Pozitia Tribunalului. Solutia
Prin decizia penala nr. 962 din 2 decembrie 1997 a Tribunalului Iasi, a fost admis apelul declarat de inculpatul G.V., impotriva sentintei penale nr. 3159 din 19.09.1996, pronuntata de Judecatoria Iasi, sentinta pe care o desfiinteaza in latura penala, in sensul ca inlatura toate dispozitiile privind condamnarea inculpatului pentru savarsirea infractiunii de evaziune fiscala si obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare.
Tribunalul a adoptat aceasta decizie aratand ca infractiunea pentru care a fost condamnat inculpatul consta in sustragerea de la plata impozitelor, taxelor si a contributiilor datorate statului prin neinregistrarea unor activitati pentru care legea prevede obligatia inregistrarii, in scopul obtinerii de venituri. Neinregistrarea acelor activitati pentru care legea prevede obligatia inregistrarii ca modalitate de realizare a infractiunii presupune o omisiune de a opera in scripte anumite fapte de comert, a caror evidenta contabila este expres ceruta de lege.
Insa inculpatul a inregistrat cu intarziere in evidentele contabile ale firmei sale toate faptele de comert efectuate si a achitat in mod corespunzator impozitele, taxele si contributiile datorate statului, astfel ca Administratia Financiara Iasi nu a avut pretentii banesti de la inculpat si nu s-a constituit parte civila in procesul penal. La savarsirea infractiunii impotriva regimului fiscal autorul are reprezentarea ca actiunile/inactiunile sale au aptitudinea de a frauda fiscal statul ori ca prin acestea chiar il fraudeaza si urmareste sau accepta producerea rezultatelor socialmente periculoase. Mai mult, infractiunea in discutie presupune existenta unei intentii calificate, faptele autorului fiind comise in scopul obtinerii de venituri si al sustragerii acestuia, in total sau in parte de la obligatiunile fiscale.
Atata timp – arata Tribunalul – cat inculpatul si-a achitat toate obligatiile fiscale catre stat, este cert ca acesta, prin neinregistrarea la timp a acelor activitati comerciale efectuate si pentru care legea prevede obligatia inregistrarii, nu a urmarit sa obtina venituri si sa se sustraga in mod fraudulos, in total sau in parte, de la indeplinirea indatoririlor fiscale.
Nefiind realizata latura subiectiva a infractiunii pentru care a fost condamnat inculpatul, tribunalul va admite apelul, conform dispozitiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. si va desfiinta sentinta apelata in latura penala in sensul inlaturarii dispozitiilor referitoare la condamnarea inculpatului pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art. 11 din Legea nr. 87/1994[3] si la obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
In concluzie, Tribunalul a achitat pe inculpatul G.V. pentru savarsirea infractiunii de sustragere de la plata impozitelor, taxelor si contributiilor datorate statului, prin neinregistrarea unor activitati pentru care legea prevede obligatia inregistrarii in scopul obtinerii de venituri. Destul de usor, am spune noi, dar… asa a gandit instanta.
Decizia irevocabila a Curtii de Apel[4]
Decizia Tribunalului fiind atacata cu recurs la Curtea de Apel, instanta de control judiciar a retinut aceleasi argumente, intarite de actele noi depuse in recurs, eliberate de Administratia Financiara a municipiului Iasi, din care rezulta ca verificarea actelor contabile, calcularea impozitului pe profit si achitarea acestuia de catre SC „G.” SRL Iasi nu a stabilit diferente, toate documentele fiind inregistrate la datele scadente conform legislatiei in vigoare.
Nu s-a stabilit asadar – concluzioneaza la randul sau Curtea de Apel – reaua-credinta a inculpatului in indeplinirea obligatiilor fiscale privind plata impozitului, astfel incat nu exista fapta penala. Pentru aceste considerente recursul este nefondat si va fi respins conform art. 38515 lit. b) C.proc.pen.
3. Cand nu e evaziune evidentierea incorecta a cheltuielilor? [art. 9 lit. c) din Legea evaziunii fiscale]
S-a aratat limpede de catre instanta suprema ca in situatia in care cheltuielile inscrise in evidenta contabila a unei societati au fost ulterior corectate, ca urmare a anularii unui contract comercial, iar bilantul anual a reflectat realitatea operatiunilor comerciale, nu poate fi retinuta existenta infractiunii de evaziune fiscala[5].
Pe de alta parte, speta care urmeaza se constituie intr-un precedent pretios in lupta impotriva abuzurilor organelor de control, clarificand o parte din problemele de interpretare referitoare la caracterul deductibil si, respectiv, la modul de deducere a unor cheltuieli generate de infiintarea/modificarea unitatii patrimoniale, respectiv de plata cu anticipatie a unor sume catre furnizori.
Fosta Curte Suprema de Justitie a aratat, in materia inregistrarii de cheltuieli crescute, ca sunt deductibile sumele depuse cu anticipatie, in contul furnizorilor, pentru serviciile ce urmeaza a fi prestate de acestia in anul urmator (chiar daca acestea sunt denumite impropriu „provizioane”, Curtea a indicat modul corect de interpretare a intentiei contribuabilului, intentie ce „nu a fost inteleasa” de catre organele de control).
In aceeasi speta[6] Curtea Suprema a constatat ca atat recurenta – contribuabilul –, cat si organele financiare sunt de acord ca sumele platite cu titlu de taxe de timbru si de inregistrare pentru cumpararea celor 3 sedii ale filialelor Bankcoop din Medias, Agnita si Avrig sunt, in principiu, deductibile fiscal, ele fiind ocazionate de infiintarea si modificarea unitatii patrimoniale.
Organele fiscale considera insa ca recurenta nu trebuie sa faca amortizarea acestor cheltuieli de indata, asa cum a procedat, ci esalonat, intr-o perioada de 5 ani.
Aceasta sustinere nu poate fi apreciata – arata instanta suprema – ca este in spiritul si litera legii, deoarece art. 12 din Legea nr. 15/1994 privitoare la amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale mentioneaza expres: „cheltuielile de constituire, precum si cheltuielile de cercetare-dezvoltare se amortizeaza intr-o perioada de cel mult 5 ani”.
Imprejurarea ca recurenta a amortizat astfel de cheltuieli intr-o perioada mult mai scurta nu este in contradictie cu aceste dispozitii – a aratat instanta – pentru ca nu conditioneaza amortizarea lor de o anumita perioada minima, ci se prevede numai una maxima.
In ce priveste sumele achitate cu titlu de cheltuieli pentru telefon, telex, iluminat, apa, canalizare si incalzire, si acestea intra in capitolul cheltuieli, pentru ca recurenta a achitat furnizorilor de servicii sumele respective.
Faptul ca banii s-au depus cu anticipatie in contul furnizorilor, fara ca acestia sa emita facturile, poate reprezenta eventual o incalcare a unor dispozitii cu caracter financiar referitoare la decontari si pentru care s-ar fi putut aplica o amenda contraventionala, dar prin acestea nu s-a adus vreo paguba la bugetul statului, pentru ca ulterior oricum trebuiau achitate sumele respective. Recurenta nu a avut in vedere practica din sistemul bancar ce tine cont ca in cadrul aceluiasi exercitiu bugetar (1 ianuarie – 31 decembrie) trebuie sa se cunoasca atat veniturile realizate, cat si cheltuielile facute pentru a se putea sti daca s-au obtinut beneficii sau pierderi in acel an.
Motivarea instantei a fost simpla: bugetul statului nu este prejudiciat prin stabilirea cu anticipatie, cu aproximatie, a sumelor datorate pentru serviciile ce i s-au prestat recurentei in anul respectiv, deoarece in perioada urmatoare oricum trebuiau avute aceste sume prin deducerea lor din venituri.