(3) Probele obţinute de către o persoană fizică sau juridică exclusiv prin accesul la dosarul unei autorităţi de concurenţă şi care nu intră sub incidenţa alin. (1) sau (2) pot fi utilizate în cadrul unei acţiuni în despăgubire numai de către persoana respectivă sau de către o persoană fizică sau juridică ce a succedat în drepturi persoanei respective, inclusiv o persoană care a achiziţionat drepturile litigioase ale persoanei respective.