În Monitorul Oficial nr. 404 din 4 iulie 2013 a fost publicată Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013 a Curţii Constituţionale asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18

[referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Timp de 10 zile puteti evalua GRATUIT continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie

Cu Adresa nr. 936 din 26 aprilie 2013, Preşedintele României a transmis Curţii Constituţionale obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.645 din 29 aprilie 2013 şi formează obiectul Dosarului nr. 297 A/2013.

 În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“ cuprinsă în art. 24 alin. (1) din lege conduce la concluzia că Senatul sau Camera Deputaţilor se poate pronunţa asupra calificării juridice a faptei imputate sau asupra temeiniciei acesteia.

Referirile exprese la „motivele concrete şi temeinice“ extrapolează aspectele legate de admisibilitatea, administrarea şi chiar aprecierea probelor, atribute exclusive ale magistratului, de la puterea judecătorească la reprezentanţii puterii legislative. Aceasta întrucât temeinicia, precum şi caracterul concret al motivelor nu pot fi stabilite în afara cadrului trasat de legalitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea probelor. Se apreciază că, în acest fel, în etapa încuviinţării reţinerii, arestării sau percheziţiei, competenţa plenului fiecărei Camere va exceda unei simple evaluări sau aprecieri legate de seriozitatea şi lipsa arbitrariului la luarea măsurilor respective şi va putea produce consecinţe directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii.

Altfel spus, interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că Parlamentul, prin Camerele sale, precum şi comisia parlamentară care are în competenţă analizarea situaţiilor privind imunitatea examinează sub aspectul motivelor concrete, legale şi temeinice cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori cererea de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau senator, contravin principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât o asemenea atribuţie este cu totul străină statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor celor două Camere ale Parlamentului şi conduce la încălcarea rolului puterii judecătoreşti.

Prin obligativitatea indicării în cerere sau în sesizare a motivelor concrete, legale şi temeinice pentru care se justifică o anumită măsură sau începerea urmăririi penale, se poate naşte convingerea că Parlamentul, prin Camera competentă, ar urma să judece faptele penale imputate unui deputat sau senator ori unui membru al Guvernului. Or, art. 126 alin. (1) din Constituţia României stabileşte fără echivoc că justiţia se realizează numai prin instanţele judecătoreşti, singurele în măsură să asigure o justiţie unică, imparţială şi egală, astfel cum prevede art. 124 alin. (2) din Constituţie. Camerele nu au atribuţii constituţionale de a se pronunţa asupra calificării juridice sau a temeiniciei imputaţiei, întrucât ar echivala cu încălcarea competenţei şi independenţei puterii judecătoreşti.

Se arată că aceleaşi argumente juridice rămân valabile şi în cazul dispoziţiilor art. 242din legea criticată.

În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale“, ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, precum şi ale art. 126 alin. (1), care stabilesc că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“.Cu privire la criticile punctuale formulate:

Curtea constată că prin dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, ce formează obiectul sesizării, se menţine deficienţa de tehnică legislativă mai sus relevată. În aceste texte, legiuitorul dezvoltă regulile privitoare la procedura reţinerii, arestării sau percheziţiei deputaţilor ori senatorilor, cu referire distinctă la membrii Guvernului care au şi calitatea de deputat sau de senator. Reglementarea acestei proceduri este criticată în prezenta cauză, motivându-se, în esenţă, că induce concluzia că Senatul sau Camera Deputaţilor se pot pronunţa asupra calificării juridice a faptei ori asupra temeiniciei acesteia, în contradicţie cu prevederile constituţionale care reglementează principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi înfăptuirea justiţiei.

Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate, întrucât terminologia utilizată de legiuitor pentru reglementarea procedurii menţionate este confuză şi lipsită de predictibilitate, fiind susceptibilă de a conduce la interpretări în sensul celor arătate în motivarea sesizării.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 19 iunie 2013.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată deoarece nu încalcă nicio dispoziţie constituţională.

Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, „imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar […]. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului“.

Pornind de la ideea că legiuitorul constituant a considerat necesar să introducă în textul Legii fundamentale garanţii ce trebuie respectate în cazul ridicării imunităţii parlamentare, ca etapă premergătoare începerii urmăririi penale şi trimiterii în judecată, penală sau contravenţională, a parlamentarilor, precum şi în cazul reţinerii, arestării ori percheziţiei acestora, trebuie subliniat că această procedură urmăreşte prevenirea riscului exercitării sale cu rea-credinţă, abuziv sau şicanatoriu, ca instrument de presiune ori constrângere a parlamentarilor. În acest sens, de altfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, că „imunitatea parlamentară […] este un mijloc de protecţie împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice“.

De aceea, încuviinţarea Camerei din care face parte parlamentarul cu privire la care ar urma să se ia măsura reţinerii, arestării sau percheziţionării ori faţă de care să înceapă cercetarea penală are ca scop prevenirea unor astfel de posibile abuzuri.

Decizia pe care membrii Camerei o iau cu privire la cererea formulată în acest sens nu face decât să evalueze dacă solicitarea este făcută cu bună-credinţă, în spiritul loialităţii instituţionale, şi dacă aceasta vizează fapte de natură să justifice atingerea adusă – prin măsurile menţionate – statutului de parlamentar.

Din această perspectivă este evident că cererea înaintată Camerei trebuie să fie motivată, fiind indispensabilă, pentru analizarea acesteia, precizarea motivelor de fapt şi de drept pe care se bazează solicitarea.

Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, care impun „indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“, nu conduc la substituirea Parlamentului în atributele specifice puterii judecătoreşti, astfel că nu se poate susţine încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Acestea reprezintă elemente minimale de informare a parlamentarilor membri ai Camerei respective, care îi ajută să îşi ducă la îndeplinire obligaţia constituţională înscrisă în art. 72 din Legea fundamentală. În lipsa acestora sau în ipoteza în care acestea ar fi sumare, vagi ori superficiale, încuviinţarea măsurii s-ar reduce la o simplă formalitate, golind de conţinut textul constituţional care conferă Parlamentului dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de încuviinţare a percheziţionării, reţinerii sau arestării deputaţilor şi senatorilor ori de începere a urmăririi penale împotriva acestora.

Simpla formulare a cererii, neînsoţită de motivaţia, în fapt şi în drept, a acesteia, ar pune parlamentarii în situaţia de a se pronunţa pe criterii arbitrarii, aleatorii şi lipsite de obiectivitate.

O asemenea situaţie ar fi contrară chiar intereselor justiţiei, pentru că ar putea conduce la aprecierea cererii doar pe baza afirmaţiilor parlamentarului în cauză, care ar putea să prezinte propria variantă, cu denaturarea adevărului, lipsa altor informaţii fundamentate pe fapte şi prevederi legale expunând ceilalţi parlamentari la riscul pronunţării unei hotărâri bazate exclusiv pe versiunea subiectivă a celui ce face obiectul cererii.

În mod concret, criticile din sesizare, constatate ca fiind întemeiate de Curte, au în vedere în special textul art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, care prevede că cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului sau a senatorului „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şimotivele concrete şi temeinicecare justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“, dar şi cuprinsul celorlalte articole nou-introduse sau modificate care făceau referire la motive temeinice în cazul măsurilor preventive ce impuneau aprobarea Camerei din care parlamentarul făcea parte.

În realitate, atât susţinerile din sesizare, cât şi toată argumentaţia deciziei cu care nu suntem de acord se referă cu precădere la lipsa de predictibilitate a textelor criticate, determinată de imprecizia formulării, mai exact referirea repetitivă din cuprinsul legii la „motive temeinice“. Prin decizie Curtea îşi exprimă îngrijorarea că această sintagmă ar putea „produce consecinţe directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii“ deoarece „aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiză şi evaluare care excedează cadrului activităţii parlamentare, întrucât antamează problematica probelor existente în cauză“. Deşi aceste îngrijorări exprimate în opinia majoritară pot fi explicate şi de unele formulări nereuşite, precum şi de unele practici anterioare discutabile, remarcăm totuşi că textul, în formularea propusă, nu poate alimenta acest tip de comportament al celor două Camere. De altfel, doar interpretarea excesiv de subiectivă şi distorsionată a oricărui tip de normă, în orice modalitate ar fi redactată, ar putea conduce la transformarea Parlamentului „într-un organ de jurisdicţie“, astfel cum reţine Curtea în motivarea soluţiei. Este bine cunoscut că atributul Camerelor de a decide, prin majoritatea voturilor membrilor lor, asupra încuviinţării măsurilor preventive pe care constituantul le-a dat în sarcina lor, este unul care are la bază independenţa mandatului parlamentar, voinţa deputatului ori a senatorului fiind singura care îi va dicta să voteze într-un fel sau altul. De aceea, este în interesul statului şi al cetăţenilor, în general, şi în interesul urmăririi penale şi al judecăţii ca, în situaţia în care se impune luarea unei măsuri preventive, parlamentarii să voteze pentru încuviinţarea acelei măsuri.

Or, dacă cererea adresată Camerei din care cel presupus că ar fi săvârşit o faptă penală face parte nu este în niciun fel justificată, dacă nu va conţine motive temeinice care să justifice luarea măsurii, va fi foarte dificil să convingă majoritatea deputaţilor şi a senatorilor să voteze în favoarea dispunerii acesteia. De aceea, este în interesul societăţii în ansamblu, dar şi al desfăşurării urmăririi penale şi al procesului penal ca procurorul să redacteze o cerere cât mai bine justificată, cu indicarea principalelor argumente, ştiut fiind că măsurile preventive la care face referire constituantul român sunt extrem de intruzive în drepturi, cu consecinţe extrem de grave pentru reputaţia şi imaginea deputatului sau a senatorului respectiv, elemente esenţiale pentru mediul din care acesta provine şi în care îşi desfăşoară activitatea (mediul politic), încrederea publică fiind elementul de bază pentru un om politic astfel cum este deputatul ori senatorul.

Cererea la care face referire legea criticată este instrumentul prin care se pune în practică o instituţie politică extrem de importantă pentru buna funcţionare a statului de drept, imunitatea parlamentară.

Or, aşa cum am precizat deja, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, că imunitatea parlamentară „constituie o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar… Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numaiîn considerarea temeiului de fapt şi de dreptcarejustificăreţinerea, arestarea, percheziţionarea… senatorului“. Aşadar, este evident că măsurile aprobate de parlamentari, prin vot, trebuie să aibă un temei de fapt şi de drept, acestea referindu-se la măsura preventivă ce urmează a fi aprobată, iar nu la vinovăţia ori nevinovăţia deputatului sau a senatorului.

De altfel, textul constituţional însuşi foloseşte acelaşi termen – „temei“– la art. 72 alin. (3) din Constituţie, unde se precizează: „în cazul în care Camera sesizată constată cănu există temeipentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“. Or, este evident că dacă lipsa de temeinicie a măsurii va conduce la revocarea ei, cu atât mai mult cererea formulată trebuie să prezintă „motive temeinice“ care vor conduce apoi la luarea deciziei de către Camera competentă.

Distincţia pe care o face Curtea, în decizia astfel pronunţată, între „fundamentarea în fapt şi în drept“ a măsurilor solicitate şi „aprecierea temeiniciei ca însuşire a deciziei organelor de jurisdicţie de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor“ este una artificială, deoarece luarea deciziei are la bază argumentele din cerere, iar „aprecierea“ celui ce votează într-un sens sau altul este un element de conştiinţă, ce nu poate forma obiectul legiferării. Astfel fiind, cerinţa legiuitorului ca cererea să conţină „motive temeinice“ era formulată de o asemenea manieră încât să reprezinte un echilibru între necesitatea de a lua măsuri preventive ori de câte ori se impune pentru buna desfăşurare a urmăririi penale ori a procesului penal şi necesitatea protejării parlamentarului de măsurile şicanatorii, abuzive, pur politice, luate împotriva unei persoane ce are o calitate specială, pe aceea de parlamentar, scop urmărit de instituţia imunităţii. De altfel, acest tip de inviolabilitate este întâlnită în majoritatea statelor democratice (protecţia mandatului parlamentar fiind în unele state mult mai largă, mergând până la protecţia împotriva urmăririi ori trimiterii în judecată, ceea ce nu este cazul în actuala Constituţie a României).

Este evident că din formularea legii rezultă că votul Camerei nu are legătură cu stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate ori urmărite şi nici măcar nu obligă în vreun fel organul competent să dispună măsura preventivă respectivă (ştiut fiind că arestarea se dispune de instanţa competentă, dar numai după obţinerea aprobării Camerei din care parlamentarul face parte).

Comisia parlamentară competentă să întocmească avizul şi raportul şi plenul Camerei nu au fost transformate în organe de jurisdicţie care să analizeze corectitudinea sau legalitatea calificării juridice a faptelor ori să stabilească vinovăţia făptuitorului, acestea rămânând atribuţiile exclusive ale puterii judecătoreşti.

De altfel, este de domeniul evidenţei că termenii criticaţi vizează nu un act procesual, ci exclusiv cererea de încuviinţare adresată Parlamentului, act cu un alt regim juridic din moment ce implică atributul şi competenţele organului reprezentativ suprem al poporului român.

Din acest punct de vedere, extrapolând ipotezele, s-ar putea susţine, la fel de incorect, că, dacă organele judiciare adresează Parlamentului o cerere nemotivată şi neexplicată, se poate vorbi de o încercare a acestora de a se substitui Parlamentului.

Pentru toate aceste consideraţii apreciem că soluţia pe care Curtea Constituţională ar fi trebuit să o pronunţe ar fi fost cea de respingere ca neîntemeiată a obiecţiei de neconstituţionalitate.

Judecător, Prof. univ. dr. Vaier Dorneanu; Judecător, Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru; Judecător, Petre Lăzăroiu; Judecător, Prof. univ. dr. Tudorel Toader.