Dezbaterea cu privire la dispozitiile Legii nr. 330/2009 si 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, care a avut loc la 7 februarie 2011 la Institutul National al Magistraturii, Bucuresti a fost organizata avand in vedere solicitarile primite din partea mai multor instante cu privire la necesitatea organizarii de dezbateri in legatura cu implicatiile acestor dispozitii legale asupra practicii judiciare.

Prezentam concluziile, asa cum au fos acestea publicate pe site-ul INM:

”  …..   Au fost invitaţi să participe la această dezbatere preşedinţii de secţii sau judecătorii din cadrul completelor specializate în soluţionarea dosarelor având ca obiect modul de calcul al drepturilor salariale şi al pensiilor. Au participat judecători specializaţi în cadrul secţiilor de conflicte de muncă şi asigurări sociale de la nivelul curţilor de apel şi ai tribunalelor precum şi judecători ai secţiei civile de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Au fost dezbătute chestiuni de principiu, fără a degaja soluţii ce ar putea fi pronunţate de instanţe, ci în scopul de a contura posibile opţiuni pentru instanţe, rezultate din programul de formare profesională; În vederea degajării acestor opţiuni au fost consultaţi magistraţi în funcţie şi formatori ai Institutului Naţional al Magistraturii.

A. Astfel, a fost luată în discuţie chestiunea dacă instanţele naţionale pot aplica direct tratatele şi convenţiile în materia drepturilor fundamentale ale omului şi practica CEDO, chiar dacă şi în măsura în care curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unor astfel de chestiuni.
A.1. Cu privire la acest aspect, s-a formulat opinia potrivit căreia aplicarea cu prioritate a Convenţiei în dreptul intern se poate face în condiţiile existenţei unei astfel de decizii a Curţii Constituţionale numai în cazuri excepţionale, respectiv atunci când decizia Curţii Constituţionale consacră o gravă abatere de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Judecătorul național confruntă motivarea deciziei Curţii Constituţionale cu standardul dat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi constată motivat că standardul creat de Curtea Constituţională nu satisface standardul CEDO. Constatarea acestei grave abateri se poate face de către judecătorul naţional doar motivat. Altfel s-ar ajunge la ignorarea deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv al caracterului lor general obligatoriu, ceea ce este inadmisibil. Nu în ultimul rând, s-a arătat că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziei instanţei constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
A.2. O a doua opinie exprimată a fost aceea că într-un litigiu concret, menirea Curţii Constituţionale este de a confrunta o dispoziţie normativă din dreptul intern cu Constituţia iar, în cazul în care acea dispoziţie normativă din dreptul intern are reverberaţii şi pe planul drepturilor omului, Curtea Constituţională face şi analiza compatibilităţii normei de drept intern cu convenţia în lumina jurisprudenţei pe nivelul de garantare a drepturilor omului respectiv. Cu privire la cazul concret al Legii nr. 118/2010, s-a ajuns la concluzia că, prin deciziile sale, Curtea Constituţională a constituţionalizat aceste dispoziţii legale.
A.3. Cu titlu general, s-a conchis că singura cale prin care se poate ajunge la tranşarea problemei constituţionalităţii şi, prin urmare, şi a convenţionalităţii unor texte de lege este o nouă sesizare a Curţii Constituţionale, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale aplicabile. Avantajul unei astfel de soluţii constă în aceea că evită riscul unei practici neunitare, ce ar putea să apară în situaţia în care fiecare judecător ar putea să decidă ignorarea deciziei Curţii Constituţionale întemeindu-se pe aplicarea directă a Convenţiei. De asemenea, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate se poate repune în discuţie constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr.285/2010 în vigoare în cursul anului 2011.

B. Cu privire la chestiunea dacă venitul salarial este un bun în înţelesul Protocolului 1, art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a fost prezentată practica Curţii europene în acest domeniu, în principal hotărârile Vilho Eskelinen împotriva Finlandei şi Keshko împotriva Ucrainei, din care rezultă că nu este garantat de Convenţie un drept la un anumit cuantum al salariului bugetarilor şi că este în puterea statului de a determina ce sume trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat De asemenea, s-a arătat că nu există bază în jurisprudenţa CEDO cu privire la necesitatea despăgubirii în cazul în care ar avea loc o atingere adusă dreptului de proprietate pe această cale. În acest sens, s-a precizat şi că, in condiţiile in care articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu este aplicabil rationae materiae in astfel de cauze datorită inexistenţei unui „bun” în sensul Convenţiei, în examenul său obişnuit, Curtea nu mai constată existenţa unei ingerinţe şi nici nu mai face o analiză a proporţionalităţii. Nu au fost aduse în discuţie alte situaţii concrete de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate. Totuşi, în cazul în care va apărea practică neunitară cu privire la acest aspect, participanţii au opinat în sensul că este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii, în condiţiile procedurii prevăzute de legislaţia în vigoare.

C. Cât priveşte suspendarea Hotărârii de Guvern nr.735/2010, aşa cum se ştie deja, aceasta a fost decisă cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 38 din 7 ianuarie 2011 pronunţată în dos. nr. 1371/33/2010. E adevărat că printr-o motivare lapidară şi sumară, Înalta Curte a dat efect erga omes acestei hotărâri, plecând de la efectele pe care le produce un act administrativ unilateral cu caracter normativ. Prin urmare, până la o nouă jurisprudenţă diametral opusă, HG nr. 735/2010 este suspendată cu efecte erga omes .
Mai mult, recent această hotărâre a fost abrogată expres direct prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 1 din 2011, în vigoare de la 31 ianuarie 2011, conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, eventualele litigii pe rol care au ca obiect suspendarea executării acestei hotărâri de guvern se pot soluţiona prin reţinerea lipsei de obiect având în vedere că, pentru viitor, nu mai există în fiinţă această hotărâre de guvern.
Cât priveşte relevanţa unei eventuale anulări pe fond a Hotărârii de Guvern nr.735/2010 aşa cum s-a arătat mai sus acest act administrativ este cert că în prezent nu mai este în fiinţă. Se pune problema dacă, în pofida abrogării sale, care produce efecte doar pentru viitor, deci începând cu data de 31 ianuarie 2011, se poate dispune anularea acesteia cu atât mai mult cu cât această hotărâre a produs efecte juridice şi actele administrative ori de altă natură emise în aplicarea şi executarea acesteia poate au intrat deja în circuitul civil. Conform jurisprudenţei ICCJ-SCAF, cel puţin în cazul soluţionării unei excepţii de nelegalitate, prin decizia nr. 3358 din 11 octombrie 2006, accesibilă pe portalul Înaltei Curţi la adresa http://www.scj.ro/SCA%20rezumate%202006/SCA%20r%203358%202006.htm a fost admisă excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ care era abrogat la data soluţionării excepţiei de nelegalitate. S-a reţinut, în esenţă, că: Faptul că anterior abrogării sale actul administrativ a produs efecte juridice, posibil aducătoare de vătămări ale drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, impune ca cercetarea legalităţii acestuia să poată fi cerută oricând pe calea excepţiei de nelegalitate, aşadar inclusiv după abrogarea lui.
Pe acest considerent, prin urmare, dacă reclamantul este în posesia unei decizii date în aplicarea Hotărârii de Guvern nr.735/2010, acesta ar avea interesul să susţină în continuare anularea hotărârii respective.
Nu trebuie să omitem din vedere faptul că această situaţie se poate perpetua până la pronunţarea de către Înalta Curte-SCAF în recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj prin care s-a dispus anularea art. 2 alin. 2, 3, 4 şi 7, art. 6 alin. 1 şi 2 şi art. 10 alin. 2 din HG nr. 735/2010 deoarece efectele erga omnes conform art. 23 din Legea contenciosului administrativ se produc de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii respective sub condiţia publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

D. Cu privire la chestiunea reducerii sau recalculării pensiilor, s-a făcut o distincţie, existentă şi în jurisprudenţa Curţii Europene, între pensiile contributive şi cele necontributive şi s-a prezentat practica Curţii Constituţionale, mai favorabilă, sub acest aspect, în raport cu aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Pensia contributivă este un „bun” în sensul Convenţiei şi, principial, cuantumul acesteia nu poate fi micşorat în nici un caz de către legiuitorul naţional. Partea necontributivă a pensiei este, însă, un drept patrimonial sub condiţie, acordarea sa fiind condiţionată de existenţa unor resurse financiare suficiente la îndemâna statului. Limitarea dreptului la pensie va fi verificată de judecătorul naţional şi convenţional potrivit regulilor generale: prevederea de către lege, scopul urmărit, respectarea proporţionalităţii.

Pe tot parcursul discuţiei s-a subliniat, în repetate rânduri, necesitatea identificării unor soluţii unitare a problemelor de drept cu care sunt sesizate instanţele, pentru a se asigura aplicarea legii în mod predictibil. S-a precizat că, potrivit prevederilor legale în vigoare, persoanele interesate nu au un remediu efectiv in situaţia existenţei unei jurisprudenţe divergente, pronunţarea unui eventual recurs în interesul legii neavând efecte asupra situaţiei concrete a persoanelor care aveau deja o hotărâre irevocabilă la data pronunţării recursului. Sub acest aspect, s-a arătat că, de lege lata, recursul în interesul legii ca instrument de unificare a practicii nu este suficient de eficient, fiind necesară şi găsirea altor soluţii în vederea unificării practicii.
S-a arătat, de asemenea, că întâlniri precum cea de faţă sunt instrumente viabile pentru identificarea tuturor opţiunilor posibile, insistându-se asupra limitelor concluziilor prezentate, în special prin prisma necesităţii păstrării independenţei judecătorului.

Sursa: INM