Din Revista Buletinul Curtilor de Apel nr. 1/2013 – Recurs inadmisibil. Calificarea caii de atac in functie de valoarea obiectului cererii

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea, a reţinut, în esenţă, că obiectul prezentei acţiuni îl constituie obligarea pârâtei la plata sumelor de 31.000 lei şi 1.500 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi la plata penalităţilor în cuantum de 1% pe zi de întârziere calculate de la data scadenţei împrumutului – 1.09.2009.

Susţinerea recurentei în sensul că obiectul acestei acţiuni depăşeşte suma de 100.000 lei noi şi astfel, potrivit dispoziţiilor procedurale, cauza trebuia judecată de tribunal în complet de apel şi nu de recurs, nu se confirmă.

Trebuie observat că obiectul primului capăt de cerere, formulat în mod distinct de către reclamantă, este restituirea împrumutului a cărei sumă nu depăşeşte pe cea de 100.000 lei, fiind de numai 37.337,5 lei, pe când cel de-al doilea capăt de cerere este obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, fiind evaluat de către reclamantă la suma 124.832,5 lei.

În aceste condiţii, trebuie reamintit că, în funcţie de calea procedurală pe care o alege partea, cererile de chemare în judecată sunt: cereri principale (acelea prin care se declanşează procedura judiciară), cereri accesorii (acelea care depind de cererile principale) şi cereri incidentale (acelea care au o existenţă de sine stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început).

Raportat la cele de mai sus, se observă că este capăt principal de cerere în cazul prezentei acţiuni cererea de restituire a împrumutului, iar valoarea acestuia este de 37.337,5 lei, iar obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, cerere subsecventă primului capăt de cerere, a cărei soluţionare este strâns legată şi depinde de soluţionarea acestuia, este un capăt de cerere accesoriu.

În ceea ce priveşte cererile accesorii, doctrina şi practica judiciară au stabilit, în mod constant, că acestea sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, potrivit art. 17 C.proc.civ.

În aplicarea acestui text de lege, este unanim admis că dacă cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, trebuie să opereze prorogarea în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă, deoarece există un temei juridic, şi anume art. 17 C.proc.civ.

Pentru a se verifica incidenţa art. 2 alin. (2) sau (3) C.proc.civ., în sensul de a se constata dacă tribunalul, în prezenta cauză, trebuia să judece ca instanţă de apel, şi nu ca instanţă de recurs calea de atac declarată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în primă instanţa, trebuie a se clarifica în ce modalitate se calculează valoarea obiectului cererii prin prisma dispoziţiilor art. 282¹C.proc.civ.

Potrivit acestui text legal, „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

Or, din chiar textul de lege redat anterior rezultă în mod clar că valoarea obiectului cererii în funcţie de care se califică o cale de atac este cea dată de capătul principal, şi nu cea cumulată dintre capătul principal cu cele accesorii şi incidentale, raţionamentul fiind acelaşi cu cel impus de art. 17 C.proc.civ. în materia prorogării de competenţă în ceea ce priveşte aceste capete de cereri.

De altfel, dacă în vechea reglementare regulile de calcul al valorii obiectului cererii nu sunt foarte detaliate, deşi rezultă în mod clar din interpretarea logico-juridică a art. 282¹C.proc.civ., este interesant de observat (chiar dacă aceste dispoziţii nu se aplică în speţă) că acestea sunt inserate în Noul cod de procedură civilă,aprobat prin Legea nr. 134/2010, la art. 98, care arată în mod expres: „Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”.

Pe cale de consecinţă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în cauză împotriva deciziei civile nr. 711/2012 a Tribunalului Buzău, care a fost pronunţată în mod corect într-un complet format din trei judecători, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a instanţelor judecătoreşti, în calea de atac a recursului având în vedere că împotriva acesteia nu se mai poate declara recurs, fiind definitivă şi irevocabilă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 137 C.proc.civ., potrivit cărora „instanţa este ţinută a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii”, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă, a respins recursul ca inadmisibil.

(Judecător Mioara Iolanda Grecu)