Decizia ICCJ nr. 34/2016. Aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul muncii

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Prin Încheierea de ședință din 31 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.326 din Codul civil, respectiv dacă trimiterea, prin poștă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, și dacă, în condițiile unui răspuns afirmativ la prima întrebare, decizia comunicată prin poștă electronică trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, sau este suficientă transmiterea deciziei în format accesibil electronic (în speță document pdf).

2. Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 iunie 2016 cu nr. 2.436/1/2Ó16.

II. Temeiul juridic al sesizării

3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

4. Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii:

Art. 76. – Decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu:

a) motivele care determină concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;

d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.

Art. 77. – Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.

Art. 252. alin. (3): Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării.

(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.

Art. 278 alin. (1): Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

5. Codul civil:

Art. 1.326. -Actele unilaterale supuse comunicării

(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.

(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

6. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011:

Art. 211: Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează:

a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă;

Art. 216: Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă.

7. Codul de procedură civilă:

Art. 154 alin. (6): Comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace.

Art. 184 alin. (1): Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

8. Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, denumită în continuare Legea nr. 455/2001:

Art. 4: În înțelesul prezentei legi:

1. date în formă electronică sunt reprezentări ale informației într-o formă convențională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice;

2. înscris în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar;

3. semnătură electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare;

9. Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 506/2004:

Art. 1. – Prezenta lege stabilește condițiile specifice de garantare a dreptului la protecția vieții private în privința prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor electronice.

Art. 2 alin. (1) lit. g): Poștă electronică – serviciul care constă în transmiterea printr-o rețea publică de comunicații electronice a unor mesaje în format text, voce, sunet sau imagine, care pot fi stocate în rețea sau în echipamentul terminal al destinatarului până la recepționarea de către destinatar.

IV. Expunerea succintă a procesului

10. Contestatorul Dumitru Alexandru, prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Iași cu nr. 6.975/99/2014, a solicitat obligarea angajatorului pârât S.C. Lukoil Lubricants East Europe – S.R.L. să își respecte obligațiile din Contractul individual de muncă nr. 172/11.01.2013, în sensul de a-i permite să își desfășoare activitatea pentru care a fost angajat și de a-i achita drepturile salariale cuvenite începând cu luna februarie 2014 și până la soluționarea litigiului.

11. Prin Încheierea de ședință din data de 8 aprilie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, s-a admis excepția conexității, conform art. 139 din Codul de procedură civilă, și s-a dispus conexarea Dosarului nr. 9.760/99/2014 la Dosarul nr. 6.975/99/2014, iar, în temeiul dispozițiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a înaintat dosarul conexat la completul inițial învestit al Tribunalului Iași.

12. Același contestator, prin acțiunea înregistrată cu nr. 9.760/99/2014 (dosarul conexat), a formulat contestație împotriva Deciziei de concediere nr. FD 11 din data de 22 ianuarie 2014, în contradictoriu cu intimata S.C. Lukoil Lubricants East Europe – S.R.L., solicitând anularea acestei decizii, repunerea în situația anterioară, prin reintegrarea în funcție și obligarea intimatei la plata unei despăgubiri, corespunzătoare drepturilor salariale indexate și majorate și oricăror altor drepturi materiale de care a fost privat fără drept, din momentul desfacerii contractului individul de muncă până la reintegrarea efectivă în funcție.

13. Tribunalul Iași, prin Sentința civilă nr. 1.218 din 18 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, a respins ca tardivă contestația formulată de contestatorul Dumitru Alexandru în contradictoriu cu pârâta, S.C. Lukoil Lubricants East Europe – S.R.L. împotriva Deciziei de concediere nr. FD 11 din 22 ianuarie 2014, emisă de către pârâtă, și a respins cererea reclamantului privind obligarea angajatorului să își respecte obligațiile din Contractul individual de muncă nr. 172 din 11 ianuarie 2013, în sensul de a permite contestatorului să își desfășoare activitatea și să îi plătească drepturile salariale începând cu data de 1 februarie 2014.

14. În motivare, prima instanță a reținut regularitatea corespondenței în formă electronică între părțile din prezenta cauză și faptul că nu au existat alte inadvertențe anterioare sau ulterioare datei de 22 ianuarie 2014 cu privire la recepționarea acestei corespondențe sau imposibilitatea citirii ei. Referitor la conținutul e-mailului prin care i s-a comunicat decizia de concediere, contestatorul nu a formulat un răspuns imediat în care să reclame deficiențe de recepționare, apărările sale cu privire la deficiențele de comunicare a deciziei de concediere fiind formulate în răspunsul la întâmpinare depus la 25 februarie 2015 în Dosarul nr. 9.760/99/2014.

15. Așadar, s-a reținut că, în lipsa reclamării vreunei deficiențe în ceea ce privește receptarea e-mailului ce conținea decizia de concediere contestată, intimata nu a avut niciun motiv pentru care să repete comunicarea acestei decizii prin vreun alt mod de transmitere, indicat de contestator.

16. Potrivit art. 76 alin. (1) și art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și produce efecte de la data comunicării, putând fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, potrivit art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, sau 45 de zile de la data luării la cunoștință, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.

17. Primirea fără rezerve și obiecțiuni din partea contestatorului a e-mailului din data de 22 ianuarie 2014 reprezintă o comunicare în formă scrisă a deciziei de concediere atașate acestui e-mail, fiind respectate astfel exigențele art. 76 alin. (1) din Codul muncii.

18. Raportând data promovării contestației la Decizia nr. FD11 din 22 ianuarie 2014-11 decembrie 2014, la data reținută ca dată a comunicării-23 ianuarie 2014, s-a constatat că promovarea contestației la această decizie s-a făcut cu depășirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 și, pe cale de consecință, s-a respins ca tardivă contestația.

19. Împotriva acestei soluții contestatorul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iași.

V. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

20. Curtea de Apel Iași a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

21. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.326 din Codul civil, cu referire la art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă și art. 154 alin. (6) din același act normativ, depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât apelul exercitat vizează în principal determinarea validității juridice a modalității de comunicare a deciziei de încetare a contractului de muncă, efectuată prin mijloace electronice de comunicare la distanță, și ținând cont de caracterul devolutiv integral al apelului, soluționarea căii de atac, aflate în competența acestei instanțe, de ultim grad, depinde de dezlegarea ce se va da chestiunii de drept supuse procedurii hotărârii prealabile.

22. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din studierea site-ului www.scj.ro.

23. Prioritar s-a arătat că aspectele ce fac obiectul prezentei sesizări sunt, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiuni de drept, solicitându-se Înaltei Curți de Casație și Justiție statuarea asupra modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 77, dar și asupra dispozițiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 și art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

24. Din studierea jurisprudenței rezultă că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii care formează obiectul sesizării.

25. Deși aspecte privitoare la regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică reglementate de Legea nr. 455/2001 au făcut obiectul analizei în cadrul recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, dezlegările date au forță juridică obligatorie, în temeiul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, doar în materia contravențională și nu acoperă problematica sesizată prin prezenta încheiere.

26. La nivel național nu s-a identificat o practică în această materie, obiectul sesizării nefiind o problemă analizată prin studii de specialitate publicate, fiind necesar, având în vedere importanța problematicii prin raportare la sfera largă de aplicabilitate a prevederilor art. 77 din Codul muncii, dar și în raport cu destinatarii normei, ca Înalta Curte de Casație și Justiție să statueze asupra chestiunii sesizate, pentru a elimina orice riscuri decurgând din interpretarea normei, prin raportare și la noile tendințe de extindere a sistemelor informatice la nivelul întregii societăți. Din aceasta perspectivă este indubitabil că mijloacele de comunicare la distanță fac parte din realitățile sociale actuale, iar legislația tinde să reglementeze noile realități, fără însă a se putea corela întotdeauna cu evoluția socială.

27. În acest sens, față de prevederile art. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorul este ținut să soluționeze raporturile litigioase chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar soluția a priori exclusivă a unei noi modalități de comunicare la distanță nu poate avea ca rațiune însăși inexistența reglementării legale, întrucât accesul la instanță nu poate avea caracter iluzoriu, potrivit interpretării constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

28. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 31 mai 2015.

29. Din studiul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție a rezultat că nu există pe rol o sesizare cu privire la pronunțarea unui recurs în interesul legii în această materie.

VI. Punctul de vedere al completului de judecată

30. Dispozițiile substanțiale – art. 76 și art. 77 din Codul muncii – reglementează decizia de concediere ca act juridic unilateral al angajatorului, stabilind patru elemente formale obligatorii, precum și condiționarea imperativă a producerii efectelor specifice de necesitatea comunicării acesteia.

31. Prevederile substanțiale de dreptul muncii nu reglementează integral nici condițiile formale obligatorii (exempli gratia nu este impusă condiția semnăturii olografe, condiție stabilită însă de prevederile art. 272 din Codul de procedură civilă), nici modalitatea de comunicare, devenind astfel incidente dispozițiile art. 278 din Codul muncii cu privire la necesitatea complinirii legislației muncii cu legislația civilă, în măsura în care aceasta nu contravine specificului raporturilor de muncă. Contrar unor opinii exprimate în jurisprudență și în studiile de specialitate, Curtea de Apel Iași a apreciat că dispozițiile art. 77 din Codul muncii nu pot fi complinite cu prevederile art. 252 alin. (2) și (3) din Codul muncii, care reprezintă prevederi speciale, de strictă aplicare în materia răspunderii disciplinare a salariatului.

32. În consecință, se apreciază că norma înscrisă în art. 77 din Codul muncii se completează cu dispozițiile legii generale, civile și procesual civile, în temeiul art. 278 din Codul muncii, respectiv art. 216 din Legea nr. 62/2011. În acest context trebuie subliniat că, prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.362/1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.

33. În consecință, ca act juridic unilateral, decizia de concediere, emisă în temeiul prevederilor art. 76 din Codul muncii, este supusă dispozițiilor art. 1.326 din Codul civil, potrivit cărora comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări [art. 1.326 alin. (2)].

34. În raport cu generalitatea regulii este indubitabil că transmisiunea electronică la distanță, în speță prin poștă electronică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 506/2004, reprezintă o modalitate aptă de a asigura transmiterea actului, însă nu și suficientă, din punctul de vedere al prezentei instanțe, de a realiza „comunicarea actului”, în sens legal, către destinatar și de a valora „luare la cunoștință” în sensul art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, text care, ca normă specială, se aplică prioritar, în detrimentul reglementării prevăzute de art. 1.326 alin. (3) din Codul civil.

35. În acest sens, în lipsa unui acord al părților raportului de muncă privind alegerea explicită sau implicită a acestei modalități de comunicare, identitatea utilizatorului care folosește un sistem electronic de comunicare la distanță are caracter exclusiv privat, fiind supusă regulilor speciale de protecție, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 506/2004. În consecință, transmiterea unei corespondențe electronice presupune obținerea prealabilă, într-o modalitate legală, a adresei de corespondență a destinatarului.

36. Mai mult, simpla trimitere a unei corespondențe electronice nu este prin ea însăși suficientă pentru îndeplinirea cerinței legale de comunicare efectivă către destinatar. În acest sens, legea procesuală civilă română a condiționat realizarea procedurilor de comunicare prin poștă electronică de un răspuns al destinatarului (prin completarea unui formular care să cuprindă data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței) care, la rândul său, va fi expediat transmițătorului prin poștă electronică sau prin alte mijloace [art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă].

37. Or, plecând de la teza inițială, potrivit căreia dispozițiile art. 77 din Codul muncii se completează cu prevederile generale ale legislației civile și procesual civile, comunicarea deciziei de concediere prin poștă electronică nu poate fi decât subsumată condițiilor exprese din art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă. Este real, așa cum susține și apărătorul intimatei, că „luarea la cunoștință” este un aspect de fapt, însă dispozițiile legale trebuie interpretate coroborat și unitar, iar comunicarea unui act juridic, determinând curgerea termenului de contestare a acestuia, dar și toate efectele de drept substanțial, este indubitabil o instituție juridică și, în consecință, supusă reglementării legale, fie speciale, fie generale. Or, legea procesual civilă română în vigoare condiționează îndeplinirea procedurii de comunicare prin poștă electronică de existența unui răspuns cert al destinatarului, regulă care, în temeiul caracterului general al normei procesual civile, trebuie să guverneze toate materiile speciale ce nu au primit o reglementare distinctă.

38. În consecință, opinia instanței de sesizare este în sensul ca, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.326 din Codul civil, comunicarea, prin poștă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii determină curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din același act normativ, numai în condițiile confirmării exprese de către salariatul- contestator a primirii acestei corespondențe.

39. În ceea ce privește cel de-al doilea aspect al întrebării, dacă decizia comunicată prin poștă electronică trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, în argumentația soluției trebuie avute în vedere considerentele Deciziei nr. 6/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, în care s-a reținut „Doctrina a relevat faptul că elementul de diferențiere a actului juridic în formă electronică de actul juridic în formă scrisă este modul diferit de acces la manifestarea de voință. Așadar, un act juridic, înțeles atât ca negotium, cât și ca instrumentum, poate să intre în sfera de aplicare a Legii nr. 455/2001 doar atunci când manifestarea de voință a celui de la care actul emană îmbracă forma electronică și, de asemenea, ajunge la destinatarul transmiterii în aceeași formă, prin intermediul unor mijloace de transmitere a datelor în format electronic. Această specificitate distinge înscrisurile electronice de înscrisurile «clasice», pe suport hârtie. În situația în care manifestarea de voință a emitentului actului ajunge la destinatarul său pe suport hârtie, înscrisul astfel transmis nu mai este în formă electronică.”

40. Or, în raport cu dispozițiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei în formă scrisă, și de dispozițiile art. 77 din Codul muncii, care se referă la comunicarea însăși a deciziei de concediere, și nu a măsurii concedierii (niciun alt înscris neputând înlocui decizia de concediere), având în vedere și considerentele Deciziei nr. 6/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, opinia Curții de Apel Iași este că doar dacă însăși manifestarea de voință a angajatorului este în format electronic, comunicarea prin poștă electronică satisface exigențele art. 76 și 77 din Codul muncii, numai în această ipoteză fiind aplicabile și prevederile art. 282, 283 și 284 din Codul de procedură civilă, nu și pentru un document de tip PDF – portable document format, care reprezintă doar o copie a unui alt tip de document (emis în formă clasică/pe suport hârtie).

VII. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

41. Contestatorul nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecății.

42. Intimata a susținut, relativ la chestiunile puse în discuție, următoarele:

Legea nu limitează modalitatea prin care trebuie efectuată comunicarea deciziei de concediere pentru necorespundere profesională (și nu una disciplinară), ci lasă libertate sub acest aspect – comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări, iar unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate distinge. Comunicarea deciziei este o situație de fapt ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Obiectul probei este comunicarea prin poștă electronică, iar mijlocul de probă îl constituie datele redate pe suportul informatic reprezentat de serverul de e-mail, prin care se derulează transmiterea și stocarea mesajelor.

43. În cazul transmiterilor electronice, acestea nu pot fi limitate la cerințele formale ale actelor sub semnătură electronică, deoarece există atât acte cu semnătură electronică extinsă, cât și acte cu semnătură electronică simplă (fără certificat calificat), iar respingerea acestora din urmă ca probă în justiție, fără o analiză temeinică, nu este legală.

44. Decizia de concediere reprezintă un act juridic unilateral, fiind conform art. 1.324 din Codul civil, o manifestare de voință a autorului său, care produce efecte de la data comunicării prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, potrivit art. 1.326 din Codul civil. Este consacrată de către legiuitor teoria recepției [în sensul teoriei recepției este doctrina, conform comentariilor din Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura CH Beck, lucrare coordonată de profesor F.A. Baias, art. 1.326 alin. (3)] pentru a stabili momentul de la care un asemenea act unilateral produce efecte juridice. Această decizie îi este opozabilă salariatului, nefiind necesar, potrivit legii, ca, pentru producerea efectelor, destinatarul să fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicării nu poate fi condiționat de vreo manifestare de voință subiectivă a salariatului (luarea la cunoștință), ci efectele deciziei se produc în momentul comunicării ei către salariat.

45. Inserarea în Codul de procedură civilă a prevederilor art. 282, 283 și 284 denotă interesul și necesitatea luării în considerare și a noilor mijloace de probă, proprii societății contemporane, caracterizată printr-o prezență ubicuă a tehnologiei informației, precum și necesitatea asigurării unei securități a raporturilor juridice/comunicărilor electronice în acest context nou.

46. Legea nr. 455/2001 distinge între semnătură electronică extinsă și semnătură electronică simplă. Semnătură electronică simplă desemnează o colecție de date atașate sau conținute de un înscris (de exemplu, adresa de e-mail a expeditorului atașată la e-mail). Un refuz sumar de recunoaștere a acestor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse ar goli de conținut toate prevederile legale procedurale privind înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poștă electronică, dar și prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001, care stipulează că, în cazul în care una din părți contestă înscrisul sau semnătura, instanța va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate.

47. Înscrierea pe suportul informatic (înregistrarea criptată a transmiterii comunicării electronice) este chiar actul comunicării deciziei, iar comunicarea și înscrierea acesteia pe suportul informatic s-au făcut de către terțul profesionist, care este deținătorul cu drepturi exclusive și administratorul serverului de e-mail.

VIII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie și punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

48. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 958/C/2.693/III-5/2016 din 16 august 2016, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat și nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curții de Apel Iași.

49. Curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Constanța, Ploiești, Pitești, Suceava și Timișoara au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate cu privire la această chestiune de drept și nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

50. Magistrații din cadrul Curții de Apel Galați și instanțelor din raza sa de competență au apreciat că, în conformitate cu dispozițiile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, „comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace”.

În temeiul dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei către salariat.

Pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la aceste raporturi se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile legii, relațiile de muncă fiind bazate pe principiul consensualității și al bunei-credințe (art. 8 din Codul muncii).

Ca urmare, atât la încheierea contractului individual de muncă, cât și pe parcursul derulării raporturilor de muncă, angajatul are obligația de a informa angajatorul în legătură cu datele de identificare, adresă, domiciliu, adresă de e-mail, fax, telefon în vederea bunei desfășurări a acestor raporturi.

Câtă vreme angajatul a pus la dispoziția angajatorului o adresă electronică în vederea comunicării actelor care emană de la acesta și sunt obligatorii a fi aduse la cunoștința salariatului, comunicarea unei decizii de concediere în această modalitate este valabilă, fiind suficientă transmiterea în document PDF. Decizia menționată reprezintă un act unilateral al angajatorului în sensul dispozițiilor art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului”.

În raport cu dispozițiile art. 154 alin. (5) din Codul de procedură civilă, dacă se realizează o comunicare valabilă a deciziilor, hotărârilor judecătorești ce sunt supuse căilor de atac ce trebuie exercitate într-un anumit termen procedural prin poștă electronică, cu respectarea dispozițiilor legale în acest sens, și pentru decizia de concediere individuală emisă potrivit art. 76 din Codul muncii, aceasta reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională.

51. Curtea de Apel Brașov, în exprimarea unui punct de vedere teoretic, apreciază că această modalitate de comunicare nu răspunde cerințelor instituite de dispozițiile art. 74 din Codul muncii, neputându-se aprecia momentul de la care partea a receptat actul comunicării.

La nivelul Tribunalului Brașov – Secția I civilă s-a opinat că trebuie respectată procedura de comunicare reglementată de legea specială, respectiv Legea nr. 455/2001, dacă este vorba de semnătura electronică, sau, în caz contrar, trebuie respectate dispozițiile din Codul muncii referitoare la comunicarea deciziei de concediere.

52. Curtea de Apel Craiova a învederat că opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Olt care participă în componența completelor specializate în conflicte de muncă și asigurări sociale a fost în sensul că decizia de concediere nu poate fi comunicată prin poștă electronică, ce nu reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual care să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a acesteia.

Opinia judecătorilor de la Secția conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dolj este în sensul că o astfel de comunicare este aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei.

Art. 77 din Codul muncii și art. 268 alin. (1) lit. a) din același act normativ folosesc sintagma „de la data comunicării”, respectiv „de la data la care a fost comunicată”, fără să facă vreo distincție cu privire la forma comunicării. Doar în situația reglementată de art. 252 alin. (4) din Codul muncii se reglementează expres modalitatea de comunicare a deciziei de sancționare disciplinară „Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătura de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta”.

Decizia comunicată prin poșta electronică trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001 referitoare la înscrisul în formă electronică.

53. Opinia judecătorilor instanțelor din circumscripția Curții de Apel Oradea este în sensul că decizia de concediere poate fi comunicată doar în condițiile prevăzute de art. 252 alin. (3) și (4) din Codul muncii, respectiv în scris, prin predare personală salariatului cu semnătură de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta. Comunicarea prin poștă electronică nu constituie o modalitate de comunicare printre cele prevăzute de lege în materia dreptului muncii.

54. Curtea de Apel București a arătat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.326 din Codul civil, comunicarea prin poșta electronică de către angajator a deciziei de concediere individuală, emisă potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate de comunicare aptă să declanșeze curgerea termenului de contestare a respectivei decizii, iar decizia comunicată prin poșta electronică, în format PDF, trebuie să respecte cerințele formale impuse de art. 76 din Codul muncii, nu și pe cele impuse de Legea nr. 445/2001.

55. Curtea de Apel Târgu Mureș a învederat că opinia judecătorilor Secției civile a Tribunalului Mureș este în sensul potrivit căruia comunicarea prin poștă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală, potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate legală de comunicare a deciziilor de concediere, altele decât cele de sancționare, prin care se poate lua la cunoștință de conținutul deciziei, a motivelor de fapt și de drept reținute în cuprinsul deciziei, însă decizia de concediere, nefiind un înscris în formă electronică, nu trebuie să respecte cerințele formale ale Legii nr. 455/2001 de a avea semnătură electronică.

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

56. La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă asupra problemei de drept în cauză.

57. Prin Decizia nr. 297 din 12 mai 2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 6 iulie 2016 s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Tudor Andrei Raneti în dosarele nr. 39.360/3/2014 și nr. 39.471/3/2014 ale Tribunalului București – Secția a V-a civilă și s-a constatat că dispozițiile art. 14 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, art. 33 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și ale Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

58. Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 666 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 iunie 2010, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. a) și h) și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor și a respins, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice.

X. Raportul asupra chestiunilor de drept

59. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și la art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poșta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 216 din Legea nr. 62/2011, cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condițiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei forme de comunicare între părți.

Decizia astfel comunicată prin poșta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerințele formale impuse de art. 76 din Codul muncii și nu și pe cele impuse de Legea nr. 445/2001, referitor la înscrisul în formă electronică.

XI. Înalta curte de Casație și Justiție

60. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

61. Potrivit dispozițiilor precizate, „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

62. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

1. existența unei cauze aflate în curs de judecată;

2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;

3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

6. chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

63. Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Iași este legal învestită cu soluționarea unei cereri de apel, litigiul are natura unui conflict de muncă, ceea ce conferă competență exclusivă, în primă instanță, tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011, iar hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse numai apelului conform art. 214 din Legea nr. 62/2011.

64. Instanța supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curții de Apel Iași, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011,art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

65. De asemenea este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecății anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară consacrată.

66. Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective.

67. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă sa nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

68. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

69. Pe fondul cauzei, examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, s-au reținut următoarele:

70. Prima chestiune de drept cu care instanța de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casație și de Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii și art. 1.326 din Codul civil, în sensul în care comunicarea, prin poștă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuale emise potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

71. Decizia de concediere este actul juridic unilateral al angajatorului prin care acesta dispune încetarea contractului individual de muncă. Reglementarea legală a condițiilor de formă și fond ale acestui act are ca scop prevenirea unor eventuale abuzuri ale acestuia, precum și asigurarea unor elemente de verificare a legalității și temeiniciei măsurii dispuse.

72. Conform art. 62 alin. (3) coroborat cu art. 76 și 79 din Codul muncii, decizia se emite în scris, sub sancțiunea nulității absolute. Forma scrisă a deciziei de concediere a salariatului reprezintă, deci, o condiție ad validitatem. Comunicarea trebuie să vizeze însăși decizia de concediere, ca atare, nefiind admisă comunicarea concedierii prin intermediul altui act juridic al angajatorului.

73. Potrivit art. 76 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie comunicată salariatului în scris. O comunicare verbală nu prezintă nicio relevanță, echivalând cu necomunicarea.

74. Actul comunicării este extrem de important, cu consecințe juridice evidente, deoarece măsura angajatorului își produce efectele „de la data comunicării” (art. 77 din Codul muncii) sau în exprimarea Legii nr. 62/2011 „de la data luării la cunoștință a măsurii dispuse” (art. 211). Aceasta înseamnă că încetarea raporturilor de muncă are loc nu la data eventual menționată de angajator în decizie, ci prin forța și în temeiul legii, la data comunicării deciziei de concediere.

75. Dispozițiile art. 77 din Codul muncii, potrivit cărora „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului”, se regăsesc în secțiunea a 6-a din cap. V – Încetarea contractului individual de muncă, titlul II – Contractul individual de muncă.

76. În același act normativ, în cadrul titlului XI – Răspunderea juridică, cap. II – Răspunderea disciplinară, sunt prevăzute dispozițiile art. 252 alin. (3) și (4), conform cărora: „(3) Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării. (4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, or, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.”

77. În doctrină s-a arătat că în privința termenului și a modalității de comunicare trebuie apelat la dispozițiile art. 252 alin. (3) și (4) din Codul muncii (care privește decizia de sancționare disciplinară).

78. S-ar putea susține că, de vreme ce decizia de sancționare disciplinară se comunică personal salariatului, cu semnătură de primire, cu atât mai mult decizia de concediere, care produce efecte mult mai grave pentru salariat, trebuie să urmeze aceeași procedură strict reglementată.

79. Însă, analizând în mod sistematic prevederile acestui act normativ – Codul muncii, se poate constata că, acolo unde a considerat necesar, legiuitorul a stabilit, în mod expres, anumite reguli procedurale, ca, de exemplu, dispozițiile art. 275 și dispozițiile art. 278.

80. Așa fiind, se apreciază că această modalitate de comunicare a deciziei de concediere poate fi utilizată de angajator, oferind maximă garanție a posibilității de a proba faptul comunicării și conținutul înscrisului comunicat, însă nu poate fi reținută ca singura variantă procedurală de comunicare.

81. În același sens, tot în doctrină s-a arătat că „modalitățile de comunicare a deciziei reținute în literatura juridică și în jurisprudență rămân valabile și în raport cu prevederile actualului cod al muncii: comunicarea deciziei prin condica de expediție sub luare de semnătură, atestarea primirii deciziei pe un alt exemplar al acesteia sub luare de semnătură, comunicarea prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire sau prin modalitățile utilizate în cadrul procedurii de citare conform art. 92 din Codul de procedură civilă din 1865”.

82. Din cele menționate mai sus se poate reține că dispozițiile art. 77 din Codul muncii nu pot fi complinite cu prevederile art. 252 alin. (2) și (3) din Codul muncii, care reprezintă prevederi speciale, de strictă aplicare în materia răspunderii disciplinare a salariatului, însă pot fi completate cu dispozițiile legii generale civile și procesual civile, în temeiul art. 278 din Codul muncii, respectiv art. 216 din Legea nr. 62/2011.

83. Potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefon, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanelor însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace.

84. Prin așa-numitele mijloace moderne de comunicare se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.

85. Recurgerea la comunicarea actelor de procedură prin intermediul acestor mijloace moderne poate avea loc numai cu acordul părții, din moment ce partea trebuie să indice datele necesare în acest scop [art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă]. Indicarea datelor unor asemenea mijloace nu este obligatorie, însă menționarea lor lasă a se presupune voința părții de a-i fi comunicate actele de procedură în această modalitate.

86. Totodată, rațiunea formularului fiind aceea de a confirma primirea actului comunicat, procedura de comunicare nu poate fi considerată îndeplinită în absența confirmării primirii de către destinatarul comunicării.

87. Nici această formă de comunicare nu oferă garanții absolute, întrucât partea poate refuza sau neglija restituirea formularului, asumându-și angajarea răspunderii sale pentru neîndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor procesuale [art. 12 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

88. Pe de altă parte, această cerință a completării unui formular și a retransmiterii sale poate părea greoaie în raporturile de dreptul muncii dintre angajator și salariat.

89. Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în Dosarul nr. 1.362/1/2016 s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, pot fi aplicate în interpretarea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.

90. Conform prevederilor art. 1.326 din Codul civil, actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Dacă, prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoștință de comunicare.

91. În considerentele hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior citate, s-a reținut că, în cazul deciziei de concediere – act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă dispozițiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil și în privința deciziei de concediere fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii.

92. Așa fiind, decizia de concediere reprezintă un act juridic unilateral, o manifestare de voință a autorului său, care produce efecte de la data comunicării prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, potrivit art. 1.326 din Codul civil.

93 Decizia de concediere îi este opozabilă salariatului de la momentul comunicării, nefiind necesar potrivit legii, ca, pentru producerea efectelor, destinatarul să fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicării nu poate fi condiționat de vreo manifestare de voință subiectivă a salariatului, ci efectele deciziei se produc în momentul comunicării ei către salariat.

94. Simpla primire de către angajat a deciziei de concediere expediate de către angajator constituie o prezumție relativă că angajatul a luat cunoștință de decizie, în conformitate cu prevederile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu dispozițiile art. 1.326 din Codul civil.

95. Relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe (art. 8 din Codul muncii). Prin urmare, participanții la raporturile de muncă se informează și se consultă reciproc.

96. Atât la încheierea contractului individual de muncă, cât și pe parcursul derulării raporturilor de muncă, angajatul are obligația de a informa angajatorul în legătură cu datele sale de identificare: adresă domiciliu, adresă de e-mail, telefon, în vederea bunei desfășurări a raporturilor de muncă.

97. Câtă vreme angajatul a pus la dispoziție angajatorului o adresă electronică în vederea comunicării actelor ce emană de la acesta și sunt obligatorii a fi aduse la cunoștința salariatului, comunicarea deciziei de concediere în această modalitate este valabilă.

98. Mai mult decât atât, în condițiile unei dezvoltări accelerate a tehnologiei, a evoluției raporturilor de muncă ce se pot desfășura la distanță prin intermediul internetului, se apreciază că se poate realiza o comunicare între angajator și salariat prin intermediul poștei electronice, aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei de concediere în condițiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011.

99. Pe de altă parte, mijloacele informatice de comunicare a textului asigură posibilitatea dovedirii împrejurării că salariatul a primit decizia de concediere, precum și a datei exacte a primirii.

100. Comunicarea prin poșta electronică a deciziei poate fi chiar mai transparentă decât comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, întrucât, la rubrica „subiect” din e-mailul transmis, se poate menționa „comunicare decizie de concediere”.

101. În cazul comunicării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin mențiunile inserate pe acest document nu se poate dovedi care anume înscris s-a expediat în această manieră. Utilizarea tehnologiei informației pentru transmiterea de date asigură dovezi mult mai puternice decât în cazul mijloacelor tradiționale.

102. În concluzie, comunicarea prin poșta electronică de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanșeze curgerea termenului de contestare jurisdicțională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, în condițiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact și există o uzanță a acestei forme de comunicare între părți, fără a fi necesară confirmarea expresă de către salariatul-contestator a primirii acestei corespondențe.

103 În ceea ce privește a doua întrebare, se apreciază că decizia comunicată prin poșta electronică nu trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, fiind suficientă transmiterea acestuia în format accesibil (document PDF).

104. Legea nr. 455/2001 distinge între semnătura electronică extinsă și semnătura electronică simplă.

105. Semnătura electronică simplă desemnează o colecție de date atașate sau conținute într-un înscris (de exemplu: adresa de e-mail a expeditorului atașată e-mailului).

106. Chiar dacă din răspunsurile curților de apel nu a rezultat o practică judecătorească semnificativă, nu înseamnă că, până la formularea întrebării, nu au existat raporturi juridice perfectate prin mijloace electronice, fără utilizarea semnăturii electronice extinse.

107. Refuzul recunoașterii acestor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse ar goli de conținut prevederile legale procedurale privind înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poștă electronică, precum și prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001, care instituie obligația instanței de a dispune ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate în cazul în care una dintre părți contestă înscrisul sau semnătura.

108. Contrar opiniei Curții de Apel Iași – Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, situația nu este similară celei avute în vedere la pronunțarea în interesul legii a Deciziei nr. 6/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, întrucât întrebarea vizează comunicarea deciziei de concediere, act unilateral și nu se contestă emiterea acestuia de către angajator, respectiv împrejurarea că, în conținutul său, reprezintă manifestarea de voință în sensul măsurii concedierii.

109. Comunicarea, ca act distinct de decizia de concediere, reprezintă o situație de fapt, ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții.

110. Prin urmare, comunicarea unui înscris pe suport informatic se bucură de eficiență juridică în condițiile art. 283 din Codul de procedură civilă, care instituie o prezumție de validitate în sensul că există garanții suficient de serioase dacă înscrierea este efectuată de către un profesionist.

111. În condițiile în care prezumția legală de validitate instituită de art. 283 din Codul de procedură civilă nu este răsturnată, documentul ce reproduce mesajul redat pe suportul informatic constituie instrument probator cu respectarea condițiilor impuse de art. 282 din Codul de procedură civilă, respectiv să fie inteligibil (să poată fi citit, să fie accesibil) și să prezinte garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului său și a identității persoanei de la care emană.

112. Astfel, dacă contestatorul căruia i-a fost comunicată decizia de concediere ar fi primit un alt document decât cel menționat în e-mail sau dacă documentul PDF nu ar fi putut fi deschis, acestuia îi revenea obligația de diligență de a reclama situația în termen de 45 de zile de la comunicare.

113. Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei în formă scrisă, și cu dispozițiile art. 77 din Codul muncii, care se referă la comunicarea însăși a deciziei de concediere și nu a măsurii concedierii (în sensul că niciun alt înscris nu poate înlocui decizia de concediere), se apreciază că, odată ce manifestarea de voință a angajatorului nu este materializată în format electronic, ci în formă clasică (pe suport hârtie) nu este necesară semnătura electronică, care trebuie să respecte cerințele formale impuse de Legea nr. 455/2001, documentul PDF reprezentând doar o copie a documentului emis în formă clasică.