In Monitorul Oficial 85/2011 a fost publicata hotararea CEDO in cauza Chis impotriva Romaniei
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
HOTĂRÂREA
din 14 septembrie 2010
în Cauza Chiş împotriva României
(Cererea nr. 3.360/03)
În Cauza Chiş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24 august 2010,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.360/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Radu Doru Chiş (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 13 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La data de 16 aprilie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Reclamantul a lucrat ca şef al direcţiei de catering a companiei TAROM (Compania de Transport Aerian Român), o companie deţinută de stat. În anul 1990, printr-o hotărâre de Guvern, ramura de catering a companiei TAROM s-a transformat într-o nouă companie, CASROM. În anul 1998, CASROM a fuzionat prin absorbţie în compania COMCHIM, o companie privată. În anul 2004, acea companie şi-a schimbat denumirea în ROMAQUA.
A. Acţiuni împotriva TAROM/CASROM
6. La data de 8 februarie 1990, reclamantul a fost concediat. El a contestat această decizie şi, la data de 9 noiembrie 1992, Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a obligat CASROM să îl reintegreze în muncă pe reclamant în funcţia deţinută anterior sau într-o altă funcţie echivalentă, iar TAROM să îi plătească 154.043 lei româneşti (ROL) ca salarii datorate pentru perioada februarie 1990 – septembrie 1992, precum şi să îi plătească salariul până la reîncadrarea sa efectivă. Hotărârea a rămas definitivă la data de 28 mai 1993.
1. Acţiunile în executare silită împotriva TAROM
7. La data de 6 iunie 1996, reclamantul a introdus o acţiune împotriva TAROM şi CASROM pentru plata salariului până la reîncadrarea sa efectivă şi pentru actualizarea sumei de 154.043 ROL cu rata inflaţiei. La data de 3 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, printr-o decizie definitivă, a dispus ca TAROM să îi plătească reclamantului suma actualizată cu rata inflaţiei.
8. În lunile martie şi aprilie 2004, şi apoi în aprilie 2005, executorul judecătoresc a solicitat punerea în executare silită prin poprire a activelor financiare ale companiei din mai multe bănci pentru salariile datorate. Aceste popriri au fost validate.
9. La data de 28 aprilie 2004, instanţa a încuviinţat executarea silită a Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
10. La data de 19 mai 2004, TAROM a formulat contestaţie la executare, susţinând că dreptul reclamantului de a cere executarea sentinţei respective se prescrisese. Prin Decizia definitivă din 17 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia la executare, constatând prescris dreptul reclamantului de a cere executarea Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
11. La data de 23 martie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins ca prescrisă acţiunea reclamantului pentru plata salariilor aferente perioadei 1990–1999 şi a altor drepturi de natură salarială. Cu toate acestea, la data de 27 septembrie 2007 hotărârea a fost casată de Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Curtea nu dispune de niciun fel de informaţii cu privire la rezultatul procedurilor.
12. La data de 26 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamant pentru plata salariului şi a drepturilor conexe începând din anul 1999, reţinând lipsa calităţii procesuale pasive a TAROM. Instanţa a apreciat că reclamantul ar fi trebuit să acţioneze în justiţie COMCHIM/ROMAQUA. Această sentinţă a rămas definitivă.
2. Acţiunile în executare silită împotriva CASROM/COMCHIM/ROMAQUA
a) Acţiunea pentru daune cominatorii
13. La data de 13 martie 1995, reclamantul a introdus acţiune pentru daune cominatorii împotriva CASROM pentru neexecutarea Sentinţei din 9 noiembrie 1992.
14. La data de 13 iunie 1996, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit daune cominatorii în cuantum de 50.000 ROL pe zi până la reîncadrarea efectivă a reclamantului. Instanţa a reţinut că CASROM refuzase în mod sistematic să îl reintegreze în muncă pe reclamant. Această sentinţă a rămas definitivă la data de 9 iunie 1997.
15. La data de 5 decembrie 1997, reclamantul a solicitat cuantificarea şi plata daunelor cominatorii.
16. La data de 11 ianuarie 1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea pentru suma de 69.250.000 ROL, reprezentând daune cominatorii calculate pentru perioada 5 octombrie 1998–14 decembrie 1998. La data de 6 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti a menţinut hotărârea.
La data de 16 noiembrie 1999, ROMAQUA a plătit suma respectivă.
17. La data de 5 iunie 1999, reclamantul a cerut din nou cuantificarea şi plata de daune cominatorii.
18. La data de 20 decembrie 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus ca debitorul să plătească suma de 54.627.890 ROL, din care 10.467.750 ROL reprezentau daune cominatorii pentru perioada 14 decembrie 1998–15 noiembrie 1999, iar suma de 44.160.140 ROL reprezenta actualizarea daunelor stabilite la data de 11 ianuarie 1999. La data de 26 aprilie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat apelul debitorului ca netimbrat.
La data de 21 mai 2001, ROMAQUA a plătit suma respectivă.
b) Acţiunea pentru daune morale
19. La data de 22 octombrie 1999, Tribunalul Bucureşti a obligat COMCHIM să îi plătească reclamantului 200.000.000 ROL, cu titlu de daune morale pentru refuzul de a respecta hotărârile judecătoreşti.
20. La data de 13 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această sentinţă.
21. La data de 3 septembrie 2002, COMCHIM i-a plătit reclamantului suma de 395.900.000 ROL, reprezentând suma de mai sus actualizată.
22. Cu toate acestea, la data de 17 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile anterioare, şi a trimis cauza la tribunal spre rejudecare.
23. După rejudecare, la data de 24 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, motivând că debitorul se aflase în imposibilitatea obiectivă de a respecta obligaţia de a-l reîncadra pe reclamant, din cauza reorganizării societăţii.
24. La data de 9 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul introdus de reclamant, a casat sentinţa anterioară şi a dispus ca ROMAQUA să îi plătească reclamantului suma de 500.000.000 ROL cu titlu de daune morale. Instanţa a apreciat că „imposibilitatea obiectivă“ nu fusese dovedită şi că, în orice caz, nu ar putea justifica neexecutarea. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 27 ianuarie 2006.
25. La data de 26 august 2004, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a încuviinţat executarea silită prin poprire asupra conturilor ROMAQUA dintr-o bancă. La data de 3 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această încheiere.
26. La data de 1 septembrie 2004, ROMAQUA a plătit 500.000.000 ROL.
27. La data de 27 septembrie 2004, ROMAQUA a formulat contestaţie la executare, afirmând că plătise deja 395.900.000 ROL şi că executarea ar fi trebuit continuată numai pentru restul sumei până la 500.000.000 ROL. Prin Decizia definitivă din 14 iulie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia la executare şi a anulat executarea în măsura în care se referea la plata sumei de 395.900.000 ROL în favoarea reclamantului.
28. Conform reclamantului, ROMAQUA nu a solicitat diferenţa pe care o plătise.
3. Acţiunea în despăgubire pentru durata procedurilor legate de concedierea sa, introdusă împotriva Ministerului Justiţiei
29. La data de 8 august 2002, reclamantul a introdus o acţiune împotriva Ministerului Justiţiei, cerând daune materiale şi morale pentru durata procedurilor legate de concedierea sa. La data de 4 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti i-a respins acţiunea, considerând că Ministerul Justiţiei nu avea calitate procesuală pasivă. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 18 martie 2004.
4. Executarea
30. La data de 11 iunie 1993, CASROM a invocat imposibilitatea de a-l reîncadra pe reclamant pe un post corespunzător calificării sale şi i-a oferit postul de paznic de noapte, pe care acesta l-a refuzat.
31. La data de 6 iunie 1995, TAROM a plătit suma de 154.043 ROL, cu titlu de drepturi salariale pentru perioada februarie 1990–septembrie 1992, aşa cum se dispunea prin Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992, precum şi suma de 217.563 ROL, cu titlu de drepturi salariale până la data de 30 iunie 1993.
32. La data de 17 martie 1999, COMCHIM l-a reintegrat în muncă pe reclamant.
33. La data de 12 noiembrie 2004, TAROM a plătit suma de 4.235.986.868 ROL, cu titlu de salarii datorate şi actualizate.
34. La data de 20 iunie 2005, executorul judecătoresc a primit pentru reclamant şi suma de 340.000.000 ROL din partea TAROM, în conformitate cu Sentinţa din 9 noiembrie 1992, reprezentând salariile actualizate pentru perioada 15 februarie 1990–17 martie 1999.
35. La data de 1 iulie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea în întoarcerea executării silite formulată de TAROM şi a dispus ca reclamantul să restituie suma de 457.598,68 lei noi româneşti (RON). Instanţa a apreciat că TAROM plătise întreaga datorie. Reclamantul a formulat apel, procedura fiind încă pendinte.
B. Acţiunea împotriva Gărzii Financiare
36. În anul 1991 şi, ulterior, în anul 1992, reclamantul a câştigat două concursuri pentru un post în cadrul Gărzii Financiare. În urma refuzului instituţiei de a-l angaja, reclamantul a introdus acţiune în justiţie.
37. La data de 14 decembrie 1995, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus ca Garda Financiară să îl angajeze pe reclamant începând cu data de 20 octombrie 1992 şi să îi plătească 2.000.000 ROL cu titlu de despăgubiri şi 100.000 ROL cheltuieli de judecată. Această sentinţă a rămas definitivă la data de 30 mai 1997.
38. În 1999, instanţele au învestit sentinţa cu formulă executorie. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost angajat, invocându-se faptul că fusese colaborator al Securităţii. Prin Decizia din 25 septembrie 2007, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a declarat că reclamantul nu fusese colaborator.
39. La data de 25 februarie 2008, reclamantul a solicitat din nou angajarea la Garda Financiară. La data de 27 martie 2008, executorul judecătoresc a somat această instituţie să îl angajeze pe reclamant. Cu toate acestea, Garda Financiară a considerat că dreptul reclamantului de a cere executarea se prescrisese.
40. La data de 9 mai 2008, executorul judecătoresc a consemnat într-un proces-verbal refuzul instituţiei de a-l angaja pe reclamant şi a considerat necesar să solicite penalităţi de întârziere.
41. La data de 12 mai 2008, reclamantul a introdus acţiune în obligaţia de a face împotriva Gărzii Financiare, solicitând instanţei să dispună ca instituţia respectivă să îl angajeze începând cu data de 20 octombrie 1992, aşa cum s-a dispus prin Sentinţa din 14 decembrie 1995, şi să îi plătească despăgubiri.
42. La data de 16 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti i-a respins cererea de a fi angajat ca res judicata. De asemenea, aceasta a reţinut că dreptul său de a cere executarea silită a sentinţei respective se prescrisese.
43. La data de 22 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelul introdus de reclamant, a casat sentinţa anterioară şi a trimis cauza spre rejudecare. La data de 23 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această sentinţă printr-o decizie rămasă definitivă.
44. Cauza este încă pendinte.
ÎN DREPT
I. Pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
45. Reclamantul s-a plâns de faptul că sentinţele din 9 noiembrie 1992 şi 14 decembrie 1995 nu au fost executate integral şi în timp util şi că astfel i-au fost încălcate drepturile garantate de art. 6 § 1 din Convenţie, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil
A. Asupra admisibilităţii
46. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
47. Guvernul consideră că Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992 a fost executată integral. În ceea ce priveşte acţiunea reclamantului împotriva Gărzii Financiare, Guvernul susţine că în perioada 1991–2004 această instituţie nu avea personalitate juridică şi că angajările din cadrul ei se făceau prin ordin al ministrului. De asemenea, Guvernul afirmă că acţiunea reclamantului în obligaţia de a face împotriva Gărzii Financiare este încă pendinte şi concluzionează că nu exista niciun temei legal pentru executarea silită a Sentinţei din 14 decembrie 1995.
48. Reclamantul se opune acestui argument, insistând asupra întârzierii prelungite în executare. De asemenea, acesta consideră că hotărârile pronunţate în favoarea sa nu au fost executate integral.
49. Curtea reiterează faptul că executarea unei hotărâri rămase definitivă pronunţate de orice instanţă trebuie privită ca parte integrantă a „procesului“, în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci când autorităţile au obligaţia să ia măsuri pentru ca o hotărâre judecătorească să fie executată şi nu îşi îndeplinesc această obligaţie, pasivitatea lor poate atrage răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315-C). Atunci când autorităţile administrative refuză, omit sau doar întârzie să îşi îndeplinească această obligaţie, garanţiile prevăzute la art. 6, de care se bucură partea interesată în faza judiciară a procedurii, sunt zădărnicite (Hornsby, menţionată mai sus, § 41).
50. Curtea observă în cauza de faţă că, prin Sentinţa din data de 9 noiembrie 1992, Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov a dispus ca două companii deţinute de stat să îl reîncadreze pe reclamant în postul său anterior sau într-un post echivalent şi să îi plătească acestuia salariul. Această sentinţă a rămas definitivă la data de 28 mai 1993. Reclamantul a fost reîncadrat la data de 17 martie 1999. Salariile aferente i-au fost plătite la 6 iunie 1995, 12 noiembrie 2004 şi 20 iunie 2005. Guvernul nu a indicat nicio circumstanţă care să poată justifica întârzierea executării. Curtea consideră inacceptabil ca o hotărâre judecătorească pronunţată împotriva unor companii deţinute de stat să nu fie respectată o perioadă atât de lungă de timp.
51. Curtea mai observă faptul că, prin Sentinţa din data de 14 decembrie 1995, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a dispus ca o instituţie publică să îl angajeze pe reclamant începând cu data de 20 octombrie 1992 şi să îi plătească despăgubiri. Deşi autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârile judecătoreşti, Sentinţa din data de 14 decembrie 1995 rămâne încă neexecutată. Cu toate acestea, această sentinţă este în continuare valabilă, întrucât nu s-au instituit proceduri conform legii române pentru modificarea sau anularea ei în faţa instanţelor interne. În afară de executare, numai printr-o astfel de anulare sau înlocuire cu o obligaţie echivalentă de către instanţe ar înceta o situaţie continuă de neexecutare (vezi Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004).
52. Curtea a constatat adeseori încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze similare cu cea de faţă (vezi, printre altele, Sacaleanu împotriva României, nr. 73.970/01, 6 septembrie 2005; Strungariu împotriva României, nr. 23.878/02, 29 septembrie 2005, şi Midiei împotriva României, nr. 23.657/03, 20 decembrie 2007).
53. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să o poată determina să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă. Autorităţile nu au depus toate eforturile necesare pentru a executa integral şi în timp util hotărârile pronunţate în favoarea reclamantului. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei
54. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 1, de faptul că unele soluţii ale instanţelor au fost inechitabile, că instanţele interne nu au apreciat corect faptele şi au interpretat greşit dreptul intern.
55. De asemenea, reclamantul consideră că prelungirea excesivă a diferitelor proceduri i-a încălcat drepturile prevăzute de art. 8 şi susţine că Garda Financiară i-a încălcat libertatea de exprimare. Reclamantul mai consideră că soluţia acţiunii sale împotriva Ministerului Justiţiei este o încălcare a dreptului său la un recurs efectiv prevăzut de art. 13.
56. Reclamantul invocă legislaţia internă şi câteva alte convenţii internaţionale cu privire la pretinsa încălcare a dreptului său la muncă.
57. După ce a analizat cu atenţie afirmaţiile reclamantului în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea, în măsura în care problemele cu care a fost sesizată intră în competenţa sa, nu distinge nicio urmă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
58. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, ca vădit neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
59. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“
A. Prejudiciu
60. Reclamantul a cerut angajarea la Garda Financiară. Cu privire la daunele materiale, acesta a solicitat următoarele sume:
– 310.463 euro (EUR) pentru neexecutarea Sentinţei din 14 decembrie 1995, reprezentând valoarea actualizată a sumei de 2.000.000 lei vechi româneşti, dispusă în sentinţa respectivă şi salariul începând de la data de 1 noiembrie 1992, pe baza unui salariu lunar de 1.500 EUR, pe care susţine că îl câştigă o persoană angajată la Garda Financiară;
– 42.807 EUR reprezentând creştere de salariu datorată de TAROM;
– 67.707 EUR reprezentând contribuţii de asigurări sociale;
– 134.070 EUR pentru câştigul nerealizat sau orice alt beneficiu, pe baza dobânzii stabilite de Banca Naţională a României;
– 29.386 EUR reprezentând diferenţa de daune cominatorii datorate de CASROM/COMCHIM/ROMAQUA.
De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 150.000 EUR cu titlu de daune morale.
61. Guvernul contestă existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi daunele materiale solicitate şi afirmă că sumele stabilite în favoarea reclamantului prin hotărâri judecătoreşti au fost plătite integral şi în termen. Mai mult, Guvernul consideră că o eventuală constatare a unei încălcări ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l-a suferit reclamantul. În orice caz, consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă.
62. În ceea ce priveşte Sentinţa din data de 14 decembrie 1995, Curtea apreciază că, atâta vreme cât ea rămâne valabilă, obligaţia neîndeplinită a statului de a o executa nu poate fi contestată. Prin urmare, reclamantul are încă dreptul la executarea sentinţei. Curtea reiterează faptul că cea mai potrivită formă de reparaţie a unei încălcări a art. 6 este repunerea reclamantului, pe cât posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 6 nu ar fi fost încălcate [vezi Piersack împotriva Belgiei (art. 50), 26 octombrie 1984, § 12, seria A nr. 85]. Curtea constată că acest principiu se aplică şi în cauza de faţă, având în vedere încălcarea constatată. Prin urmare, apreciază că Guvernul trebuie să garanteze, prin mijloace adecvate, executarea Sentinţei din 14 decembrie 1995, şi anume angajarea reclamantului la Garda Financiară şi plata de despăgubiri către acesta, în condiţiile stabilite de sentinţa respectivă.
63. Curtea mai precizează că hotărârile sale au un caracter esenţialmente declarativ. În general, îi revine statului să aleagă mijloacele ce trebuie folosite în ordinea sa juridică internă pentru a se descărca de obligaţia sa prevăzută de art. 46 din Convenţie (a se vedea Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, § 53, 24 noiembrie 2005, ce conţine şi alte trimiteri). Constatând o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie în cauza de faţă, Curtea a stabilit în sarcina Guvernului obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru a remedia situaţia individuală a reclamantului, şi anume de a asigura respectarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 (a se compara cu Fadeyeva împotriva Rusiei, nr. 55.723/00, § 142, CEDO 2005-…). Dacă acest lucru implică angajarea reclamantului pe postul prevăzut în sentinţa respectivă ori pe un post echivalent sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, acordarea unei despăgubiri rezonabile pentru neexecutare, sau o variantă combinată între acestea şi alte măsuri, este o decizie ce trebuie luată de statul pârât (vezi Tarverdiyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 33.343/03, § 66, 26 iulie 2007, şi Ursan împotriva României, nr. 35.852/04, § 46, 6 aprilie 2010). Totuşi, Curtea subliniază faptul că orice măsuri adoptate trebuie să fie compatibile cu concluziile stipulate în hotărârea Curţii (vezi Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 202, CEDO 2004-II, ce conţine şi alte trimiteri).
64. În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse de reclamant, Curtea observă că, în cauza de faţă, a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, întrucât sentinţele pronunţate în favoarea reclamantului nu au fost executate integral şi în timp util. Mai mult, reclamantul a primit salariul prevăzut în Sentinţa din 9 noiembrie 1992. În orice caz, întrebarea dacă reclamantul ar fi putut să obţină sumele pretinse ca daune materiale dacă autorităţile naţionale ar fi executat sentinţele pronunţate în favoarea sa este o chestiune speculativă în circumstanţele cauzei (a se vedea Sacaleanu, § 72, şi Strungariu, § 54, menţionate mai sus). Prin urmare, Curtea respinge cererea privind acordarea de daune materiale.
65. Curtea apreciază că ingerinţa gravă în dreptul reclamantului de acces la instanţă i-a cauzat prejudicii morale acestuia. Statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 4.800 EUR pentru daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
66. Reclamantul a solicitat şi suma de 5.825 EUR pentru cheltuielile de judecată, defalcate după cum urmează: 2.873 EUR pentru onorarii avocaţiale în procedurile interne, 925 EUR pentru rapoartele de expertiză, 236 EUR pentru materiale juridice de studiu individual, 744 EUR pentru amenzile judiciare pe care a fost obligat să le plătească pentru cererile sale de recuzare a judecătorilor, 347 EUR pentru traduceri şi 700 EUR pentru taxe poştale. A furnizat facturi şi copia contractelor de asistenţă juridică.
67. Guvernul contestă aceste pretenţii. În mod special, acesta afirmă că contractele de asistenţă juridică nu conţin informaţii legate de numărul de ore lucrate. Cu toate acestea, este de acord cu costurile aferente onorariului executorului judecătoresc, traducerii observaţiilor Guvernului şi corespondenţei cu Curtea.
68. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţă şi ţinând cont de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 1.100 EUR, cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
69. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să asigure, prin mijloace adecvate, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, executarea Sentinţei din 14 decembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti;
b) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, următoarele sume, care să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
1.(i)
4.800 EUR (patru mii opt sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale;
2.(ii)
1.100 EUR (una mie una sută euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 14 septembrie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier