Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Dănuț Cătălin Stăvar în Dosarul nr. 1.468/P/2005 al Tribunalului Galați – Secția penală.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale în această materie și apreciind că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin Încheierea din 17 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 1.468/P/2005, Tribunalul Galați – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, excepție ridicată de Dănuț Cătălin Stăvar în dosarul menționat.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că textul de lege criticat este contrar dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție, deoarece „limitează doar până la primul termen de judecată posibilitatea inculpatului de a acoperi integral prejudiciul cauzat pentru a putea beneficia de reducerea sancțiunii aplicate de instanța de fond“.
Tribunalul Galați – Secția penală apreciază că „dispozițiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 nu aduc atingere sub nici o formă dreptului de acces la justiție“. Instanța apreciază însă că excepția de neconstituționalitate ar trebui analizată din perspectiva art. 15 alin. (2) și a art. 16 alin. (1) din Constituție. În acest sens arată că „infractorul trebuie să beneficieze de legea penală mai favorabilă care se aplică în intervalul cuprins între momentul săvârșirii infracțiunii și momentul rămânerii definitive a hotărârii“. De asemenea, consideră că „referirea la «primul termen de judecată», prevăzută în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, creează premisele unei discriminări între infractorii care au săvârșit infracțiuni de evaziune fiscală anterior intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005 și pentru care nu a intervenit o hotărâre de condamnare“.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate prevăd cauze de nepedepsire și cauze de reducere a pedepselor și ele nu afectează, sub vreo formă, dreptul substanțial la exercitarea căii de atac și, astfel, ele nu îngrădesc, ci permit liberul acces la justiție, în concordanță cu dispozițiile art. 21 din Constituție.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992 reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2) și ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 aprilie 2005, cu următorul cuprins: „În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate“.
Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție.
Examinând susținerile autorului excepției, Curtea reține următoarele:
În temeiul dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, conform cărora „Prin lege organică se reglementează: [...] h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora“, legiuitorul este liber să stabilească reglementarea unui regim sancționator în funcție de recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită, În aplicarea acestui text constituțional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în situația în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere liberului acces la justiție.
Astfel, faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită beneficiază numai învinuitul sau inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii liberului acces la justiție, cel în cauză având posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, precum și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă a cauzei.
De altfel, din analiza situației de fapt rezultă că autorul excepției se află deja în curs de judecată, într-o cale de atac, respectiv cale de atac a apelului, astfel încât cu atât mai mult nu poate fi reținută susținerea lui cu privire la încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție.