În Monitorul Oficial nr. 924 din 17 noiembrie a.c. a fost publicată Inițiativa legislativă privind adoptarea proiectului de lege pentru modificarea art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

În extras

„Purtătorii conștiinței istorice au datoria să stabilească și să impună păstrarea și valorificarea PĂMÂNTULUI, ca sursă esențială a securității și siguranței alimentare, ca izvor de existență a generațiilor de astăzi și a celor de mâine”

Punct de vedere al Academiei Române privind vânzarea terenurilor agricole1

Prezentul act normativ își propune să stopeze expansiunea fenomenului de acaparare și concentrare a terenurilor din România, a pădurilor și a apelor, sens în care cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine ori care nu au capital exclusiv românesc nu vor mai putea dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, a pădurilor și a apelor, nu le vor mai putea arenda, concesiona, închiria; aceste persoane vor putea, în condițiile legii organice, să concesioneze sau să închirieze terenuri ce au drept destinație construcții civile, comerciale, industriale.

Terenurile

Este din ce în ce mai cunoscut, atât la nivel global, cât și european, așa-numitul fenomen de acaparare și concentrare al terenurilor. Acest fenomen constă într-un „proces de achiziționare pe scară largă de terenuri agricole fără consultarea populației locale în prealabil sau fără a obține aprobarea acesteia”2 și se manifestă prin faptul că „limitează posibilitățile de care dispune populația locală de a gestiona în mod independent o exploatație și de a asigura producția de alimente”3, pe de o parte, în timp ce, pe de altă parte „proprietarul se bucură (…) de dreptul de a utiliza resursele (terenul, suprafața de apă, pădurea) și beneficiile care decurg din utilizarea acestora”4.

De asemenea, constatăm faptul că „proprietatea funciară se concentrează din ce în ce mai mult în mâna unui număr limitat de companii de mari dimensiuni, ceea ce a dus la nașterea unei agriculturi industrializate în unele țări din Europa Centrală și de Est”5.

„Cumpărătorii nu sunt interesați (să achiziționeze pământ n.n) în țările cu un nivel ridicat al prețurilor terenurilor”6, astfel că „acapararea terenurilor are loc în principal în țările din Europa Centrală și de Est”7.

Cu privire la manifestarea acestui fenomen în România, Academia Română a emis recent un document intitulat „Punct de vedere cu privire la vânzarea terenurilor agricole” în cadrul căruia a luat act de faptul că „în prezent, în societatea românească sunt exprimate semnale de alarmă privind fenomenul de acaparare a terenurilor agricole, care (…) capătă notorietate în absența unor date oficiale privind evoluția tranzacțiilor cu terenuri agricole”8.

De asemenea, Academia Română a constatat și faptul că „amplificarea volumului tranzacțiilor de pe piața funciară românească are loc în contextul în care prețurile practicate în țara noastră sunt mult mai reduse decât prețurile europene, făcând astfel foarte atractive terenurile agricole pentru capitalul străin, reprezentat atât de persoane fizice, cât și de persoane juridice, inclusiv fonduri de investiții”9.

Într-un studiu realizat de către Transnational Institute (prin Sylvia Kay, Jonathan Peuch, Jennifer Franco) pentru Parlamentul European din mai 201510 referitor la acapararea terenurilor agricole la nivel european, printre altele, se arată:

„În Polonia, statisticile oficiale par să indice că problema acaparării de terenuri agricole este relativ minoră. Între 1999 și 2005, cetățenii străini au achiziționat aproximativ 1400 ha de teren, adică mai puțin de 1% din totalul suprafeței agricole(…).

În Slovacia, unde cetățenii străini pot cumpăra terenuri agricole prin crearea unei entități juridice, aceștia dețin aproximativ 20 000 ha, adică 1% din suprafața agricolă utilizată (…).

În Republica Cehă, potrivit unui sondaj efectuat de către Uniunea Întreprinderilor Agricole din Cehia, cetățenii străini aveau în proprietate, în 2006, 90 000 ha de teren agricol (reprezentând 2,1% din totalul suprafeței agricole).

În Lituania, experții estimează că în 2007 cetățenii străini dețineau între 12 000 și 15 000 ha de terenuri agricole (adică aproximativ 0,5% din total), 10 000-12 000 ha fiind posedate de circa 30 de persoane juridice străine, iar alte 1000- 3 000 ha de aproximativ 20 de persoane fizice.

Potrivit informațiilor furnizate de cartea funciară din Letonia, în 2005 și în 2006 s-au derulat în această țară 427, respectiv 512 tranzacții cu terenuri la care a participat un cetățean străin. Aceste cifre reprezintă aproximativ 2% din vânzările care au avut loc în anii respectivi”11.

Conform avizului Comitetului Economic și Social European (în continuare „CESE”) din ianuarie 2015, în România, până la 10% din suprafețele agrare au ajuns în proprietatea unor investitori din țări terțe, iar alte 20-30% sunt controlate de investitori din UE12

Asta era în 2015. Acum lucrurile se prezintă într-o situație mult mai gravă, chiar dacă instituțiile abilitate ale statului păstrează o tăcere condamnabilă în această direcție.

Faptul că la ora actuală nu există la nivel guvernamental o situație clară asupra terenurilor vândute, concesionate sau arendate străinilor, ne face să credem că la acest nivel s-a dat și se dă în continuare dovadă de o mare iresponsabilitate.

România este țara din UE în care amploarea fenomenului analizat a atins cele mai mari cote din întreaga Uniune Europeană, stare de fapt care reiese și din aceea că, spre exemplu, în România există cea mai mare întreprindere agricolă din UE, care își desfășoară activitatea pe aproximativ 65.000 hectare de teren agricol13.

Această situație dramatică în care se află România este reafirmată atât în studiul realizat de către Transnational Institute pentru Parlamentul European din mai 201514, cât și într-o foarte recentă investigație jurnalistică românească15 din care rezultă faptul că peste 4,5 milioane de hectare din suprafața totală a României se află în momentul de față sub controlul străinilor, adică, de facto, o suprafață cât întreaga zonă istorică a Moldovei.

În altă ordine de idei, mai întâi de toate, considerăm că este necesar să demitizăm susținerea potrivit căreia agricultura industrializată, intensivă, este mai eficientă decât cea practicată la scară redusă.

Astfel, cercetători din domeniul agriculturii au înaintat teza potrivit căreia micile exploatații agricole familiale sunt cel puțin la fel de eficiente ca și întreprinderile agricole de mari dimensiuni16.

Potrivit acestor date, în ciuda faptului că 90% din exploatațiile agricole sunt exploatații familiale și prelucrează sub 25% din suprafețele agricole mondiale17, totuși acestea produc 80% din alimentele consumate de populația Planetei.

Prin urmare, chiar dacă întreprinderile promotoare ale industriei agricole la scară largă au în control terenurile cele mai fertile, au suportul tehnic și financiar optim și au acces la instrumente de irigație moderne, la modul general, ele consumă și cele mai multe resurse. Acest lucru se datorează și nivelului scăzut de personal uman folosit în procesul producției, cu scopul de a maximiza profiturile.

Pe de altă parte, dincolo de criteriul strict financiar, al profiturilor, exploatațiile agricole familiale sunt mult mai eficiente în păstrarea biodiversității, în întreținerea terenurilor. Ele au o contribuție însemnată la economiile locale, furnizează locuri de muncă și înlesnesc coeziunea socială.

De asemenea, ele sunt singurele care au un efect benefic asupra schimbărilor climatice18.

Același lucru este susținut atât în avizul CESE19, cât și în studiul elaborat de International Institute pentru Parlamentul European20.

Efectele fenomenului pe care dorim să-l stopăm prin modificarea Constituției sunt dintre cele mai diverse și privesc, conform studiului intitulat „Amploarea fenomenului de acaparare a terenurilor UE”21, chestiuni legate de marginalizarea agriculturii familiale și obstrucționarea accesului tinerilor și al viitorilor fermieri în domeniul agricol, apariția marilor întreprinderi agricole de tip corporatist ale căror trăsături sunt instabilitatea economică, afectarea mediului, productivitatea scăzută și ireversibilitatea modificărilor produse22.

Un alt efect nociv al acaparării resurselor naturale ale țării, în general, și al acaparării terenurilor, în special, a fost distrugerea industriei românești din domeniu în trecut și imposibilitatea refacerii ei în prezent, România devenind exportatoare de materii prime și importatoare de produse finite (alimentare sau industriale).

Mai mult, potrivit studiului elaborat de Transnațional Institute, cât și avizului CESE anterior menționat, acest fenomen amenință securitatea și suveranitatea alimentară și tradițiile alimentare locale.

Astfel, potrivit CESE, „terenurile agricole constituie baza pentru producția alimentară, formând, prin urmare, o condiție prealabilă necesară pentru asigurarea securității alimentare”23. Astfel, „produsele alimentare și culturile de materie primă cultivate pe terenurile achiziționate sunt exportate în special în țările de origine ale investițiilor. Numai o mică parte a acestor culturi este destinată piețelor interne. Prin urmare, securitatea alimentară este invers proporțională cu gradul de acaparare a terenurilor”24.

Aceeași concluzie este asumată și de către Academia Română, potrivit căreia sunt întemeiate temerile privind securitatea alimentară a populației din România „în condițiile în care cele mai fertile terenuri s-ar afla în proprietatea unor entități cu interese economice diferite față de cele ale statului român”25.

Având în vedere cele expuse anterior, devin tot mai importante și de luat în seamă studiile de specialitate potrivit cărora fenomenul acaparării și concentrării terenurilor pune în mare pericol posibilitatea de hrănire a populației26.

Mai mult, din punct de vedere social, s-a identificat și efectul depopulării zonelor în care se practică în prezent agricultura intensivă de tip industrial corporatist.

Este unul dintre motivele pentru care România se confruntă în acest moment cu o gravă criză demografică.

Astfel, goana după terenuri agricole și concentrarea proprietății asupra lor face ca exploatațiile agricole care au lucrat aceste terenuri anterior să fie eliminate.

Rezultatul este unul cât se poate de nefast: „pierderea de locuri de muncă și reducerea posibilităților de viață în zonele rurale”, fenomen care, de obicei, este „ireversibil, deoarece în lipsa unui capital suficient, micii producători sau întreprinderile nou-înființate (tinerii fermieri) se confruntă cu mari dificultăți la achiziționarea (de terenuri n.n.) și reușita economică în acest sector”27.

Avizul instituției europene indică România ca exemplu de scădere maximă a numărului de lucrători din agricultură (8,9%/an între 2005 și 2010)28, o creștere a șomajului ce a implicat, evident, costurile sociale inerente și semnificative.

Un exemplu grăitor pentru consecințele acaparării și concentrării terenurilor îl reprezintă Scoția, unde acum 200 de ani echivalentul ca mărime al Olandei a fost împărțit în terenuri cu suprafețe între 8.000 și 20.000 hectare care au fost vândute apoi investitorilor.

În acel moment locuiau în acea zonă între 1,5 și 2 milioane de persoane. În prezent, Parlamentul scoțian are pe ordinea de zi măsuri de repopulare a zonei29, puternic afectată din punct de vedere demografic, ca urmare a depopulării din perioada imediat următoare practicării agriculturii intensive la scară industrială.

În general, fenomenul analizat afectează în mod negativ nu doar aspectul demografic al țării.

Producția de alimente naturale, sănătoase și aspectele socio-ecologice sunt și ele grav deteriorate de acest tip de agricultură industrială intensivă, dominată de întreprinderile mari.

În plus, exploatațiile agricole mici sunt cele care contribuie la conservarea patrimoniului cultural și a stilului de viață rural, gestionează resursele naturale într-un mod durabil și fac ca dreptul de proprietate, în zonele rurale, să fie foarte dispersat pe plan geografic30.

Totodată, considerăm că fenomenul acaparării și concentrării terenurilor aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt acestea reglementate prin acte și tratate internaționale la care România este parte.

Astfel, prin art. 11 din Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile economice, sociale și culturale31, cât și prin art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului32, statele au obligația să recunoască fiecărei persoane aflate pe teritoriul său dreptul la hrană suficientă și sigură, aspect care, în mod evident, are legătură și cu accesul la pământ, întrucât „pământul stă la baza producției de alimente”33.

În punctul său de vedere, Academia Română își exprimă opinia că „terenurile agricole reprezintă una dintre cele mai importante resurse naturale ale României și gestionarea lor responsabilă reprezintă o garanție pentru securitatea alimentară a generațiilor care vor urma”.

Citându-l pe marele agronom Gheorghe Ionescu-Șișești, „Pământul este bogăția principală a României. Dar… nu este o comoară nesecată, un bun inalterabil. Avem datoria să-l păstrăm și să-l îngrijim, ca să rămână mereu izvorul de viață și mijlocul de existență al poporului român”34.

Într-adevăr, aceasta este și opinia CESE potrivit căruia „terenurile nu reprezintă o marfă comercială care să poată fi fabricată în cantități mai mari. Pământul este o resursă finită, motiv pentru care el nu ar trebui să se supună normelor tipice ale pieței”35.

Totodată, aceeași instituție europeană afirmă că „o piață a terenurilor bazată exclusiv pe cele patru libertăți (de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor) nu este suficientă pentru a face față riscului de discriminare și marginalizare legat de aspectele sensibile ale accesului la terenuri agricole, ale controlului asupra acestora și ale destinației ce le este atribuită”36.

Este cât se poate de evidentă discriminarea țăranului român, a fermierului român, în acest proces de acaparare a terenurilor agricole și nu numai.

În continuare, vom mai aduce câteva argumente cu privire la admisibilitatea modificării constituționale ce o susținem, din punct de vedere al reglementărilor Uniunii Europene, cât și raportându-ne, pentru conformitate, la Constituția României.

Suntem de părere că modificarea propusă de noi în ceea ce privește terenurile în general și a terenurilor agricole în special este conformă cu reglementările UE.

Astfel, pe de o parte, chiar CESE constată faptul că „fenomenul concentrării unor suprafețe mari de teren în mâinile unor mari investitori neagricoli și ale marilor companii agrare reprezintă o amenințare gravă (…).

Aceasta contravine modelului european al unei agriculturi durabile, multifuncționale și competitive, in bună măsură bazată pe exploatațiile agricole familiale și periclitează punerea în aplicare a obiectivelor formulate în art. 39 și art. 191 din T.F.U.E. Acest model se află în contradicție cu obiectivul structural al sectorului agrar de a dispune de proprietăți funciare cât mai dispersate, duce la deteriorarea ireversibilă a structurii economice în zona rurală și la o agricultură industrializată nedorită de societate”37.

„Politica funciară este de competența statelor membre”, fapt în virtutea căruia acestea „pot impune restricții privind tranzacțiile atunci când siguranța alimentară și energetică națională este periclitată sau dacă există un interes public major”38.

Iar aceste restricții sunt permise pentru a evita speculațiile, pentru a conserva tradițiile locale și pentru a asigura o utilizare adecvată a terenurilor, aceasta chiar dacă, spune CESE, „astfel de restricții limitează principiul – consfințit în tratate – al liberei circulații a bunurilor și a capitalurilor”39, întrucât sunt „justificate în contextul garantării securității alimentare”40.

Potrivit studiului elaborat de același International Institute pentru Parlamentul European41, se recomandă Uniunii Europene să permită statelor membre o mai mare libertate de reglementare a tranzacțiilor cu privire la terenurile agricole de pe teritoriul lor și să solicite Curții Europene de Justiție să dea curs unei mai mari flexibilități în interpretarea principiului liberei circulații a capitalurilor.

Ar trebui adâncite și extinse restricțiile justificabile la libera circulație a capitalurilor, în spiritul obiectivelor politice solide care sunt de interes public, pentru a permite statelor membre să dețină mai mult control, în această direcție, printr-o mai mare capacitate de reglementare42.

În altă ordine de idei, în anul 2008 apare HG nr. 1.460 pentru aprobarea Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030, o strategie la care s-a lucrat multă vreme și care a necesitat costuri considerabile de la bugetul de stat.

Un document extrem de important care însă a fost ascuns dezbaterii publice. Acest fapt ridică multe semne de întrebare asupra bunei-credințe a autorităților din acea perioadă, dar și a celor care au preluat apoi puterea în România.

În această strategie se stabilește, printre altele, ca obiectiv național „Creșterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condițiile menținerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii și pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populației și pentru asigurarea conservării și îmbunătățirii resurselor naturale”.

Pădurile

Într-un comunicat al Academiei României se afirmă: Starea actuală a pădurilor României îngrijorează, în mod justificat, cele mai importante segmente ale societății românești. Constatarea, făcută acum mai bine de două decenii, potrivit căreia pădurile României sunt în declin, iar silvicultura în regres, este astăzi mai actuală ca oricând. Președintele României a luat inițiativa, susținută de Academia Română, de a introduce în legislația aferentă siguranței naționale prevederi prin care este considerată amenințare la adresa siguranței naționale „orice acțiuni sau inacțiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondului forestier, cinegetic ….., cu consecințe la nivel național sau regional”43.

În Strategia națională pentru dezvoltare durabilă – Orizonturi 2013-2020-2030, aprobată prin HG nr. 1.460/2008 de Guvernul României, referitor la silvicultură, se spune printre altele că „În completarea obiectivelor conținute în Planul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013, se recomandă următoarele măsuri suplimentare: elaborarea, cu concursul comunității academice de specialitate și implementarea unui Program Național pentru Gestionarea Durabilă a Pădurilor care să prevadă: interzicerea reducerii suprafeței totale a pădurilor; creșterea suprafeței pădurilor cu cel puțin 200.000 hectare prin împădurirea în special a terenurilor degradate și abandonate”.

Noi considerăm că o primă măsură, absolut necesară pentru reglementarea silviculturii românești în direcția satisfacerii interesului național, dar și a echilibrării ecosistemului românesc, în general, a întăririi siguranței naționale, în special, este interzicerea prin Constituție a vânzării, concesionării sau închirierii terenurilor forestiere, a pădurilor, către cetățeni străini sau persoane juridice străine ori care nu au capital 100% românesc.

Pădurea, alături de terenuri și ape, este o resursă naturală vitală care a aparținut întotdeauna, în exclusivitate, neamului nostru, națiunii noastre și așa trebuie să rămână.

Altfel, vom afecta cu siguranță soarta generațiilor viitoare și nu avem acest drept, nici în fața propriei noastre conștiințe și nici în fața lui Dumnezeu.

Apele

De asemenea, într-un demers științific de colaborare între Politehnica din Milano, Italia, și Universitatea din Virginia, Statele Unite, cercetătorii acestor instituții au identificat ca fiind un corolar al fenomenului acaparării terenurilor un alt fenomen: acela al acaparării apelor44.

Prin urmare, pentru întărirea și clarificarea art. 136 alineat 3, referitor la ape și care lasă loc la interpretări, considerăm că trebuie menționat clar la art. 44 alineat 2 din Constituția României faptul că apele țării nu pot face, în niciun caz, obiectul vânzării, concesionării sau al închirierii lor către persoane fizice sau juridice străine.

Și avem această poziție ținând cont de importanța deosebită a acestei resurse naturale fundamentale, dar și de o preconizată criză a apei la nivel mondial, criză anunțată de oamenii de știință din mai multe Instituții de cercetare45.

Acestea sunt motivele pentru care solicităm în mod expres menționarea clară și fără echivoc a acestui lucru în Constituția României, la art. 44 alineat 2.

Concluzii

Pământul, apa și pădurea sunt resurse naturale fundamentale, de esență, ale țării și ele trebuie protejate întrucât fac parte din patrimoniul național și aparțin trecutului, prezentului și viitorului națiunii noastre, aparțin generațiilor de ieri, celor de astăzi, dar și celor de mâine.

Ele nu sunt o marfă, ci fac parte din teritoriul sacru al României, care, conform Constituției, art. 3 alineat (1), este inalienabil.

Consecințele pe termen lung ale acaparării terenurilor țării, a pădurilor și a apelor de către străini sunt de o gravitate extremă, acest fenomen fiind cât se poate de clar un atac la siguranța națională a țării, el lezând grav interesele strategice economice și sociale ale României.

În timp ce alte țări europene au luat și iau măsuri stricte de protejare a acestora, acapararea lor de către străini fiind declarată subiect de securitate națională, autoritățile române, până acum, nu au luat nicio măsură de protecție reală. Acest fapt a dus la situația gravă actuală a afectării patrimoniului național, a risipirii, printr-o înstrăinare necontrolată către străini, a acestor resurse naturale vitale (terenurile agricole, pădurile și apele), înstrăinare care poate fi ușor constatată în acest moment.

Mai mult, inexistența la nivel național a unor evidențe clare asupra situației proprietății asupra terenurilor agricole o considerăm ca fiind o gravă eroare a autorităților, ca să nu spunem mai mult.

Păstrarea terenurilor agricole, a pădurilor, în proprietatea cetățenilor români și în proprietate publică, dar și păstrarea apelor în proprietate publică exclusivă devine mai mult ca oricând o necesitate strategică.

Și aceasta pentru că printr-o agricultură și o silvicultură autohtonă puternică îndreptată spre realizarea prioritară a interesului național și asigurarea protecției mediului la nivel european, printr-o reglementare judicioasă a exploatării și conservării apelor în aceleași direcții, va avea loc în mod automat și dezvoltarea celorlalte ramuri ale economiei românești, fapt care poate face din România una dintre cele mai puternice și mai respectate țări din Europa.

În opoziție, continuarea vânzării, arendării, concesionării sau închirierii acestora către străini va prăbuși în mod sigur țara, va afecta grav siguranța națională și interesul nostru național a cărui protecție este impusă de art. 135 alin. (2) din Constituția României.

Iar odată cu pierderea pământului, a pădurilor și a apelor ne vom pierde, cu certitudine, și suveranitatea.

Vrem să fim pe deplin stăpâni pe resursele țării noastre, să le controlăm în mod eficient și să le folosim așa cum credem noi de cuviință, și nu după cum ne dictează alții.

S-a vândut străinilor mult prea mult din pământul și pădurile țării. Acest lucru trebuie oprit imediat, în totalitate. Nu ne mai putem permite să înstrăinăm aceste resurse esențiale pentru țară, în niciun fel de condiții, străinilor.

Noi, inițiatorii acestui Proiect de modificare a art. 44 alineat (2) din Constituție, suntem de părere că modificarea pe care o susținem este una atât în litera, cât și în spiritul Constituției României.

Astfel, pe de o parte, aceasta se încadrează în limitele revizuirii Constituției reglementate de art. 152 alin. (2) din Constituția României.

Aceasta deoarece limita revizuirii Constituției privește acele restrângeri ale drepturilor și libertăților cetățenilor români, nu și ale străinilor, apatrizilor ori ale persoanelor juridice străine.

Pe de altă parte, această modificare este în spiritul Constituției, deoarece prin această transformare s-ar întări prevederile art. 1,art. 3,art. 45,art. 135, 136 și art. 152 din Constituție, cât și prin art. 20 s-ar confirma art. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 5 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 11 din Pactul internațional al Națiunilor Unite privind drepturile economice, sociale și culturale, cât și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

De asemenea, această modificare este constituțională și nu încalcă nici angajamentele asumate de România în cadrul Uniunii Europene, deoarece, așa cum am arătat mai sus, modificarea privește domeniul securității naționale, iar potrivit angajamentelor europene, acest domeniu este și rămâne în competența stricta, exclusivă a statelor naționale.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.

În acest sens, a fost formulat și răspunsul Comisarului European pentru agricultură, Phil Hogan, dat europarlamentarilor în cadrul ședinței Comisiei pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală din Parlamentul European din 24 mai 2016, potrivit căruia este în sarcina fiecărui stat să aibă grijă de propriul patrimoniu46.

Modificarea propusă de noi trebuie să fie interpretată ca fiind constituțională, întrucât, așa cum a fost deja redat în doctrina de specialitate, „…. Un popor are întotdeauna dreptul de a revizui, de a reforma și de a schimba Constituția sa”.

Mai mult decât atât, „… O generație nu poate aservi legilor sale generațiile viitoare”47, iar „un popor are un drept imprescriptibil la revizuirea Constituției”48.

Totodată, istoria a demonstrat că o Constituție nu poate pretinde dreptul la eternitate, „că în lumea de azi niciun instrument juridic, oricât ar fi el de important – și cu atât mai puțin o Constituție – nu poate rămâne în afara transformărilor critice a experiențelor acumulate”49.

Practic, experiențele acumulate în ultimii ani, cele referitoare la consecințele fenomenului de acaparare a terenurilor, pădurilor și apelor, sunt de natură să susțină constituționalitatea modificării propuse de noi.

Mai mult, în Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România se afirmă că „blocarea evoluțiilor, prin apariția unor obstacole constituționale, este de natură să creeze premisele unor conflicte artificiale”50.

Prin urmare, ar fi înțelept să ni se permită modificarea Constituției în sensul menționat de noi pentru a putea permite acesteia să reziste la încercarea timpului.

Altminteri, „excesiva imobilitate a Constituției ar fi o amenințare pentru ea însăși, deoarece nu ar mai putea fi schimbată decât prin forță”51.

Pentru toate motivele expuse mai sus, în temeiul art. 150 din Constituția României,noi, membrii Comitetului de Inițiativă, legal constituit, supunem Parlamentului României spre adoptare Proiectul de lege de revizuire a Constituției, în redactarea alăturată.