In MO 90/2011 a fost publicata Decizia Curtii Constitutionale nr. 53/2011 cu privire la sesizarea de neconstitutionalitate a Hotararii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistratilor alesi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Va prezentam decizia, asa cum poate fi aceasta vizualizata in aplicatia pentru informare juridica online, Legalis 2.0. Va reamintim faptul ca oricand doriti, va puteti creea un cont de testare gratuit, pentru 14 zile.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
DECIZIA
Nr. 53
din 25 ianuarie 2011
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii
Cu Adresa nr. 4.926 din 23 decembrie 2010, secretarul general al Senatului României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un grup de 30 de senatori, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. l) din Constituţie şi art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.958 din 23 decembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.807L/2/2010.
La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile celor 30 de senatori. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Nicolae Dobra, Tudor Udriştoiu, Toader Mocanu, Petru Başa, Vasile Pintilie, Marian-Iulian Rasaliu, Ioan Sbîrciu, Vasile Nistor, Mihai Niţă, Mircea-Marius Banias, Fillip Petru, Gheorghe Bîrlea, Viorel-Riceard Badea, Sorina-Luminiţa Plăcintă, Iosif Secăşan, Şerban Rădulescu, Gabriel Berca, Alexandru Pereş, Tudor Panţuru, Ion Bara, Dorin Păran, Gheorghe David, Ovidiu Marian, Ion Ruşeţ, Iulian Urban, Dumitru-Florian Staicu, Orest Onofrei, Feldman Radu Alexandru, Radu Mircea Berceanu şi Dorel Jurcan.
Autorii sesizării consideră neconstituţională Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (2) lit. a), alin. (4) şi (7) şi art. 148 alin. (4), dispoziţiilor art. 18 alin. (3) şi (4), art. 38 alin. (1), art. 51 alin. (1) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi ale art. 33 alin. (3) din Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005.
În acest sens, autorii contestaţiei susţin că prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 a fost validată alegerea unui număr de 11 magistraţi în calitate de membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, dintr-un număr total de 14 membri. Trei dintre cei 11 magistraţi aleşi pentru componenţa viitorului Consiliu Superior al Magistraturii, respectiv Lidia Bărbulescu, Dan Lupaşcu şi Nicolae Dan Chiujdea, au candidat pentru un nou mandat şi au fost aleşi, deşi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii interzice al doilea mandat. Totodată, în componenţa viitorului Consiliu Superior al Magistraturii au rămas alţi 3 membri, pe motiv că nu şi-au epuizat mandatele de 6 ani validate în anul 2006, respectiv Ana Cristina Lăbuş, Graţiana Daniela Petronela Isac şi Dimitrie Bogdan Licu, care au înlocuit magistraţi ai Consiliului Superior al Magistraturii cărora le-au încetat mandatele înainte de expirarea duratei acestora, prin pensionare sau demisie. În continuare, autorii sesizării consideră că prin adoptarea acestei hotărâri au fost ignorate concluziile Raportului din iulie 2010 al Comisiei Uniunii Europene către Parlamentul European şi Consiliul cu privire la progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare.
În temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 24 decembrie 2010, Curtea Constituţională a solicitat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a comunicat punctul de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate la data de 14 ianuarie 2011, în care apreciază că aceasta este neîntemeiată. În acest sens arată că, pe baza raportului favorabil întocmit de Comisia juridică, Plenul Senatului, constatând că nu au fost depuse contestaţii referitoare la legalitatea procedurilor de alegere şi că au fost respectate toate dispoziţiile legale în vigoare în materia acestor proceduri, a validat lista finală cuprinzând magistraţii aleşi, prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010. În final arată că potrivit art. 18 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 317/2004, „refuzul validării nu poate interveni decât în cazul încălcării legii în procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi numai dacă această încălcare a legii are drept consecinţă influenţarea rezultatului alegerilor“.
În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la data de 24 decembrie 2010, Curtea Constituţională a solicitat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii informaţiile pe care le deţine în legătură cu îndeplinirea condiţiilor de legalitate a procedurilor de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, validaţi prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010.
Documentaţia solicitată în vederea soluţionării sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 a fost comunicată Curţii Constituţionale la data de 27 decembrie 2010.
De asemenea, la data de 24 decembrie 2010, Curtea Constituţională a solicitat secretarului general al Senatului stenograma şedinţei de validare, respectiv raportul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, pe baza căruia au fost validaţi, prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010, magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Secretarul general al Senatului a comunicat Curţii Constituţionale documentele solicitate cu Adresa nr. 48 din 12 ianuarie 2011, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 229 din 12 ianuarie 2011.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
examinând sesizarea, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, lucrările şi documentele depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010, prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională este o autoritate independentă de toate celelalte autorităţi publice sau puteri, care îşi găseşte reglementarea în cuprinsul Legii fundamentale, având ca scop garantarea supremaţiei acesteia.
Prevederile constituţionale ale art. 146 lit. l) stabilesc că instanţa constituţională îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea sa organică. În sensul acestor prevederi constituţionale au fost completate dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, stabilindu-se o nouă competenţă, anume controlul constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor Plenului Senatului şi hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului.
Curtea constată că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional.
Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului, reglementată de prevederile art. 133 şi art. 134 din Constituţie, cuprinse în secţiunea a 3-a din cap. VI intitulat Autoritatea judecătorească al titlului III – Autorităţile publice.
În acest sens, Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 de validare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 3 alin. (2), art. 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, fiind legal sesizată, este competentă să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.
Autorii sesizării susţin că această hotărâre contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (2) lit. a), alin. (4) şi (7), art. 146 şi art. 148 alin. (4), dispoziţiilor art. 18 alin. (3) şi (4), art. 38 alin. (1), art. 51 alin. (1) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi ale dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005.
Examinând obiectul şi temeiurile sesizării, Curtea reţine că potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta „este garantul independenţei justiţiei“.
Consiliul Superior al Magistraturii, în componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă.
În concordanţă cu prevederile art. 133 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani“, prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că „Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reinvestirii“.
Curtea observă că Legea nr. 317/2004, în forma sa iniţială, nu prevedea o asemenea interdicţie, modificarea fiind operată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.
Curtea reţine că prin instituirea acestei interdicţii nu sunt afectate drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi care doresc să obţină un nou mandat. La data când au dobândit calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aceştia aveau numai vocaţia de a fi aleşi pentru un nou mandat.
Curtea Constituţională constată că prin noua reglementare nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii, consacrat prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În concepţia Curţii Constituţionale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
De asemenea, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1993, Curtea a statuat că legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte.
Din aceste decizii rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.
Pe de altă parte, Curtea reţine că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu aduc modificări legate de conţinutul mandatului, modul de exercitare al acestuia sau durata lui, ci instituie o interdicţie, şi anume aceea de a nu avea mai mult de un mandat.
Curtea constată că această interdicţie nu influenţează desfăşurarea mandatului în curs, astfel că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de imediată aplicare.
Posibilitatea unei noi candidaturi, după expirarea mandatului, este un element extrinsec acestuia, ce poate fi modificat pentru viitor, prin lege. De altfel, legea în vigoare la momentul organizării şi declanşării alegerilor, în speţă art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte condiţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce trebuie îndeplinite de un candidat.
Atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale.
Toate aceste aspecte reliefează faptul că prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, dintre care, contrar prevederilor legale, 3 se află la al doilea mandat, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege“.
Având în vedere imperativul constituţional referitor la organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, până la reluarea şi finalizarea alegerilor pentru cele trei demnităţi ce au atras viciul de neconstituţionalitate, Senatul are îndatorirea constituţională să procedeze la validarea celorlalţi membri aleşi cu respectarea legii.
În fine, cu privire la susţinerea autorilor sesizării referitoare la cei 3 membri care nu şi-au epuizat mandatele de 6 ani validate în anul 2006, întrucât au înlocuit magistraţi ai Consiliului Superior al Magistraturii cărora le-au încetat mandatele înainte de expirarea duratei, prin pensionare sau demisie, Curtea constată că Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010, faţă de care a fost formulată sesizarea de neconstituţionalitate, nu a avut ca obiect şi validarea acestora.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie, al art. 1, 3, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite sesizarea şi constată că Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii este neconstituţională.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 25 ianuarie 2011 şi la ea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
Semnatarii prezentei opinii separate, în dezacord cu decizia adoptată de majoritatea membrilor Curţii, susţinem inadmisibilitatea sesizării formulate de cei 30 de senatori.
Dezbaterile au privit numeroase probleme, care numai în parte au fost soluţionate, iar soluţiile ce se reflectă în decizia adoptată nu reprezintă, în opinia noastră, dezlegări constituţionale.
În esenţă, temeiurile prezentei opinii separate sunt următoarele:
I. Până la modificarea adusă prin Legea nr. 177/2010, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cuprins în cap. III – Competenţa Curţii Constituţionale – secţiunea a 2-a „Procedura jurisdicţională“ – subsecţiunea 4 „Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului“, avea următoarea redactare: „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori“, fiind în deplină concordanţă cu art. 146 lit. c) din Constituţie.
Potrivit art. 146 lit. l) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii“. În baza acestei norme de trimitere, legiuitorul a modificat art. 27 alin. (1) din lege, în sensul că a redat textul iniţial şi a adăugat după sintagma „regulamentelor Parlamentului“ reglementarea „a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (…)“.
În forma actuală, textul a extins competenţa Curţii Constituţionale, astfel încât, în prezent, controlul de constituţionalitate vizează toate hotărârile adoptate de fiecare Cameră a Parlamentului şi de Camerele reunite ale acestuia.
În felul acesta, art. 27 alin. (1) din lege a căpătat un conţinut complex: pe de o parte cuprinde o normă de „rang“ constituţional, „Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului“, corespunzătoare art. 146 lit. c) din Legea fundamentală; pe de altă parte, textul conţine o normă de „rang“ legal, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului (…)“, corespunzător normei de trimitere înscrise la art. 146 lit. l).
Această reglementare este deficitară, întrucât o atribuţie distinctă ce-i este conferită Curţii în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie este plasată în conţinutul textului art. 27 alin. (1), care tratează o altă atribuţie a Curţii privind controlul de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului, aşa cum aceasta este reglementată de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală. Totodată, reglementarea este incompletă, pentru că nu conţine nicio normă de procedură specifică noii reglementări.
Este de remarcat că textul nu face nicio distincţie între hotărârile asupra cărora Curtea urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea lor, iar pe de altă parte s-ar deduce că normele procedurale referitoare la controlul constituţionalităţii regulamentelor parlamentare se aplică şi în cazul celorlalte hotărâri, atât timp cât nu se face nicio precizare, dar, mai ales, nu se fac corelările cu alte texte ale legii care se impuneau în mod obligatoriu
Din acest punct de vedere, textul ridică probleme de constituţionalitate în măsura în care din cuprinsul său se înţelege că orice hotărâre a Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Camerelor reunite, indiferent de caracterul său normativ sau individual, poate fi supusă controlului de constituţionalitate.
Principalele reguli procedurale prevăzute de art. 27–28 din Legea nr. 47/1992, coroborate cu art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. A.c) din aceeaşi lege, se referă în exclusivitate la controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.
Art. 146 lit. c) din Constituţie şi art. 28 din Legea nr. 47/1992 se referă in terminis la „regulamente“, nu şi la alte categorii de hotărâri adoptate de Camerele Parlamentului.
Art. 28 alin. (3) din Legea organică nr. 47/1992 prevede că dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, „Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile regulamentare declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice“.
Fiind o atribuţie cu un conţinut distinct – controlul constituţionalităţii hotărârilor Camerei Deputaţilor, a hotărârilor Senatului şi a hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului –, se impunea ca aceasta să fie reglementată într-o subsecţiune aparte, în cadrul secţiunii a 2-a, care să prevadă şi normele de procedură în aceste cazuri.
Fiecare Cameră a Parlamentului poate adopta, pe de o parte, regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, printr-o hotărâre în concordanţă cu dispoziţiile art. 64 alin. (1), art. 67 şi art. 76 alin. (1), iar pe de altă parte poate adopta, ca acte juridice cu caracter normativ sau cu caracter individual, şi alte „hotărâri“ potrivit art. 67 şi art. 76 alin. (2) din Legea fundamentală.
Hotărârea reprezintă un act juridic specific autonomiei regulamentare a Camerelor, în sensul art. 64, 67 şi art. 76 alin. (1) şi (2), producătoare de efecte juridice, care întotdeauna sunt interne, dar, în subsidiar, hotărârea poate avea şi efecte externe.
Faţă de aceste precizări, considerăm că nu se poate susţine că textul alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992 în noua redactare supune controlului de constituţionalitate toate hotărârile, atât cele adoptate de fiecare Cameră, cât şi cele ale Parlamentului. Altfel spus, prin acest text Curtea Constituţională a dobândit competenţa de a se pronunţa asupra tuturor hotărârilor Parlamentului, situaţie în care Curtea Constituţională ar deveni un „Super-Parlament“.
Făcând o distincţie în categoria hotărârilor ca acte juridice, putem afirma că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai hotărârile cu caracter normativ, fiind excluse hotărârile cu caracter individual.
Dintre hotărârile cu caracter normativ pot fi supuse controlului de constituţionalitate, în afară de cele prin care se aprobă regulamente, hotărârile adoptate în realizarea unor prevederi constituţionale, ţinând seama de consecinţele acestora (art. 90 – organizarea, la propunerea Preşedintelui României, a unui referendum naţional; art. 92 – măsuri în domeniul apărării; art. 93 – măsuri excepţionale; art. 95 – suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; art. 96 – punerea sub acuzare a Preşedintelui României); titlul III din Constituţie – Autorităţile publice – hotărâri care se referă la regimul juridic al instituţiilor fundamentale ale statului.
În categoria „Hotărârilor individuale“ se includ hotărârile privind numiri şi alegeri în funcţii, precum şi cele referitoare la validarea în funcţii.
Aceste hotărâri, având caracter individual, nu pot fi supuse controlului de constituţionalitate.
Or, hotărârea contestată face parte din această categorie, motiv pentru care sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Este de reţinut că orice hotărâre a Camerelor Parlamentului se adoptă numai prin votul membrilor Camerei şi după dezbateri. În condiţiile art. 72 din Constituţie, membrii Camerelor Parlamentului nu au răspundere juridică pentru voturile date şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Posibilitatea controlului de constituţionalitate a oricărei hotărâri a plenului Camerelor, dată fiind diversitatea domeniilor asupra cărora se adoptă hotărâri, poate duce şi la angajarea unei răspunderi juridice, în anumite cazuri.
În acest cadru, aşa cum a fost prezentat, sesizarea trebuia respinsă ca inadmisibilă.
II. Completarea textului art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a făcut în baza art. 146 lit. l) din Constituţie, care prevede, ca atribuţii ale Curţii Constituţionale, că „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii“.
Prima chestiune de rezolvat este aceea dacă „alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii“ priveşte competenţele Curţii Constituţionale sau atribuţiile Curţii privind celelalte activităţi ale acesteia.
O a doua problemă este aceea dacă prin lege se poate adăuga la textul constituţional privind atribuţiile Curţii, adică dacă în baza art. 146 lit. l) se poate adăuga, prin Legea nr. 47/1992, la atribuţiile prevăzute expres şi limitativ de art. 146 din Constituţie.
Ambele probleme sunt conjuncte cu elucidarea întinderii competenţelor Curţii privind controlul constituţionalităţii hotărârilor plenului fiecărei Camere şi ale Camerelor reunite ale Parlamentului. În cazul dezbaterilor au fost discutate aceste probleme, însă decizia adoptată nu le clarifică şi, ca atare, rămân de rezolvat.
III. Considerentele deciziei privitoare la autoritatea constituţională Consiliul Superior al Magistraturii sunt, de principiu, corect reţinute, dar pentru reţinerea competenţei şi admiterea sesizării s-a operat cu aprecieri şi limbaj tehnic juridic de natură a da alt sens şi altă finalitate controlului de constituţionalitate.
Este cert că alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii înscrişi în lista supusă validării a fost făcută de magistraţii judecători şi magistraţii procurori, pe categorii de instanţe şi categorii de parchete, în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004, ale Regulamentului de aplicare nr. 327/2005 şi ale regulamentului privind alegerile şi documentele acestora. Toate etapele procedurale au fost riguros desfăşurate; pentru fiecare etapă s-a încheiat un proces-verbal doveditor, s-au rezolvat contestaţiile şi, în final, s-a ajuns la lista celor 11 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii aleşi în toate structurile.
Analiza actelor normative în vigoare privind întreaga activitate a alegerilor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii demonstrează că această activitate este internă, este exclusivă şi limitată, nu dă acces la justiţie, dă drept de contestaţie numai celor cu drept de participare şi rezolvările oricăror contestaţii se fac de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Lista finală a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi se înaintează Senatului României, pentru validare.
Art. 18 din Legea nr. 317/2004 prevede procedura de validare şi limitarea acesteia; condiţionând invalidarea de constatarea dacă a existat o nerespectare a procedurilor, aceasta poate duce la invalidarea alegerii numai dacă a fost influenţat rezultatul alegerilor.
În aceste limite şi pe criteriile prevăzute s-au făcut verificările de către comisia de specialitate a Senatului şi s-a propus validarea magistraţilor aleşi, prevăzuţi în lista finală, au avut loc dezbateri în Plenul Senatului, s-a adoptat modalitatea de vot final şi alegerea a fost validată prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010.
Operaţiunile ce au avut loc pe etapele procedurilor de alegeri, şi anume propunerile, candidaturile, aprobarea candidaturilor, listele, data alegerilor, desfăşurarea lor etc., cu actele doveditoare ale acestor operaţiuni, au fost controlate atât de Consiliul Superior al Magistraturii, cât şi de comisia de specialitate a Senatului şi nu s-au constatat nelegalităţi.
Sub aspectele de legalitate şi de control ale alegerilor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, pe categorii de instanţe şi categorii de parchete, nu s-au dovedit temeiuri de invalidare.
IV. Cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, art. 133 alin. (4) din Constituţie prevede: „Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.“
Legea nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii prevede în art. 51 alin. (1): „Durata mandatului membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.“ Textul alineatului reproduce textul art. 133 alin. (4) din Constituţie.
În anul 2005, printr-un proiect de lege promovat prin angajarea răspunderii Guvernului şi devenit Legea nr. 247/2005, s-a adăugat la art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sintagma „fără posibilitatea reînvestirii“. Această adăugire la textul constituţional reprodus în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 s-a făcut în timpul mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii aleşi în anul precedent.
Problemele pe care le ridică adăugirea făcută la textul constituţional sunt:
– dacă prin lege, fie şi organică, se poate adăuga la textul constituţional şi, evident, răspunsul nu poate să fie decât negativ;
– a doua problemă este aceea a încălcării criteriului constituţional privind mandatele reglementate de Constituţie prin schimbarea criteriului obiectiv şi a spiritului unităţii constituţionale, cu criteriul subiectiv referitor la persoane, iar nu la mandat;
– sintagma „fără posibilitatea reînvestirii“ se referă în mod evident la persoane titulare de mandat, iar nu la mandatul prevăzut de Constituţie, ceea ce înseamnă că adăugirea la textul constituţional s-a făcut pe alte baze şi, evident, din considerente privind persoanele ce se aflau în funcţie;
– o altă problemă este aceea a soluţiei ce trebuie dată, în aceste condiţii, succesiunii legilor în timp; cu privire la aceasta, adunarea generală a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi adunarea generală a judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti au adoptat teza conform căreia norma modificatoare devine activă şi deci se aplică începând cu regimul mandatului următor, iar nu cu regimul mandatului în exerciţiu, motive pentru care adunările generale ale celor două înalte instanţe au acceptat candidaturile şi i-au votat pe candidaţii contestaţi în sesizare.
Rezolvarea problemei de drept a fost dată în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor ale celor două înalte instanţe şi nu a făcut obiectul controlului de legalitate efectuat de comisia de specialitate a Senatului, astfel încât nu putea face obiectul controlului de validare la votul final decât dacă Senatul ar fi fost învestit – în cadrul controlului de validare – şi cu controlul rezolvărilor date problemelor de drept.
Abordarea acestei probleme în sesizarea făcută de senatori excedează limitelor legale expres prevăzute ale controlului de legalitate privind procedura de validare a alegerilor; acesta este un temei esenţial privind admisibilitatea sesizării, motiv pentru care inadmisibilitatea se susţine şi mai mult.
Chestiunea şi mai dificilă este aceea dacă în controlul de constituţionalitate poate să revină Curţii Constituţionale competenţa rezolvării problematicii aplicării în timp a legii.
V. Din textele actelor normative privind alegerile membrilor Consiliului Superior al Magistraturii se constată că nu există „acces la justiţie“ şi că pot fi contestate procedurile şi realizarea lor numai de către judecătorii şi procurorii pe categorii de instanţe şi parchete, iar verificările şi soluţionările se fac de către Consiliul Superior al Magistraturii; din aceste temeiuri am caracterizat reglementarea ca fiind internă, limitată şi controlabilă numai de către Consiliul Superior al Magistraturii, iar Senatul are numai competenţa validării rezultatului final al alegerilor.
Reglementarea existentă trebuie avută în vedere ca atare, iar soluţionarea oricărei contestări se face în aceste condiţii şi limitări. Surprinzător este că prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie nu au fost avute în vedere. Acest articol prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar“.
Este clar şi neîndoielnic că validarea alegerilor membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de către Senatul României este un act care constituie raporturi directe ale adunărilor generale ale magistraţilor instanţelor şi parchetelor cu Parlamentul României, reprezentat de Senat. Aşadar, aceste raporturi directe cu Parlamentul sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
VI. O altă chestiune dificilă este aceea a efectelor deciziei şi a ducerii la îndeplinire a acesteia. Decizia pronunţată nu priveşte texte ale unei hotărâri a Senatului, ci validarea alegerii în funcţie a unor persoane, şi, ca atare, nu pot interveni dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, privitoare la suspendarea şi încetarea efectelor juridice ale unor texte neconstituţionale. Această chestiune evidenţiază încă o dată lipsurile reglementării menţionate la pct. I din prezenta opinie separată şi dificultăţile determinării admisibilităţii sesizărilor împotriva hotărârilor plenului Camerelor Parlamentului.
Judecători:
Ion Predescu
Acsinte Gaspar
Puskás Valentin Zoltán
OPINIE CONCURENTĂ
Apreciez că soluţia de admitere a sesizării de neconstituţionalitate cu privire la Hotărârea Plenului Senatului nr. 43 din 22 decembrie 2010 este corectă.
Consider însă că, în motivarea deciziei menţionate, ar fi fost util să fie explicitate mai multe aspecte, atât legate de competenţa Curţii Constituţionale de a controla constituţionalitatea hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, cât şi de modalitatea de constituire şi de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. În acest sens, ar fi fost util, fiind prima hotărâre a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul acestei competenţe, să se facă referire la exemple din dreptul comparat. Astfel, competenţa de a controla şi alte acte adoptate de către Parlament în afara legilor o regăsim şi în art. 149 alin. (1) pct. 2 din Constituţia Bulgariei. De altfel, interpretând această dispoziţie, în Raportul Curţii Constituţionale din Bulgaria prezentat la cel de-al XII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale din Europa se menţionează că actele prevăzute de art. 149 alin. (1) pct. 2 din Constituţia Bulgariei pot fi atât acte cu caracter individual (cu privire la numirea conducerii băncii naţionale, la ridicarea imunităţii primului-ministru, la constituirea comisiilor parlamentare sau unor organe de stat), cât şi acte cu caracter normativ (precum regulamentul de funcţionare a Parlamentului sau alte regulamente cu caracter intern).
Se poate menţiona că şi în alte state există o reflecţie permanentă asupra organismului care garantează independenţa puterii judiciare. Astfel, în Franţa, deşi iniţial în 1946, în momentul în care Consiliul Superior al Magistraturii a devenit un organ constituţional autonom, magistraţii erau minoritari în cadrul acestui organism. În 1993 s-a acordat o mai mare independenţă acestui consiliu (Michael Balandier, Le Conseil Superieur de la Magistrature Manuscris.com, 2007). În urma reformei constituţionale din 2008, completată prin Legea organică din 22 iulie 2010, spre deosebire de celelalte state europene, magistraţii sunt minoritari în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În cele mai multe dintre statele europene justiţiabilii au posibilitatea de a se adresa direct Consiliului Superior al Magistraturii în anumite condiţii.
Printr-o lege organică din 2007, Consiliul Superior al Magistraturii din Franţa a fost mandatat să elaboreze un cod referitor la obligaţiile deontologice ale magistraţilor. În iunie 2010 au fost enumerate şase principii: independenţa, imparţialitatea, integritatea, legalitatea, interesul pentru problemele colective, discreţie şi rezervă.
Este important ca şi în România să se ţină cont, ca în toate celelalte ţări europene, de etica magistraţilor, cu siguranţă a celor care fac parte din Consiliul Superior al Magistraturii.
Judecător,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc