În Monitorul Oficial nr. 217 din 16 aprilie 2013 a fost publicată Hotărârea Secţiei a Treia a Curtii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2012 în Cauza C.A.S. şi C.S. împotriva României ramasa definitiva la data de 24 septembrie 2012.
La originea cauzei se află Cererea nr. 26.692/05 formulată împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnul C.A.S. (primul reclamant) şi domnul C.S. (al doilea reclamant), au sesizat Curtea la 11 iulie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Secţiei a hotărât ca numele reclamanţilor să fie protejate (art. 47 §3 din Regulamentul Curţii).
Reclamanţii formulează mai multe capete de cerere cu privire la fapte repetate de viol şi alte rele tratamente suferite de primul reclamant. În special, primul reclamant a pretins că ancheta penală privind cercetarea acelor fapte nu a avut caracter efectiv şi că a existat o atingere adusă dreptului său la viaţa privată şi de familie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 şi 8 din Convenţie
Primul reclamant s-a plâns în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie cu privire la violenţa şi abuzul sexual la care a fost supus de către P.E., cu ajutorul lui S.P. şi L.I.D. Ambii reclamanţi s-au plâns în temeiul art. 8 că P.E. le-a distrus casa şi familia şi că au fost nevoiţi să se mute din oraş după evenimente, pentru a-şi construi din nou o viaţă normală.
Cu privire la admisibilitate
Curtea notează că al doilea reclamant se plânge numai în privinţa faptului că el şi familia lui au fost nevoiţi să se mute din oraş în urma evenimentelor. Aceste acuzaţii sunt invocate şi de primul reclamant în plângerea sa în temeiul art. 8. Cu toate acestea, nu există nicio menţiune în dosar că autorităţile au contribuit în vreun fel la acea mutare. Mai mult, reclamanţii nu s-au plâns ca atare autorităţilor despre faptul că au fost nevoiţi să se mute din oraş.
Rezultă că acest capăt de cerere formulat de primul reclamant şi întreaga plângere formulată de al doilea reclamant sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §3 lit. a) şi art. 35 §4 din Convenţie.
Mai mult, Curtea observă că primul reclamant s-a plâns despre relele tratamente aplicate de o terţă persoană. În niciun moment nu a pretins că reprezentanţi ai statului au fost implicaţi în abuzul efectiv.
Rezultă că, în măsura în care acest capăt de cerere priveşte aspectele materiale ale art. 3 din Convenţie, acesta este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 §3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §4.
În cele din urmă, Curtea consideră că, în măsura în care priveşte caracterul efectiv al anchetei penale şi impactul acesteia asupra vieţii de familie a primului reclamant, restul capetelor de cerere formulate de primul reclamant în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. În continuare, Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
Cu privire la fond
Primul reclamant a subliniat că un abuz, precum cel pe care l-a suferit el, a fost calificat de către Curte ca tortură. Acesta a făcut referire la Cauza Aydın împotriva Turciei (25 septembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VI), unde victima a fost ţinută în detenţie. Cât despre procedura din cauza de faţă, acesta a argumentat că ancheta penală nu a fost nici promptă, nici eficientă, că procurorul a aşteptat 3 săptămâni până să deschidă urmărirea penală şi două luni până să îl interogheze pe P.E.
Acesta a susţinut, de asemenea, că poliţia nu a luat câteva măsuri esenţiale de cercetare penală, în special prelevarea de probe ADN din apartamentul reclamanţilor, de la persoanele acuzate şi de la câine, în timp ce alte măsuri au fost supraestimate, în ciuda relevanţei lor limitate asupra faptelor. Primul reclamant s-a plâns, de asemenea, despre modul în care instanţele au cântărit probele, subliniind, în special, că au respins dovada directă a vinovăţiei lui P.E. (testul poligraf, prezentarea pentru recunoaştere, primele certificate medicale), favorizând evaluările efectuate mai târziu de experţi asupra victimei şi învinovăţind părinţii că nu au reacţionat mai repede.
În cele din urmă, primul reclamant s-a plâns că încadrarea juridică acordată faptelor de instanţele naţionale a contrazis cerinţele Convenţiei şi a fost posibilă numai pentru faptul că, la momentul respectiv, nu exista o legislaţie adecvată privind violul asupra băieţilor.
Motivarea Curţii
Principii generale
Curtea reiterează faptul că obligaţia înaltelor părţi contractante în temeiul art. 1 din Convenţie de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsuri menite să asigure că persoanele aflate sub jurisdicţia lor nu sunt supuse la rele tratamente, inclusiv rele tratamente administrate de persoane fizice (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei,nr. 39272/98, pct. 149, CEDO 2003-XII).
Mai mult, absenţa unei responsabilităţi directe a statului pentru acte de violenţă care să îndeplinească condiţia gravităţii, astfel încât să facă aplicabil art. 3 din Convenţie, nu scuteşte statul de obligaţiile prevăzute de această dispoziţie. În aceste cazuri, art. 3 impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151, şi Denis Vasilyev împotriva Rusiei, nr. 32704/04, pct. 98–99, 17 decembrie 2009).
Chiar dacă sfera de aplicare a obligaţiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care tratamentul contrar art. 3 a fost aplicat prin implicarea agenţilor statului şi cazurile în care violenţa este aplicată de persoane fizice care nu au legătură cu statul, cerinţele privind ancheta oficială sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „efectivă“, trebuie, în principiu, să fie aptă să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi.
Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a asigura probele cu privire la incident, inclusiv, printre altele, mărturiile martorilor oculari, probele biologice şi altele. Orice nereguli ale anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau identitatea persoanelor vinovate riscă să contravină acestui standard, iar cerinţa de promptitudine şi de termen rezonabil este implicită în acest context. În cazurile prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţie, în care caracterul efectiv al anchetei oficiale a fost în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv.
A fost acordată relevanţă momentului de începere a anchetei, întârzierii în luarea declaraţiilor şi duratei de timp necesare cercetării iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată anterior, pct. 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 67, 4 martie 2008).
Mai mult, obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectivă a vieţii private în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica adoptarea de măsuri, inclusiv în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deşi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor persoanelor care nu au legătură cu statul intră, în principiu, în marja de apreciere a statului, o descurajare efectivă a unor fapte grave, cum ar fi violul, unde valorile fundamentale şi aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, impune adoptarea unor dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 150).
În continuare, Curtea reaminteşte faptul că nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a individului să poată fi extinsă la chestiuni referitoare la caracterul efectiv al unei anchete penale (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 152).
În cele din urmă, Curtea notează că şi Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului a subliniat că trebuie adoptate o serie de măsuri pentru protecţia copiilor împotriva tuturor formelor de violenţă, care să includă prevenirea, înlăturarea consecinţelor şi repararea prejudiciului (a se vedea, supra, pct. 52–53).
Aplicarea acestor principii cazului examinat
Asupra faptelor cauzei, Curtea observă de la bun început că actele de violenţă suferite de primul reclamant şi necontestate de Guvern ating, fără îndoială, pragul de gravitate prevăzut la art. 3. Obligaţiile pozitive ale statului au devenit astfel incidente.
Curtea observă cu îngrijorare că, în ciuda gravităţii afirmaţiilor şi a vulnerabilităţii deosebite a victimei, ancheta penală nu a fost demarată cu promptitudine. Într-adevăr, autorităţile au avut nevoie de 3 săptămâni de la data la care a fost introdusă plângerea pentru a solicita examinarea medicală a victimei şi de aproape două luni pentru a-l audia pe principalul suspect. Ancheta penală a durat 5 ani, iar plângerile repetate ale reclamanţilor pe tema duratei acesteia nu au avut rezultate. Tribunalul a recunoscut faptul că s-a scurs o perioadă semnificativă de timp, dar nu a dedus nicio ingerinţă din acest aspect.
Mai mult, Curtea observă că timp de aproape 3 ani nu a fost dispusă nicio măsură semnificativă în cadrul anchetei penale, ulterior primei decizii luate de către procuror de a nu începe urmărirea penală (16 iunie 2000), în ciuda instrucţiunilor repetate date pe linie ierarhică de a continua cercetările.
La finalizarea procedurii penale, respectiv după 7 ani de la data pretinselor fapte, persoana acuzată a fost achitată. În dosar nu există niciun element care să indice faptul că autorităţile au încercat să afle dacă altcineva ar putea fi vinovat pentru aceste grave infracţiuni. Acest lucru ridică îndoieli în privinţa efectivităţii procedurii, în special într-un caz atât de delicat cum este cel ce implică abuzul sexual comis cu violenţă asupra unui minor (a se vedea, mutatis mutandis, Stoica, citată anterior, pct. 77).
Curtea nu a identificat niciun indiciu de arbitrariu în modul în care instanţele au realizat încadrarea juridică a faptelor. Într-adevăr, în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, violul asupra minorilor de sex masculin nu se pedepsea penal la acea vreme, deoarece persoanele de sex masculin nu erau recunoscute ca posibile victime ale infracţiunii de viol până la data de 15 noiembrie 2000 şi, deoarece, în 2001, art. 200 care interzicea actul sexual cu o persoană de acelaşi sex, inclusiv prin constrângere, a fost abrogat (a se vedea, supra, pct. 49 şi 50). Înainte ca sfera de aplicare a protecţiei împotriva violului să se extindă la posibilele victime de sex masculin, sistemul permitea totuşi pedepsirea acelor fapte în contextul altor infracţiuni, cum ar fi cele invocate în cauza examinată.
Curtea observă că legislaţia statului pârât protejează în prezent toate persoanele, inclusiv minorii de sex masculin sau feminin, împotriva violului, inclusiv în ceea ce priveşte actul sexual cu un minor. Mai reţine, de asemenea, că România a ratificat CDC şi Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (a se vedea, supra, pct. 51–54), care prevede obligaţia statelor membre de a proteja copiii împotriva oricărei forme de abuz.
Cât despre procedura penală din cauza de faţă, Curtea reiterează că nu sunt în discuţie susţinerile privind erorile sau omisiunile izolate din cadrul anchetei, că nu se poate substitui autorităţilor interne în ceea ce priveşte evaluarea faptelor cauzei şi că nu poate decide cu privire la răspunderea penală a pretinşilor făptuitori (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 168). În cazuri similare, Curtea şi-a exprimat opinia că era de datoria autorităţilor să cerceteze toate faptele şi să decidă în temeiul evaluării tuturor circumstanţelor relevante (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 181).
Fără a face abstracţie de rolul său subsidiar în această materie, Curtea îşi exprimă îngrijorarea în special faţă de faptul că autorităţile nu au încercat să cântărească probele contradictorii şi nu au depus eforturi consecvente pentru stabilirea faptelor prin realizarea unei evaluări contextuale (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 177). Curtea subliniază că ancheta penală trebuie să fie riguroasă şi să ţină cont de copii, în cazurile care implică acte de violenţă împotriva unui minor.
Curtea nu poate să nu observe că în timp ce autorităţile au adoptat o atitudine laxă cu privire la durata anchetei penale, instanţele naţionale au acordat o importanţă semnificativă faptului că familia nu a reclamat imediat la poliţie pretinsele infracţiuni şi că, într-o anumită măsură, victima nu a reacţionat mai repede (a se vedea, supra, pct. 47).
Guvernul a evocat de asemenea pretinsa neglijenţă a părinţilor în recunoaşterea şi reclamarea abuzului în timp util. Chiar dacă – analizând retrospectiv – părinţii ar fi acţionat cu promptitudine atunci când au observat primele schimbări în comportamentul primului reclamant şi petele de sânge de pe lenjerie, Curtea nu vede cum acest lucru ar fi putut avea un impact major asupra diligenţei poliţiei în răspunsul său la faptele reclamate. Curtea nu poate înţelege nici de ce instanţele naţionale au acordat o importanţă atât de mare acestui fapt.
Având în vedere, în special, importanţa acordată reacţiei victimei, Curtea consideră că autorităţile nu au fost conştiente de vulnerabilitatea deosebită a tinerilor şi de factorii psihologici speciali implicaţi în cazurile privind abuzul sexual comis cu violenţă asupra minorilor, particularităţi care ar fi putut explica ezitările victimei în reclamarea abuzului şi în descrierile faptelor (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 183).
Curtea subliniază că obligaţiile statului prevăzute la art. 3 şi 8 din Convenţie în cazuri ca acesta impun respectarea interesului superior al copilului. Dreptul la demnitate umană şi integritate psihologică implică o atenţie deosebită în cazul în care un copil este victima violenţei (a se vedea, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit,nr. 2346/02, pct. 65, CEDO 2002-III). Curtea regretă că primului reclamant nu i-a fost acordată niciodată consiliere şi nu a fost asistat de un psiholog calificat în timpul procedurii penale şi ulterior. Singura menţiune a unui asemenea sprijin este cea din partea consilierului şcolii, care a sugerat că ar fi mai bine dacă familia s-ar muta în altă parte. Având în vedere obligaţiile pozitive pe care statul pârât şi le-a asumat în conformitate cu diversele instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor copilului, aceasta nu poate fi considerată ca fiind o măsură adecvată de „recuperare şi reintegrare“.
Eşecul de a răspunde în mod adecvat la acuzaţiile de abuz asupra unui copil în acest caz ridică îndoieli cu privire la caracterul efectiv al sistemului pus în practică de către stat în conformitate cu obligaţiile sale internaţionale şi goleşte de conţinut procedura penală de faţă.
Considerentele precedente sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că autorităţile nu au reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive pentru a desfăşura o anchetă penală efectivă cu privire la acuzaţiile de abuz sexual comis cu violenţă şi a asigura protecţia adecvată a vieţii private şi de familie a primului reclamant.
În consecinţă, art. 3 şi 8 din Convenţie au fost încălcate în privinţa primului reclamant.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
Primul reclamant s-a plâns referitor la durata şi modul de soluţionare ale anchetei şi ale procedurii penale. Acesta s-a întemeiat pe art. 6 din Convenţie.
Ambele părţi au prezentat observaţii cu privire la acest capăt de cerere.
Având în vedere concluziile referitoare la art. 3 şi 8 (a se vedea, supra, pct. 70), Curtea consideră că acest capăt de cerere este admisibil, dar că nu este necesar să se analizeze dacă, în prezenta cauză, art. 6 a fost încălcat (a se vedea, printre altele, Bota împotriva României, nr. 16382/03, pct. 59, 4 noiembrie 2008).
Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
În final, primul reclamant s-a plâns, în temeiul art. 2 din Convenţie, că P.E. l-a ameninţat că îl omoară dacă spune cuiva despre abuz şi, în temeiul art. 5 din Convenţie, că P.E. l-a privat de libertate.
Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §3 lit. a) şi art. 35 §4 din Convenţie.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Prejudiciu
Reclamanţii au solicitat plata sumei de 1.000.000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de primul reclamant.
Curtea recunoaşte că primul reclamant trebuie să se fi simţit nedreptăţit şi afectat din cauza anchetei care nu a fost efectivă şi a ingerinţei în cursul normal al vieţii sale private şi de familie. Prin urmare, îi acordă primului reclamant suma de 15.000 EUR pentru prejudiciul moral.
Cheltuieli de judecată
Reclamanţii nu au formulat nicio cerere în această privinţă.
Dobânzi de întârziere
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor de întârziere să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară admisibile capetele de cerere introduse de primul reclamant în temeiul art. 3 şi 8 cu privire la pretinsa lipsă de efectivitate a anchetei penale şi la impactul acesteia asupra vieţii sale private şi de familie, precum şi capătul de cerere introdus de acesta în temeiul art. 6, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că art. 3 şi 8 din Convenţie au fost încălcate;
3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească primului reclamant, pentru prejudiciul moral, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, suma de 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, ce trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.