În practica judiciarăs-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizând „aplicarea dispozițiilor art. 324 din OUG 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea 44/1998, modificată și completată prin Legea 99/1999, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată și completată, în referire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile foștilor proprietari.
I. Astfel, unele instanțe de judecată învestite cu cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri, consecință a ieșirii din patrimoniul societăților comerciale a imobilelor restituite foștilor proprietari, au dispus obligarea instituțiilor publice, implicate, la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului retrocedat.
În susținerea acestei soluții s-a reținut că art. 324 alin. (2) din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999 prevede că instituțiile statului implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1), o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea 137/2002, dispozițiile art. 324 din OUG 88/1997, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi care limitează cuantumul despăgubirilor numai pentru contractele încheiate după intrarea ei în vigoare.
Întrucât prin OUG 88/1997 nu s-au stabilit criterii de determinare a prejudiciului, se aplică principiul general de drept al reparării integrale a prejudiciului, care trebuie să acopere atât paguba efectiv suferită ( damnum emergens ), cât și beneficiul nerealizat ( lucrum cessans ).
Cuantumul despăgubirilor se stabilește în raport de valoarea pagubei la momentul pronunțării hotărârii, întrucât numai astfel se realizează echivalența între valoarea ieșită din patrimoniul societății, prin restituirea imobilelor către foștii proprietari, cu valoarea ce trebuie adusă în loc, prin despăgubirea plătită de instituția implicată în procesul de privatizare.
Practic, scopul legiuitorului a fost acela de a garanta menținerea activului patrimoniului societății la aceeași valoare, indiferent de restituirea în natură a unor imobile.
Interpretarea este justificată și de faptul că societatea comercială este nevoită, pentru menținerea volumului de activitate, să achiziționeze alte imobile cu destinația de spații de producție, ceea ce nu se poate realiza cu suma de bani reprezentând valoarea contabilă reactualizată și nici cu valoarea reactualizată a prețului acțiunilor din contractul de privatizare.
Mecanismul reparării prejudiciului este similar obligației vânzătorului de garanție pentru evicțiune, prevăzută de art. 1337 din Codul civil, iar în cazul sporirii valorii bunului în perioada de la vânzare până la epoca evicțiunii, art. 1344 din același cod, dă dreptul dobânditorului de a obține de la vânzător „pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii”, cu alte cuvinte valoarea de piață a bunului.
Dispozițiile art. 324 din OUG 88/1997, incidente în cauză, prevăd obligația instituției implicate de a plăti despăgubirile echivalente prejudiciului (înțelegându-se logic, întreg prejudiciul), iar nu doar a unei părți din acesta.
În plus, numai valoarea de circulație a bunului imobil poate să asigure o justă reparație și o reală protecție a drepturilor societății comerciale, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
De asemenea, art. 20 alin. (2) din Constituția României dispune că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Ca atare, dispozițiile Convenției Europene privind Apărarea Drepturilor Omului, ca principiu general, au forță constituțională și supralegislativă, având aplicabilitate directă în dreptul intern și se impun tuturor autorităților publice române.
S-a mai învederat că prevederile art. 30 alin. (1) din Legea 137/2002, referitoare la limitarea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 27-29 din același act normativ, de instituția publică implicată în privatizare, la procentul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, nu sunt aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, ci numai contractelor încheiate, după această dată, potrivit principiului tempus regit actum .
Totodată, nici teoria îmbogățirii fără just temei nu își găsește incidență, în cauză, nefiind întrunite niciuna din cele trei condiții ale acțiunii de in rem verso, despăgubirile solicitate având la bază atât dispozițiile art. 324 din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999, cât și actul juridic reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, așa încât nu se pune problema faptului juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane.
II. Alte instanțe au apreciat, dimpotrivă, că obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială, din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul, se limitează la valoarea de inventar actualizată, în raport de indicele de inflație la momentul predării efective a bunului sau de coeficientul de reevaluare a construcțiilor și terenurilor.
În considerente s-a precizat că solicitarea instituției publice implicată în privatizare, în sensul acordării despăgubirilor la nivelul valorii contabile stabilită la data vânzării parchetului de acțiuni nu poate fi reținută, întrucât societățile comerciale sunt obligate, prin lege, să procedeze la anumite intervale de timp, la actualizarea valorii contabile a imobilelor din patrimoniu, conform coeficienților adoptați de legiuitor.
Urmare acestei actualizări, bunurile primesc o nouă valoare contabilă, înscrisă, ca atare, în evidențele financiare ale societății, valoare care se impune a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate.
Pe de altă parte și limitarea despăgubirilor la procentul acțiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, este o abordare greșită, deoarece legea stabilește obligația instituției publice implicate în privatizare să acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură a imobilului, fără a circumstanția această despăgubire la procentul acțiunilor vândute în cadrul procesului de privatizare.
În consecință, în lipsa unui temei de drept și prin interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 324 din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999, este evidentă intenția legiuitorului de acordare a despăgubirilor, fără o limitare a acestora în raport de procentul acțiunilor vândute.
III. Corespunzător unui alt punct de vedere , s-a considerat că prejudiciul societăților comerciale, creat prin restituirea imobilului foștilor proprietari, nu poate echivala cu valoarea de circulație a imobilului, deoarece despăgubirea trebuie să reprezinte, din patrimoniul prezent, aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv, o avea în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiași proporții dintre procentul acțiunilor vândute din întregul capital social, la valoarea prețului încasat și plătit.
În argumentarea acestei soluții care se regăsește în opinia separată exprimată la nivelul Secției Comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prilejul soluționării litigiilor având ca obiect problema de drept antamată, s-a arătat că Fondul Proprietății de Stat, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin succesiune, realizează, în acord cu dispozițiile art. 43 din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999, întregul proces de privatizare a societăților comerciale înființate în baza Legii 15/1990, cu capital de stat, fie prin vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți, fie prin vânzarea de active, iar veniturile încasate sunt vărsate la bugetul de stat, după deducerea cheltuielilor prevăzute în bugetele acestor instituții, care includ și despăgubirile cuvenite potrivit art. 324, astfel cum stipulează art. 9 alin (1) și (2) lit. d) din ordonanța, mai sus menționată.
S-a precizat că vânzarea este precedată de întocmirea unui dosar de prezentare, instituția publică implicată și societatea comercială fiind obligate să asigure accesul liber, potențialului cumpărător, la toate datele și informațiile privind activitatea și situația patrimonială a societății, astfel cum dispune art. 14 alin. (9) din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999, același articol instituind și posibilitatea negocierii dintre instituția publică și cumpărător, cu privire la acordarea unor garanții acestuia din urmă, pentru eventualele daune rezultate din faptul că societatea este ținută să îndeplinească vreo obligație, inclusiv față de terți sau să suporte vreo pierdere dintr-un act, fapt sau operațiune, nedezvăluită sau neprevăzută, „răspunderea instituției publice implicate, fiind limitată în toate cazurile la prețul plătit, efectiv, de cumpărător, statul garantând îndeplinirea obligațiilor de plată ale instituției publice implicate”.
În atare situație, chiar dacă obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie pachetul de acțiuni reprezentând o fracție a capitalului social în expresie juridică, acestui capital, evidențiat în bilanț, la pasiv, îi corespund la activ bunuri ale societății, așa încât, echilibrul dintre acesta și prețul încasat trebuie menținut și ulterior încheierii actului de înstrăinare, pentru eventuale pierderi prevăzute de legiuitor ulterior privatizării și a căror obligație de acoperire a fost instituită în sarcina vânzătorului, respectiv a instituției publice implicate.
O astfel de obligație este și cea prevăzută de art. 324 din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999, articol care face parte din Capitolul VI intitulat „Situația unor imobile deținute de societățile comerciale care fac obiectul privatizării”.
Obiectul reglementării acestui capitol sunt două categorii de imobile:
1. terenurile pe care societățile comerciale le dețin și care se privatizează „fără a include în capitalul social valoarea lor”, urmând ca ulterior, după clarificarea regimului juridic, în sensul eliberării certificatului de proprietate asupra lor, capitalul social al societăților comerciale „să se majoreze de drept” cu valoarea acestor bunuri, menționate în certificat;
2. imobilele la a căror restituire, în natură sau în echivalent, au fost obligate societățile comerciale privatizate sau în curs de privatizare.
Dacă operațiunea cu privire la prima categorie de imobile are ca rezultat o majorare a capitalului social al societății comerciale privatizate, operațiunea cu privire la cea de-a doua categorie de imobile ar putea avea ca rezultat o reducere a capitalului social și tocmai pentru evitarea unei astfel de situații, s-a instituit mecanismul prevăzut de art. 324 din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999.
Rațiunea obligării instituției implicate în procesul de privatizare la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin retrocedarea imobilelor foștilor proprietari, stabilit legal și deci previzibil este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, de către instituția implicată, viitorului cumpărător, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț, la activ.
Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată, ca acționar majoritar, având calitatea de comerciant, calitate deținută și de societatea comercială, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă.
Așadar, răspunderea instituției implicate nu este una delictuală, ci una contractuală, fiind generată de o clauză contractuală, implicită convențional și expresă legal, de garanție a nivelului capitalului social existent la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru cauze anterioare sau concomitente de micșorare a acestui capital, al cărui beneficiar final este cumpărătorul.
Art. 14 alin. (9) din OUG 88/1997, modificată prin Legea 99/1999 limitează răspunderea instituției implicate, în toate cazurile, la prețul efectiv plătit de cumpărător. Ca atare, cuantumul prejudiciului trebuie stabilit în această limită legală evitându-se, astfel, situația paradoxală ca, prin acordarea valorii de circulație a imobilului, acest prag al prețului plătit să fie depășit, fapt ce ar contraveni oricăror principii comerciale și de afaceri, a căror finalitate este profitul, iar nu gratuitatea și care, la modul ipotetic, ar putea permite o conivență între părțile procesului de restituire, eventualitate care ar justifica teoretic exceptio mali processus .
În concluzie, prejudiciul cauzat societății comerciale prin restituirea imobilului către foștii proprietari, se raportează la procentul pe care bunul respectiv îl deținea, valoric, în capitalul social reprezentat prin acțiuni, la momentul încheierii actului de privatizare.
Pe de altă parte, s-a mai susținut că, întrucât legea specială nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 din Codul comercial, conform căruia unde legea nu dispune se aplică Codul civil, respectiv regulile de drept comun.
Prin urmare, în stabilirea judiciară a echivalentului bănesc al prejudiciului, se aplică principiile instituite prin art. 1084-1086 din Codul civil, în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul nerealizat (lucrum cessans), repararea privind numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, respectiv prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul ce l-a generat.
În concluzie, aplicându-se principiile, mai sus enunțate, după determinarea prejudiciului, ca proporție între valoarea bunului restituit, în valoarea capitalului social, la care se va aplica procentul de capital vândut, rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat, prin adăugarea la valoarea astfel obținută a câștigului nerealizat, constând în lipsa de folosință de la momentul notificării restituirii imobilului și până la data nerealizării acordului de plată, dacă în aceasta se constată culpa comună a părților.
Procurorul general apreciază acest ultim punct de vedere ca fiind în litera și spiritul legii.
