Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Bogdan Motoi în Dosarul nr. 935/93/2015 al Tribunalului Ilfov - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.690D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece termenul de prescripție a dreptului la acțiune este un termen rezonabil și respectă exigențele dreptului la un proces echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 29 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 935/93/2015, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Bogdan Motoi în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze civile privind repararea prejudiciului pentru eroare judiciară.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că natura juridică a dreptului la repararea pagubei produsă prin erori judiciare este una de răspundere civilă delictuală, iar termenul de prescripție al unei asemenea acțiuni civile este cel general de 3 ani. Din acest punct de vedere, legea care stabilește un drept la acțiune care se prescrie în termen de 18 luni reprezintă o inechitate și o încălcare a principiului constituțional în fața legii.

6. S-a mai arătat că libertatea individuală este inviolabilă și că o acțiune în revendicare este automat imprescriptibilă în reprezentarea unei încălcări sau violări a acestui drept.

7. Tribunalul Ilfov - Secția civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece împrejurarea că acțiunea în despăgubiri ce are drept cauză eroarea judiciară este supusă prescripției extinctive nu intră în contradicție cu principiul constituțional al inviolabilității individuale. Astfel, dacă încetarea atingerilor nelegale aduse libertății individuale poate fi cerută în justiție oricând, fiind vorba despre un drept personal nepatrimonial imprescriptibil extinctiv, acțiunea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin aceste fapte ilicite este supusă prescripției extinctive, întrucât tinde la realizarea unui drept patrimonial, dreptul de a primi o reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin lezarea libertății individuale.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 506 alin. 2 cu denumirea marginală Acțiunea pentru repararea pagubei din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conținut: „Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.”

14. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 23 referitor la Libertatea individuală, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și dispozițiile art. 5 paragraful 5 referitor la dreptul la reparații al oricărei persoane care este victima unei arestări/dețineri ilegale, art. 14 referitor la Interzicerea discriminării, art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept și art. 18 referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor, toate din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și art. 3 referitor la Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 697 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 16 august 2012, a statuat că dispozițiile constituționale invocate nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal de a porni acțiune în repararea pagubei și niciun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) din Constituție, care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stipulează că „[...] Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]”. Legea fundamentală lasă, așadar, la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparații poate fi exercitat. Aceeași idee se regăsește și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora, „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut fi este imputabilă în tot sau în parte”.

16. Așa fiind, stabilirea de către legiuitor a unui termen special de prescripție, în acțiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, constituie expresia rolului constituțional al acestuia, consfințit și de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, și nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale invocate de autorul excepției. Împrejurarea că termenul astfel stabilit este de 18 luni și nu de 3 ani, nu este o problemă de constituționalitate, legiuitorul fiind deplin îndreptățit să stabilească termene și condiții în funcție de particularitățile fiecărei proceduri specifice.

17. Astfel, termenul special de prescripție de 18 luni, reglementat de textul de lege criticat în prezenta cauză, este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale, în concordanță cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (așadar, implicit cu dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție), precum și cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, care consacră dreptul la un proces echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa faptul că dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut și că acesta „poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție” (Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).

18. De asemenea, câtă vreme prevederile criticate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestei norme, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia prin dispozițiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 s-ar crea o discriminare între cetățeni.

19. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.