Date fiind cele reţinute de Comisia Europeana in Raportul din 20 iulie 2010 cu privire la reformarea ICCJ pentru ca aceasta sa se pronunte exclusiv cu privire la elemente de drept se impune ca Noul Cod de procedura civila sa fie conform cu Recomandările Comisiei Europene.
Acest lucru trebuie realizat în aşa fel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi atingă misiunea constituţională statuată prin art. 126 alin. (3) din Constituţie conform cu care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Or, aşa cum este reglementată competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Legea nr. 134/2010 nu există nicio diferenţă substanţială faţă de cea prezentă, instanţa supremă trebuind a judeca în continuare recursuri ca instanţă de drept comun, în contrast flagrant cu Recomandările Comisiei Europene menţionate care, la pct. (4) indică modalităţile de reformare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv în privinţa revizuirii competenţei ei.
Cu toate că ceea ce judecă în prezent, potrivit legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală – cu titlu de exemplu: recursuri în procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, din care foarte multe revendicări, cu excepţiile arătate în art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ.; procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială; procesele şi cererile în materie de expropriere; cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale; cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine; în materia Legii nr. 10/2001; în materia Legii nr. 221/2009; în materia Legii nr. 248/2005; în materia respingerii de către curţile de apel a sesizării Curţii Constituţionale în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate; conflicte de competenţă în toate materiile; cererile de revizuire pe art. 322 pct. 7 C.proc.civ. în toate materiile; căile de atac de retractare împotriva propriilor hotărâri; îndreptarea, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri; cererile de abţinere sau de recuzare în cazul când din pricina acestor incidente procedurale, la curţile de apel nu se poate alcătui completul de judecată; recursul în interesul legii şi Completul de 5 judecători, care se alcătuieşte şi cu judecători de la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală – pare a fi o competenţă limitată în raport cu competenţa celorlalte categorii de instanţe, în realitate, aceste litigii se acumulează numeric din toată ţara şi creează, prin aceasta, un volum excesiv de activitate care blochează, ocupă complet şi singularizează atribuţiile secţiei doar la judecata lor.
Acest aspect a fost relevat şi de MCV care a recomandat revizuirea competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Comisia Europeană reţinând că, şi în condiţiile acestei competenţe, chiar limitată fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi poate atinge scopul constituţional.
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu rezolvă problema degrevării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de judecata ca instanţă de drept comun a recursurilor ci, dimpotrivă, prin transformarea tribunalului ca instanţă cu plenitudine de competenţă în ce priveşte judecata de primă instanţă, conform art. 93 lit. j), şi prin modul de redactare al art. 477 alin. (3) şi (4), potrivit cu care, ca regulă, recursurile vor fi judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi prin excepţie de instanţa ierarhic superioară, consacră principiul judecării recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, transformând-o, astfel, în instanţă de drept comun.
Reglementând în această manieră, legiuitorul nu realizează scopul declarat al reformei sistemului judiciar care constă şi în circumscrierea activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar la asigurarea interpretării unitare a legii prin recursul în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, situaţia instanţei supreme agravându-se în privinţa volumului de activitate, cu consecinţa unui blocaj funcţional similar celui creat prin O.U.G. nr. 58/2003, de natură a bulversa bunul mers al justiţiei.
În aceste condiţii, apare imperios necesară modificarea dispoziţiilor Legii nr. 134/2010 care au consecinţe asupra competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece este exclus ca instanţa supremă să-şi atingă misiunea constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti atâta vreme cât, judecând recursuri ca o instanţă de drept comun, raportat la numărul de judecători şi volumul de dosare în recurs, activitatea sa va fi absorbită de judecarea acestor recursuri în detrimentul îndeplinirii misiunii constituţionale arătate.
De altfel, prin judecata ca instanţă de drept comun a recursurilor anume date în competenţa sa nici nu se asigură o interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, în sensul urmărit prin dispoziţiile constituţionale, din moment ce marea majoritate a hotărârilor date în cauze civile rămân irevocabile la tribunale sau curţi de apel.
Faţă de cele relevate, AMR sugerează următoarele modificări:
– remanierea art. 477 alin. (2), în sensul adăugării la cauzele nesupuse recursului şi a lit. b), i) şi j) de la art. 93 C.proc.civ.
– păstrarea competenţei modificate prin Legea nr. 202/2010.
Procedând în acest mod se va asigura posibilitatea legală ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală să se pronunţe în recursuri în interesul legii, în chestiuni prejudiciale precum şi în Completul de 5 judecători, realizându-se astfel veritabilul scop constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aducerea la îndeplinire a recomandărilor Mecanismului de Cooperare si Verificare.
Sursa: AMR