1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Lary Constantin în Dosarul nr. 6.889/3/2015 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.147D/2015.

2. Dezbaterile inițiale au avut loc în ședința publică din 19 aprilie 2016 cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Sofronea, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de 5 mai 2016, dată la care, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de 10 mai 2016, și, ulterior, pentru același motiv, pentru data de 11 mai 2016, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 22 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.889/3/2015, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Lary Constantin într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de recunoaștere și de încuviințare a executării pe teritoriul României a unor hotărâri străine.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile legale criticate, prin impunerea condiției de reciprocitate, încalcă principiul constituțional potrivit căruia drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Potrivit art. 7 și 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecție a legii, dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prevederile Declarației și la satisfacerea efectivă din partea instanțelor naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin Constituție sau lege. Apreciază că condiția de reciprocitate îngreunează recunoașterea hotărârilor străine, deoarece această condiție are mai mult o semnificație politică și nu stă în puterea persoanei care cere recunoașterea hotărârii străine să creeze instrumentul politic, respectiv actele și tratatele internaționale prin care să se stabilească relații de reciprocitate între România și statul în care a fost pronunțată hotărârea a cărei recunoaștere se solicită.

5. În continuare apreciază că prin impunerea condiției reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea se îngrădește accesul liber la justiție, deoarece realizarea condiției - crearea instrumentului diplomatic - depinde de statul român care, potrivit Constituției, garantează apărarea drepturilor cetățeanului care nu are puterea de a realiza acest instrument de care depinde protecția efectivă a dreptului său.

6. Mai susține că se încalcă și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, în condițiile în care există un tratament diferit al aplicării dispozițiilor legale criticate, respectiv recunoașterea hotărârilor pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene față de hotărârile pronunțate într-un stat nemembru. Astfel, cetățenii români în favoarea cărora a fost pronunțată o hotărâre într-un stat nemembru sunt discriminați, fiind în situația de a nu-și putea valorifica un drept câștigat și care, potrivit art. 2.567 din Codul civil, sunt respectate în România, cu excepția cazului când sunt contrare ordinii publice.

7. Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 2.561 din Codul civil, legislația română nu impune condiția reciprocității în privința normelor conflictuale și nici a normelor materiale; legea străină aplicabilă într-o situație determinată nu trebuie să aibă aceleași prevederi ca legea forului. Prin derogare de la această regulă, legea străină este luată în considerare sub condiția aplicării concordante a legii române. Condiția reciprocității în anumite materii este prevăzută expres prin dispoziții speciale, cum este cazul normelor legale criticate. Din analiza dispozițiilor art. 2.561 din Codul civil reiese că legea nu cere o anumită reciprocitate, legală sau diplomatică, fiind suficientă o reciprocitate de fapt, a cărei exigență legea o prezumă până la proba contrară. Se mai invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 310 din 10 iulie 2003 sau Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994.

10. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În acest sens arată că prin Decizia nr. 29 din 28 ianuarie 2003 Curtea a reținut că executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele judecătorești străine este supusă unor reguli distincte față de cele privitoare la executarea unor hotărâri pronunțate de instanțele de judecată autohtone, deoarece acestea nu sunt opozabile instanțelor românești decât ca elemente de fapt, ce urmează a fi avute în vedere într-o hotărâre judecătorească pronunțată în România. Totodată, apreciază că în cauza de față se pune în discuție modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituționalitate. Menționează Decizia nr. 296 din 1 martie 2011 prin care Curtea Constituțională a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 1.095 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că anterior sesizării sale, Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispozițiile legale criticate, în realitate, se regăsesc la art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă și au următorul cuprins:

„(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

[?]

c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.”

14. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției pentru toți.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că executarea pe teritoriul României a unei hotărâri străine, pronunțată într-un stat nemembru al Uniunii Europene, se încuviințează cu respectarea condițiilor recunoașterii prevăzute la art. 1.096 din Codul de procedură civilă, precum și a celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o (art. 1.104 - Condițiile încuviințării executării din Codul de procedură civilă). Pentru a putea fi recunoscută o hotărâre străină în România, potrivit art. 1.096 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trebuie întrunite cumulativ trei condiții, respectiv hotărârea să fie definitivă, instanța care a pronunțat-o să fi fost competentă și să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat-o.

16. În prezenta cauză este criticată condiția reciprocității în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea, reglementată de art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că, în legislația română, condiția reciprocității a fost prevăzută de art. 375 din Codul de procedură civilă din 1865 ale cărui dispoziții au fost preluate și dezvoltate succesiv de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, și Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.

17. Așadar, norme aplicabile raporturilor de drept internațional privat și care reglementează condiția reciprocității se regăsesc în prezent în Codul civil și în Codul de procedură civilă. Curtea observă că dacă art. 2.561 alin. (1) din Codul civil prevede că aplicarea legii străine este independentă de condiția reciprocității, în alin. (2) teza întâi se prevede că dispozițiile speciale prin care se cere condiția reciprocității în anumite materii rămân aplicabile. Or, art. 1.096 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă reprezintă o astfel de dispoziție specială prin care se prevede reciprocitatea drept condiție de recunoaștere a unei hotărâri străine, pronunțate într-un stat nemembru al Uniunii Europene, pe teritoriul României.

18. Mai departe, Curtea reține că Legea nr. 189/2003 privind asistența juridică internațională în materie civilă și comercială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 4 iunie 2015, prevede la art. 2 alin. (3) că „Pentru statele cu care România nu are legături convenționale, asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială poate fi acordată în baza curtoaziei internaționale, sub rezerva principiului reciprocității; existența reciprocității de fapt se dovedește potrivit prevederilor art. 2561 alin. (2) din Codul civil” care prevăd în teza a doua că îndeplinirea condiției reciprocității de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabilește de Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

19. În ceea ce privește dispoziția legală criticată în prezenta cauză, Curtea observă că legiuitorul român nu a stabilit în concret felul reciprocității, de fapt sau de drept, însă prin reglementări conexe în materie a dat posibilitatea determinării acesteia. Astfel, atunci când există un cadru juridic convențional, condiția reciprocității rezultă din chiar conținutul unei convenții internaționale, de dispozițiile căreia beneficiază, în mod corespunzător, cetățenii din statele contractante. În lipsa unei asemenea convenții, legiuitorul român a avut în vedere reciprocitatea de fapt stabilită de un organ central al administrației de stat care, prin specificul activității sale, deține informațiile necesare privind modalitatea prin care se poate obține recunoașterea unei hotărâri străine.

20. Curtea apreciază că, indiferent de felul ei, condiția existenței reciprocității reprezintă o cerință rezonabilă în cadrul raporturilor juridice internaționale, fiind fundamentată pe dispozițiile art. 10 din Constituție, potrivit cărora „România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme general admise ale dreptului internațional”, principii care își au originea în cutume sau în practica convențională a statelor. De asemenea, cu privire la obligațiile ce îi revin statului român din tratatele la care este parte, Curtea a reținut că art. 11 alin. (1) din Constituție consacră unul din principiile fundamentale ale încrederii între state în raporturile lor internaționale, principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia statele au obligația să respecte și să aplice întocmai și cu bună- credință tratatele la care sunt parte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 195 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 5 iunie 2015).

21. În continuare, Curtea reține că executarea pe teritoriul României a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele străine este supusă unor reguli distincte față de cele privitoare la executarea hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată autohtone, deoarece acestea nu sunt opozabile instanțelor românești decât ca elemente de fapt, ce urmează să fie avute în vedere într-o hotărâre judecătorească pronunțată în România (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 29 din 28 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 28 februarie 2003, și Decizia nr. 310 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 26 septembrie 2003).

22. Obiectul procedurii recunoașterii și punerii în executare a hotărârilor străine nu vizează fondul litigiului judecat într-un alt stat, întrucât potrivit art. 1.098 coroborat cu art. 1.104 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța română, cu excepția verificării condițiilor de recunoaștere, prevăzute la art. 1.096 din Cod, și condițiilor de refuz de recunoaștere, prevăzute la art. 1.097 din Cod, nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

23. Astfel fiind, hotărârile judecătorești străine pot produce efecte juridice în România numai ca urmare a recunoașterii și încuviințării executării lor, în condițiile stabilite de legiuitor, iar instituirea acestei proceduri este consecința aplicării principiului suveranității naționale.

24. De aceea, Curtea nu poate reține critica privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, accesul liber la justiție fiind compatibil cu instituirea unor reguli speciale, pentru situații deosebite. Prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituțională a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. Legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

25. Nici încălcarea principiului constituțional prevăzut de art. 124 alin. (2) nu poate fi reținută, deoarece autorul excepției de neconstituționalitate se referă la categorii diferite de acte juridice străine care sunt recunoscute și executate în România, pe de o parte hotărâri pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene și, pe de altă parte, hotărâri pronunțate într-un stat nemembru. Or, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale diferite.

26. Procedura privind recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în state membre ale Uniunii Europene este prevăzută de reglementări europene cu aplicabilitate directă în statele membre, iar în cazul hotărârilor pronunțate în state nemembre ale Uniunii Europene devin aplicabile dispozițiile din cartea a VII-a Procesul civil internațional, titlul III Eficacitatea hotărârilor străine din Codul de procedură civilă, care, la art. 1.094, definind noțiunea de „hotărâre străină”, prevede că aceasta se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.

27. România a aderat la Uniunea Europeană prin Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, moment de la care regulamentele europene, inclusiv și cele privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, se aplică în dreptul intern conform tratatului de aderare și tratatelor de bază ale Uniunii Europene.

28. Astfel, condițiile de recunoaștere și executare în România ale hotărârilor judecătorești străine pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sunt stabilite de Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 351 din 20 decembrie 2012, care reprezintă dreptul comun în materia recunoașterii și executării hotărârilor străine în Uniunea Europeană. Potrivit considerentului 26 din preambulul Regulamentului încrederea reciprocă în administrarea justiției în Uniune justifică principiul potrivit căruia hotărârile pronunțate într-un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre, fără să fie necesare proceduri speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei și costurilor litigiilor transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviințare a executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat. Drept urmare, o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat. Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 se aplică începând cu data de 10 ianuarie 2015 și a abrogat Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 12 din 16 ianuarie 2001. Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunțată în Cauza C-159/02 Gregory Paul Turner împotriva Felix Fareed Ismail Grovit, Harada Ltd și Changepoint SA, paragrafele 24-25, a reținut că „Convenția are la bază încrederea pe care statele contractante o acordă în mod reciproc sistemelor lor juridice și instituțiilor lor judiciare. Această încredere a permis crearea unui sistem obligatoriu de competențe, pe care toate jurisdicțiile aflate sub incidența Convenției sunt ținute să îl respecte și renunțarea corelativă de către aceleași state la regulile lor interne de recunoaștere și executare a hotărârilor străine în favoarea unui mecanism simplificat de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești. Este inerent acestui principiu de încredere reciprocă, în domeniul de aplicare al Convenției, faptul ca regulile de competență prevăzute de Convenție, comune jurisdicțiilor din toate statele contractante, să poată fi interpretate și aplicate cu aceeași autoritate de fiecare dintre acestea” [a se vedea cu privire la aplicarea considerentelor anterior menționate Hotărârea din 2 iulie 2009, pronunțată în Cauza C-111/08 SCT Industri AB împotriva Alpenblume AB, paragraful 22].

29. Însă, în privința hotărârilor străine pronunțate într-un stat nemembru legiuitorul român a reglementat prin norme speciale procedura recunoașterii și punerii în executare a acestora având în vedere raporturile dintre state care trebuie să acorde condiții egale de desfășurare a litigiilor, ținând cont de sistemele juridice specifice. Părțile dintr-un proces trebuie să beneficieze de același tratament procesual, astfel încât recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate pe teritoriul unui stat nemembru se va face pe baza reciprocității stabilite între state.