Decizia ICCJ nr. 9/2015. Hotărâre prealabilă. Medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale

[art. 158 alin. (1) din Codul penal], împăcarea înlătură răspunderea penală dacă intervine până la citirea actului de sesizare [art. 159 alin. (3) din Codul penal], iar în privinţa medierii, întrucât este o instituţie reglementată prin lege specială, normele de drept penal şi procesual penal nu prevăd expres un moment până la care poate interveni pentru a produce aceleaşi consecinţe.

Din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator rezultă că medierea poate interveni şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare, pentru a produce înlăturarea răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii; dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. În argumentare a fost invocat şi art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit căruia, în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.

Prin urmare, legea admite posibilitatea realizării medierii „după începerea procesului penal”, în timpul „judecăţii”, din moment ce aceasta se suspendă. Or, existând o judecată care se suspendă, în mod evident acest acord poate interveni după începerea cercetării judecătoreşti şi, întrucât legea nu distinge, s-a apreciat că poate interveni atât într-o judecată în primă instanţă, cât şi în judecata din căile de atac. Tot astfel, potrivit art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală, suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

S-a arătat că poziţionarea acordului de mediere, cauză de înlăturare a răspunderii penale, în acelaşi text cu retragerea plângerii prealabile şi cu împăcarea, precum şi folosirea conjuncţiei „ori” nu au nicidecum semnificaţia faptului că medierea şi împăcarea reprezintă unul şi acelaşi lucru, ci a faptului că toate reprezintă variante alternative de încetare a procesului penal şi de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.

Opinia minoritară exprimată în cadrul acestei instanţe a fost în sensul că medierea reprezintă o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, motiv pentru care poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

În jurisprudenţa anexată au fost identificate două decizii ale Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, în Decizia penală nr. 1.583 din data de 16 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.999/740/2013, instanţa de apel a considerat că instituţia medierii şi cea a împăcării, chiar dacă produc aceleaşi efecte, nu sunt identice, condiţiile în care pot interveni şi modalitatea de încheiere fiind diferite. Din punctul de vedere al reglementării s-a arătat că împăcarea părţilor este prevăzută de art. 159 din Codul penal, care la alin. (3) arată că poate interveni până la citirea actului de sesizare, însă medierea este reglementată în dispoziţiile Legii nr. 192/2006 (art. 67—70), în care, printre altele, se prevede că poate interveni şi după începerea procesului penal. Totodată, s-a arătat că singurele dispoziţii de procedură penală referitoare la mediere sunt cele cuprinse în art. 16 şi 23 din Codul de procedură penală. Făcând trimitere la dispoziţiile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 508/2014, s-a apreciat că impunerea unei date-limită până la care să intervină acordul de mediere ar contraveni intenţiei legiuitorului actual.

În Decizia nr. 1.259/A din 21 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.468/299/2012, în calea de atac a apelului, instanţa a constatat intervenirea acordului de mediere încheiat între inculpat şi partea civilă, în sensul că partea civilă şi-a retras plângerea prealabilă, inculpatul obligându-se să îi plătească cu titlu de despăgubiri civile o anumită sumă, în termen de 2 ani de la încuviinţarea acordului, în tranşe egale, şi, ca urmare, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală.

La nivelul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost identificat Dosarul nr. 23.161/300/2013, în care, prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, s-a apreciat că din examinarea dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, coroborat cu art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, rezultă că, pentru ca medierea să îşi producă efecte în cauzele penale, trebuie să intervină în acele dosare ce au ca obiect infracţiuni pentru care acţiunea penală se poate stinge prin împăcare, până la termenul la care poate interveni împăcarea, o altă interpretare fiind de natură să acorde instituţiei medierii o sferă de aplicabilitate mai mare decât împăcării, aspect ce contravine voinţei legiuitorului. Au fost invocate şi dispoziţiile art. 23 din Codul de procedură penală, conform cărora, cu privire la pretenţiile civile, medierea poate fi încheiată pe tot parcursul procesului penal. În consecinţă, dacă legiuitorul ar fi urmărit acordarea posibilităţii încheierii acordului de mediere pe tot parcursul cauzei şi în privinţa laturii penale, ar fi reglementat expres o asemenea posibilitate. Ca atare, instanţa a respins solicitările inculpatelor de constatare a încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 219 din 7 martie 2014, pronunţată în acelaşi dosar, instanţa, raportându-se la prevederile art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală, a luat act de intervenirea acordurilor de mediere încheiate în cauză, doar cu privire la latura civilă.

La nivelul Judecătoriei Cornetu a fost identificată Sentinţa penală nr. 524 din 14 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.158/1.748/2014, în care instanţa, constatând existenţa unui acord de mediere încheiat între inculpaţi şi partea vătămată, a dispus încetarea procesului penal.

Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba şi Tribunalul Hunedoara au transmis că opinia majoritară formulată de judecătorii Secţiei penale şi pentru cauze cu minori ai acestor instanţe este în sensul că: 1. medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale; 2. având în vedere că legea nu distinge, momentul până la care poate interveni acordul de mediere nu poate fi limitat şi interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, acordul putând fi încheiat în tot cursul procesului penal.

În acelaşi sens au opinat Curtea de Apel Braşov şi instanţele arondate acesteia, respectiv Tribunalul Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul pentru minori şi familie, Curtea de Apel Cluj — Secţia penală, Tribunalul Cluj, Judecătoria Turda, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Dej, Judecătoria Bistriţa-Năsăud — Secţia penală, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui şi judecătoriile din circumscripţie, Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad şi Judecătoria Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Gheorgheni şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Miercurea-Ciuc şi Judecătoria Târnăveni, Curtea de Apel Suceava.

La nivelul Judecătoriei Iaşi au fost identificate sentinţele nr. 1.267 din 13 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 40.743/245/2013*, şi nr. 3.112 din 31 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 30.036/245/2013*, în care instanţa a apreciat că acordurile de mediere încheiate de inculpaţi cu părţile civile reprezintă acordul de voinţă al părţilor cu privire la modul de soluţionare a litigiului, atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă, privesc o infracţiune pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 192/2006, din cuprinsul lor reieşind că părţile s-au înţeles definitiv şi în totalitate cu privire la toate aspectele cauzei. Ca atare, instanţa a concluzionat că, întrucât acordul de mediere constituie o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza a treia din Codul de procedură penală, sens în care a dispus încetarea procesului penal.

La nivelul Judecătoriei Cluj-Napoca a fost identificată Sentinţa penală nr. 98 din 28 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 27.141/211/2014, prin care instanţa, constatând că în cursul procedurii de cameră preliminară a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Totodată, a fost identificată şi Sentinţa penală nr. 1.525 din 22 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 534/211/2014, în care instanţa, constatând că după citirea actului de sesizare a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală.

Curtea de Apel Bacău — Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a invocat art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv că medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Faţă de aceste dispoziţii s-a arătat că medierea nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, dar constituie o posibilitate legală de stingere a unor conflicte de drept penal. Totodată, s-a făcut referire la procedura de soluţionare a conflictului pe calea medierii în urma încheierii unui contract de mediere între mediator şi părţile aflate în conflict, precizându-se că posibilitatea soluţionării conflictului penal pe calea medierii rezultă din dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. S-a mai arătat că, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Tribunalul Bacău — Secţia penală şi magistraţii din cadrul judecătoriilor Buhuşi şi Moineşti au apreciat că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare, conform alin. (3) al aceluiaşi articol. În acelaşi sens au opinat Tribunalul Neamţ şi Judecătoria Piatra-Neamţ.

Judecătoria Gherla a opinat că medierea este o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de art. 159 din Codul penal, şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Piteşti şi instanţele judecătoreşti din circumscripţia sa nu au identificat o practică judiciară în materia indicată, însă au opinat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator reprezintă o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, deoarece, în esenţă, finalitatea procedurii de mediere o reprezintă încercarea de împăcare a părţilor. S-a apreciat că în această interpretare devin aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în sensul că împăcarea, inclusiv în procedura medierii, poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Timişoara — Secţia penală a transmis că nu a identificat o jurisprudenţă în materie, însă a apreciat, în unanimitate, că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pentru a se putea dispune încetarea procesului penal, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, poate interveni până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Craiova — Secţia penală şi instanţele arondate şi Curtea de Apel Târgu Mureş — Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi instanţele arondate au transmis doar că nu a fost identificată o jurisprudenţă relevantă în această materie.

Din prezentarea opiniilor exprimate de către instanţe s-a conturat opinia majoritară, în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării, care poate interveni în tot cursul procesului penal.

VI. Opinia specialiştilor

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, Colegiului Mediatorilor, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

În punctul de vedere transmis, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din subordinea Academiei Române a subliniat că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută într-o lege specială, o instituţie de sine stătătoare cu reglementare juridică distinctă, şi nu o formă a împăcării prevăzută în art. 159 din Codul penal, care este o normă de drept penal generală, astfel încât ea poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, nefiind supusă termenului prevăzut de art. 159 alin. (3) din Codul penal referitor la împăcare.

În susţinerea acestei opinii, cu privire la natura juridică a medierii, s-a arătat că acordul de mediere reprezintă o înţelegere civilă între persoana vătămată şi suspect, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale înlocuind în totalitate cuvântul „împăcare” cu acela de „înţelegere”, de unde concluzia că legiuitorul a înţeles să folosească această noţiune drept o soluţie amiabilă la conflict, cu alte cuvinte o înţelegere. Un alt argument a vizat scopul medierii, ce decurge chiar din actul normativ, respectiv că aceasta nu este o împăcare a părţilor, iar acordul de mediere nu reprezintă acea împăcare prevăzută în art. 159 din Codul penal, fiind vorba de o înţelegere amiabilă privind un anume conflict, mediatorul având dreptul de a facilita înţelegerea dintre părţi, şi nicidecum împăcarea lor. Astfel, înţelegerea poate lua diferite forme, poate fi condiţionată şi poate conţine orice fel de tip de înţelegere între părţi, singura condiţie fiind ca aceasta să respecte cadrul legal şi moral. Aşadar, acordul de mediere poate fi caracterizat drept un contract civil între părţi, contract care are ca efect încetarea procesului penal, cu menţiunea că acesta nu este supus niciunei condiţii de validitate, aşa cum este reglementată împăcarea în condiţiile art. 159 din Codul penal.

De asemenea, s-a apreciat că medierea poate interveni până la rămânerea definitivă a sentinţei penale, deoarece nicio normă a Codului de procedură penală nu face vorbire de un anumit termen sau stadiu procesual până la care poate fi depusă înţelegerea.

Medierea are o dublă natură juridică, ca şi împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, respectiv de drept penal, reglementată în art. 159 din Codul penal, dar şi de drept procesual, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, astfel cum se arată în art. 16 alin. (1) lit. g) şi în art. 17 din Codul de procedură penală. Această concluzie se fundamentează pe dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 192/2006, care prevăd în mod expres că, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la prevederile art. 157 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care s-a încheiat medierea.

Totodată, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 70 din aceeaşi lege, în care se prevede că în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, fără a se face vreo limitare după cum cauza s-ar afla în faza de judecată, în primă instanţă sau în apel, precum şi la prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, în care se arată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare ea nu poate fi exercitată, printre altele, şi când a intervenit un acord de mediere în condiţiile legii.

Facultatea de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a exprimat ca opinie majoritară punctul de vedere instituţional, în sensul că: 1. medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. medierea poate interveni în tot cursul procesului penal, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal.

În fundamentarea acestui punct de vedere, cu privire la prima întrebare, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

S-a menţionat că legiuitorul român a înţeles să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 67 din legea specială. S-a arătat că, în latura penală a unei astfel de cauze, medierea este aplicabilă numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

De asemenea, raportându-se la caracterul oficial al medierii, respectiv la faptul că aceasta poate fi realizată doar în faţa şi prin intermediul unui mediator (care a dobândit această calitate în temeiul legii), că sfera ei de aplicabilitate înglobează atât infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi infracţiunile pentru care împăcarea părţilor are acelaşi efect asupra laturii penale, precum şi la faptul că legiuitorul a enunţat expres „încheierea unui acord de mediere” în Codul de procedură penală în art. 16 alin. (1) lit. g), alături de împăcare şi retragerea plângerii prealabile, drept cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, s-a apreciat că aceste trei argumente sunt suficient de puternice pentru a trage concluzia că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale.

Au fost aduse şi alte argumente suplimentare, în sensul că retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi medierea pot fi considerate trei moduri diferite prin care se ajunge la acelaşi rezultat: soluţionarea pe cale amiabilă a unui conflict, cu consecinţa înlăturării răspunderii penale. Faptul că împăcarea părţilor sau subiecţilor presupune o participare a ambelor părţi implicate ar putea genera o altă concluzie, în sensul considerării medierii ca fiind o modalitate de împăcare a părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. Cele două instituţii sunt diferite de retragerea plângerii prealabile, care presupune conceptual un act unilateral al celui care a depus plângerea.

Dacă ar fi aşa, pentru consecvenţă, conform sferei de aplicabilitate a medierii, aceasta ar trebui să fie şi o modalitate de retragere a plângerii prealabile, ceea ce, din punct de vedere conceptual, ar fi destul de greu de conciliat cu ideea că retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt două instituţii diferite, chiar dacă au acelaşi efect: înlătură răspunderea penală.

S-a menţionat că, dacă sfera de aplicabilitate a medierii ar fi fost restrânsă de legiuitor la infracţiunile pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, s-ar fi putut discuta, cu rezerve, dacă aceasta este sau nu o modalitate a împăcării. Astfel, în măsura în care împăcarea ar reprezenta dreptul comun în această materie, nu ar fi fost de plano exclus ca medierea să aibă un caracter derogatoriu, respectiv să fie o împăcare reglementată printr-un text de lege special, cu condiţii de aplicabilitate mai favorabile pentru părţi decât cele de la împăcarea reţinută de Codul penal.

Au fost invocate modificările aduse de legiuitor dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 începând cu 1 februarie 2014, care nu au vizat şi limitarea sferei infracţiunilor în cazul cărora poate interveni un acord de mediere, precum şi diferenţele procedurale de aplicare a acestei instituţii.

Astfel, s-a apreciat că un aspect extrem de important este acela că prin art. 69 din Legea nr. 192/2006 se instituie posibilitatea încheierii medierii chiar înaintea începerii procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali. În plus, termenul de depunere a plângerii prealabile se suspendă pe durata acestei proceduri, ceea ce nu se întâmplă în cazul începerii negocierilor pentru o împăcare sau retragere a plângerii „tradiţională”. De asemenea, în cazul în care procedura se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau judecata, după caz, se poate suspenda pe o durată de maximum 3 luni, conform art. 70 din legea specială. În această procedură, mediatorul este ţinut, prin art. 68 din legea specială, să verifice îndeplinirea unor garanţii în materie de drept la apărare şi drept la interpret. O astfel de condiţie nu este prevăzută în cazul instituţiei împăcării.

Cât priveşte modul în care se ia act de existenţa unui acord de mediere, acesta este distinct faţă de modul în care trebuie să se ia act de împăcarea părţilor, aşa cum rezultă din art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006. Astfel, este suficientă transmiterea de către mediator a acordului de mediere şi a procesului-verbal de încheiere a medierii în original, pentru a se constata existenţa acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale, nefiind necesar un act notarial sau prezenţa nemijlocită a părţilor în faţa instanţei, astfel cum se întâmplă în cazul împăcării¹.

Mai mult, se poate observa faptul că împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, în timp ce, în cazul medierii, părţile pot încheia un acord şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal. Această precizare este esenţială deoarece de esenţa împăcării este ca aceasta să fie totală şi necondiţionată².

Pe de altă parte, Codul de procedură penală consacră această modalitate ca fiind distinctă de împăcare sau de retragerea plângerii. Se poate observa că, după realizarea unui acord de mediere, nu se mai poate face plângere prealabilă, chiar dacă termenul nu este expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri prealabile. În acest ultim caz temeiul de clasare este cel reglementat de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, adică există un acord de mediere, şi nu cel prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. e), ce prevede că se dispune clasarea atunci când lipseşte plângerea prealabilă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune cu care a fost sesizată instanţa supremă, s-a arătat că medierea, nefiind o modalitate de împăcare, nu este ţinută de termenul avut în vedere de art. 159 alin. (3) din Codul penal, ea putând interveni oricând în cursul procesului penal. Pe de altă parte, medierea se regăseşte într-un act normativ cu caracter special faţă de prevederile Codului penal sau ale Codului de procedură penală, iar acolo unde legiuitorul a dorit să raporteze instituţia medierii la anumite prevederi de drept comun a făcut-o într-un mod univoc. Or, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni acordul de mediere, legiuitorul nu s-a raportat la vreo prevedere de drept comun, implicit, intenţia acestuia fiind de a nu restrânge aplicabilitatea medierii prin raportare la un anumit termen până la care poate interveni. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 367 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, potrivit cărora suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, normă care, în lipsa unei prevederi contrare, se aplică şi în faza judecăţii apelului [(art. 420 alin. (11) din noul Cod de procedură penală)]. Din acest text se poate trage concluzia rezonabilă că medierea poate produce efecte şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare.

Faţă de considerentele arătate, s-a apreciat că, de lege ferenda, ar fi recomandat să se revină la termenul anterior până la care s-ar putea realiza împăcarea, deoarece situaţia actuală poate duce la consecinţe absurde. De exemplu, instanţa de apel este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, dar aceeaşi instanţă, ca organ decident, nu ar putea să ia act în mod nemijlocit de voinţa părţilor de a stinge litigiul penal. Adică părţile nu se pot „media” direct în sala de judecată, fiind obligate să treacă pe la mediator în prealabil, încălcându-se, printre altele, şi regula firească din teoria dreptului care stabileşte că cine poate mai mult poate şi mai puţin. În această ultimă situaţie natura juridică a medierii ar deveni o chestiune mai mult teoretică decât una cu consecinţe practice majore, aşa cum este ea în prezent.

În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept, Colectivul de ştiinţe penale din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi s-a arătat că, în actualul context legislativ, orice soluţie s-ar impune pe calea hotărârii prealabile, vor putea exista temeiuri de abordare critică împotriva ei. S-a apreciat că este de datoria legiuitorului să tranşeze problema (inclusiv ulterior pronunţării deciziei în cauza prezentă şi separat de orice soluţie se va impune, astfel, instanţelor). Până la acel moment, s-a optat pentru alternativa interpretării în spiritul legii a chestiunii analizate, respectiv că medierea, ca formă concretă de realizare a împăcării, este supusă limitei temporale reglementate în cazul împăcării, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul penal, de momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cu precizarea că este posibilă, pertinentă şi viabilă (dar în spiritul unei alte forme de interpretare, tehnice, stricte a literei legii) şi interpretarea opusă [medierea ca o modalitate autonomă de înlăturare a răspunderii penale, aşadar independentă temporal de termenul indicat pentru împăcare în art. 159 alin. (3) din Codul penal — data citirii actului de sesizare a instanţei].

În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat că, în latura penală a procesului, medierea nu este o cauză de înlăturare a răspunderii penale sui-generis, ci este o procedură prin care părţile înţeleg să soluţioneze un conflict penal pe cale amiabilă, atunci când legea penală permite retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, singurele manifestări de voinţă care înlătură răspunderea penală. Calificarea de către instanţă a medierii drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale este vădit eronată, raportat la cauzele în care se aplică, respectiv numai în cele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Dacă procedura medierii nu se concretizează în retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, după caz, procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.

S-a apreciat că, sub aspectul laturii penale, procesul-verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, trebuie să cuprindă manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare a părţilor.

În ce priveşte momentul până la care poate interveni medierea s-a arătat că trebuie făcută distincţie între infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală şi cele pentru care exercitarea acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă, după cum trebuie să se facă distincţie dacă medierea priveşte latura penală a cauzei sau doar latura civilă a litigiului.

Din interpretarea prevederilor art. 159 din Codul penal rezultă că împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, şi că produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit, dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Pe cale de consecinţă, o cerere de suspendare a judecăţii în vederea medierii, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dar legea permite împăcarea părţilor, după citirea actului de sesizare a instanţei, trebuie respinsă ca inadmisibilă dacă priveşte rezolvarea acţiunii penale. Aşadar, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, medierea poate avea ca efect împăcarea părţilor în tot cursul urmăririi penale, în cursul procedurii în camera prealabilă şi în cursul judecăţii până la citirea actului de sesizare a instanţei, dar nu mai târziu de acest moment.

Astfel, dacă la primul termen de judecată, dar înainte de citirea actului de sesizare, părţile prezintă contractul de mediere şi solicită suspendarea procesului în vederea medierii, instanţa nu va da citire actului de sesizare, ci va dispune suspendarea judecăţii în temeiul art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

În cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, medierea poate avea loc în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, deoarece, potrivit art. 158 alin. (2) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile poate avea loc în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Procesul-verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, trebuie să cuprindă, în acest caz, manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii.

În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din legea specială, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.

În ce priveşte latura civilă a procesului penal, deoarece procedura medierii se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, părţile pot solicita suspendarea judecării cauzei oricând în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, inclusiv în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părţile prezintă contractul de mediere. În această situaţie, instanţa poate dispune disjungerea soluţionării acţiunii civile în temeiul art. 26 din Codul de procedură penală.

Punctul de vedere exprimat de mediatorul Ana Bălan din cadrul Colegiului Mediatorilor referitor la prima întrebare formulată este în sensul că medierea este o instituţie distinctă de împăcare şi de retragerea plângerii prealabile.

S-a arătat că retragerea plângerii prealabile, reglementată de dispoziţiile art. 158 din Codul penal, poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, până la pronunţarea unei hotărâri definitive; este un act unilateral al persoanei vătămate; operează in rem, întrucât se referă la faptă; produce efecte faţă de toţi suspecţii/inculpaţii care au comis fapta, cu privire la latura penală; nu rezolvă latura civilă.

În ceea ce priveşte împăcarea, reglementată în art. 159 din Codul penal, aceasta poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei; este un act bilateral, presupunând acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al suspectului/inculpatului; operează in personam, producând efecte doar asupra suspectului/inculpatului care s-a împăcat cu victima; înlătură răspunderea penală; stinge acţiunea civilă; este totală, necondiţionată şi definitivă (Decizia nr. XXVII/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Pe de altă parte, acordul de mediere este reglementat de dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora pot face obiectul medierii, pe latura penală, cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Totodată, poate face obiectul medierii latura civilă a oricărei infracţiuni, indiferent de gravitatea acesteia. S-a arătat că acordul de mediere este un act bilateral ce reprezintă voinţa şi soluţia părţilor; este redactat, de regulă, de mediator — terţ neutru, imparţial — care facilitează comunicarea şi negocierea, fără a oferi soluţii; iar dacă s-a ajuns la un acord pe latura penală, prin care părţile înţeleg să stingă litigiul (nu să se împace sau una din ele să retragă plângerea) în condiţiile expres menţionate în acord, cu drepturi şi obligaţii specifice fiecăreia din părţi, organele judiciare iau act de acordul de mediere şi procesul penal încetează, prin acordul părţilor. În ceea ce priveşte latura civilă, în cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 438—441 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplicându-se în mod corespunzător. Aşadar, ca urmare a acordului de mediere pot fi rezolvate, în acelaşi timp, atât latura penală, cât şi latura civilă.

Cu privire la cea de-a doua întrebare formulată s-a arătat că părţile pot recurge la mediere înainte de începerea procesului penal, în timpul acestuia sau ulterior procesului penal, cu diferenţe în ceea ce priveşte efectele acordului. Astfel, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din legea specială, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere; termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii; iar dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la art. 70 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile au ajuns la o înţelegere, sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii, în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din legea specială.

Exemplificând pentru evidenţierea diferenţelor şi, implicit, a avantajelor medierii, comparativ cu împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, s-a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, în cazul împăcării, victima violenţei în familie poate declara, până la primul termen de judecată, că se împacă cu agresorul, situaţie în care instanţa ia act de voinţa părţilor, încetează procesul penal şi cel civil, în timp ce, dacă se recurge la mediere, părţile pot să opteze pentru mediere oricând pe durata procesului penal, iar partea vătămată poate să convină cu agresorul să stingă litigiul, în condiţiile în care acesta suportă jumătate din costurile necesare întreţinerii gospodăriei, nu intră în camera ei în timpul nopţii, urmează o cură de dezalcoolizare şi orice altceva mai convin părţile, caz în care instanţa, luând act de acord, încetează procesul penal şi cuprinde în dispozitivul hotărârii cele convenite de părţi.

De asemenea, în cazul unei infracţiuni de furt, prevăzută de art. 228 din Codul penal, partea vătămată îşi poate retrage plângerea oricând, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, situaţie în care instanţa ia act şi încetează procesul penal, iar latura civilă nu se rezolvă, fiind necesară o altă acţiune cu tot ce presupune — martori, înscrisuri etc. — pentru stabilirea prejudiciului şi a despăgubirilor aferente. Dacă se recurge la mediere, părţile pot să apeleze la aceasta oricând pe durata procesului penal şi pot conveni stingerea litigiului în condiţiile în care inculpatul returnează bunurile sustrase, oferă o sumă de bani în schimbul acestora, prestează activităţile stabilite cu persoana vătămată dacă nu dispune de bani etc., situaţie în care instanţa ia act de acord, încetează procesul penal şi cuprinde în dispozitivul hotărârii cele convenite de părţi, fără a fi necesare acte, martori, alte dovezi sau termene pentru stabilirea prejudiciului.

VII. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate a opinat cu privire la prima chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 533/1/2015, în sensul că medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) constituie o cauză care înlătură răspunderea penală sui-generis, distinctă de împăcare, cauză care înlătură răspunderea penală reglementată în dispoziţiile art. 159 din Codul penal.

În susţinerea acestei opinii s-au invocat mai multe argumente. Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, stabilesc în alin. (1) aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 192/2006 în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, şi prevăd în alin. (2) că în latura penală a procesului dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Din aceste din urmă dispoziţii rezultă, cu claritate, că sfera infracţiunilor pentru care operează medierea este mai extinsă decât sfera infracţiunilor pentru care operează împăcarea şi că sfera infracţiunilor pentru care operează medierea include infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, dar nu se limitează la acestea, ci include şi infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală. În consecinţă, medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) nu poate constitui o modalitate a împăcării, întrucât sfera infracţiunilor cărora le este aplicabilă medierea nu este identică, ci este mai extinsă decât sfera infracţiunilor cărora le este aplicabilă împăcarea.

În acest context, s-a subliniat faptul că, în concepţia noului Cod penal, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea — cauze care înlătură răspunderea penală — se exclud reciproc. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile constituie o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. S-a arătat că în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, însă a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu operează împăcarea, ci numai retragerea plângerii prealabile. În schimb, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea constituie o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres (în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai din oficiu şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, însă a fost pusă în mişcare din oficiu, nu operează retragerea plângerii prealabile, ci numai împăcarea, dacă legea o prevede în mod expres).

Aşadar, s-a apreciat că, întrucât priveşte atât infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, iar sfera acestor infracţiuni este diferită, medierea nu poate fi considerată o modalitate a împăcării, ci o cauză care înlătură răspunderea penală, distinctă, reglementată în Legea nr. 192/2006, care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi cu privire la categoria infracţiunilor pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală.

S-a arătat că natura medierii, de cauză distinctă care înlătură răspunderea penală, rezultă şi din formularea părţii finale a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 — „fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere”. [Art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că „În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal [referitoare la lipsa plângerii prealabile], fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.”] Dispoziţiile art. 69 alin. (1) partea finală din Legea nr. 192/2006 se referă, în mod explicit, la înlăturarea răspunderii penale prin mediere (prin încheierea unui acord de mediere).

Pe de altă parte, art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabileşte că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă: ,,g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În aceste dispoziţii legiuitorul prevede încheierea unui acord de mediere distinct de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, conferind acestuia caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent, în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală. În atare situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, alături de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, relevă caracterul medierii (al încheierii unui acord de mediere), de cauză care înlătură răspunderea penală sui-generis, distinctă de împăcare.

Cu privire la a doua chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 533/1/2015, s-a arătat că medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, iar nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.

În susţinerea acestei opinii au fost aduse mai multe argumente. Astfel, medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) constituie o cauză care înlătură răspunderea penală sui-generis, distinctă de împăcare şi, în consecinţă, în materia medierii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Aşadar, aceste dispoziţii se referă la judecată, fără a stabili un moment până la care medierea se poate desfăşura după începerea procesului penal, rezultând că acordul de mediere se poate încheia în orice moment pe parcursul judecăţii.

S-a mai menţionat că dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală nu limitează momentul până la care instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune suspendarea pe perioada desfăşurării procedurii de mediere reglementată în Legea nr. 192/2006. Drept urmare, instanţa poate dispune oricând în cursul judecăţii suspendarea pentru desfăşurarea procedurii de mediere. Mai mult, aceste dispoziţii, care reglementează suspendarea judecăţii, sunt incluse în cap. I „Dispoziţii generale” al titlului III „Judecata” din partea specială a Codului de procedură penală şi, prin urmare, sunt aplicabile atât la judecata în primă instanţă, cât şi la judecata în apel.

Faţă de aceste aspecte, se poate trage concluzia că suspendarea judecăţii pe perioada desfăşurării procedurii de mediere poate fi dispusă de către instanţă în tot cursul judecăţii în primă instanţă şi în tot cursul judecăţii în apel şi, în consecinţă, însăşi procedura de mediere se poate desfăşura în tot cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

[…]