Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1073 și art. 1077 din Codul civil, excepție ridicată de Consiliul Local al Comunei Voinești, județul Iași, în Dosarul nr. 5.239/245/2009 al Judecătoriei Iași – Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 185D/2011.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca nefondată, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 25 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5.239/245/2009, Judecătoria Iași – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 1073 și art. 1077 din Codul civil, excepție ridicată de Consiliul Local al Comunei Voinești, județul Iași, într-o cauză civilă având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 1073 din Codul civil sunt neconstituționale, deoarece încalcă normele referitoare la principiul libertății contractuale, precum și regulile generale de interpretare a contractului, în speță prioritatea voinței reale a părților, prevăzută în art. 977 din Codul civil.
În acest context, arată că prevederile art. 1073 din Codul civil constrâng participanții din cadrul unor raporturi juridice să își asume obligații la care nu au consimțit în mod liber, creând astfel premisele unei exercitări abuzive a dreptului de a acționa în justiție și lăsând loc la interpretări arbitrare și la o aplicare greșită a acestei reglementări de către instanță. Totodată, susține că proprietatea privată este ocrotită în mod diferit, atâta timp cât doar creditorului i se oferă posibilitatea obținerii dezdăunării în caz de neexecuție a obligațiilor contractuale, ceea ce contravine dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituție. În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a art. 1077 din Codul civil, autorul excepției susține că acest text de lege contravine art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, întrucât se prezumă existența unei obligații de a face, fără ca instanța să o cenzureze, fiind astfel încălcat dreptul părților la apărare și la un proces echitabil.
În final, se invocă hotărârea pronunțată de CEDO în Cauza Popovici contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în lipsa acordului de voință al părților, complinirea consimțământului unuia dintre contractanți prin hotărâre judecătorească este contrară atât principiului libertății actelor juridice civile, cât și exigențelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Judecătoria Iași – Secția civilă consideră că textele de lege criticate sunt constituționale.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 1073 și art. 1077 din Codul civil, care au următorul conținut:
– Art. 1073: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare.“;
– Art. 1077: „Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.“
Ulterior sesizării Curții Constituționale, Codul civil a fost abrogat prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
Curtea constată că soluția legislativă criticată a fost preluată, în esență, în cuprinsul noului act normativ, la art. 1.528 intitulat „Executarea obligației de a face“ din secțiunea a 3-a a titlului V din cartea a V-a „Despre obligații“.
Potrivit art. 102 alin. (1) din capitolul VII secțiunea 1 intitulată „Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a «Despre obligații» a Codului civil“ din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.“
În aceste condiții, Curtea va analiza constituționalitatea prevederilor art. 1073 și art. 1077 din vechiul Cod civil, întrucât și-au produs efectele față de autorul excepției de neconstituționalitate, potrivit principiului tempus regit actum.
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1), (2) și (3) care consacră accesul liber la justiție și celor ale art. 44 alin. (2) referitoare la ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate privată, indiferent de titular.
Examinând excepția, Curtea constată că prevederile de lege criticate au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare.
În acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.111 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011, Decizia nr. 1.210 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010, Decizia nr. 1.253 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2010, Decizia nr. 460 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 19 mai 2010, sau Decizia nr. 134 din 5 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2009, prin care Curtea a constatat că art. 1073 și art. 1077 din Codul civil sunt constituționale.
Prin aceste decizii, Curtea a reținut că art. 1073 din Codul civil stabilește regula de principiu privind efectul general al obligațiilor, și anume dreptul creditorului de a urmări și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care s-a obligat sau de a cere despăgubiri în caz de neexecutare. Or, așa cum Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, finalitatea acestui text din Codul civil constă în realizarea drepturilor legale ale creditorului, prin determinarea debitorului de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui contract încheiat între părți, sub sancțiunea suportării unor despăgubiri.
În ceea ce privește art. 1077 din Codul civil, Curtea a reținut că finalitatea acestuia constă în determinarea debitorului de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui contract încheiat între părți, sub sancțiunea suportării cheltuielilor pe care le implică executarea sa. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, care ar duce la întârzierea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență a executării obligațiilor civile. Astfel, prin executarea silită a unei obligații de a face se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului, dând expresie principiului garantării dreptului de proprietate privată.
Așa fiind, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
