I. Pe rol se află soluționarea sesizării de neconstitutionalitate a dispozițiilor Hotărârii Parlamentului României nr. 41/2012 privind revocarea domnului Buzoianu Constantin din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, sesizare formulată de domnul Constantin Buzoianu.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 2771 din 14 iunie 2013, formând obiectul Dosarului nr. 447L/2/2013.
II. În motivarea sesizării, autorul acesteia precizează că, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 20/2011, a fost numit pentru un mandat de 5 ani în funcția de președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor – în prezent, Autoritatea de Supraveghere Financiară. După numai un an de la acordarea mandatului, a fost revocat din funcție, înainte de expirarea termenului legal de 5 ani, prin hotărârea pe care o contestă în cauza de față din punctul de vedere al legalității și constituționalității.
Arată că a formulat plângere prealabilă împotriva acesteia, potrivit art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând revocarea hotărârii menționate. Parlamentul a refuzat să soluționeze favorabil plângerea, motivând că hotărârea de revocare a mandatului nu are caracterul unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci este un act specific autorității legiuitoare, care face parte din categoria celor prevăzute de art. 67 din Constituție, fiind adoptat în exercitarea prerogativelor Parlamentului de a numi și revoca membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, conform art. 4 alin. (7) și (9) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor. În continuare, a sesizat instanța de contencios administrativ pentru suspendarea executării hotărârii de revocare, cerere formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Învestită și cu exercitarea unui control de legalitate și oportunitate a hotărârii de revocare, instanța de contencios administrativ a respins cererea ca inadmisibilă și a apreciat, în esență, că respectiva hotărâre a Parlamentului nu este un act administrativ, ci are caracter de act juridic de drept constituțional, în raport cu dispozițiile art. 67 din Constituție, iar prin exercitarea atribuției de numire și revocare a președintelui Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Parlamentul României nu devine o autoritate administrativă.
Autorul sesizării precizează că, față de considerentele Parlamentului și motivele invocate de instanța de contencios administrativ, s-a adresat și instanței civile – Judecătoria Sectorului 5 – cu o acțiune în anularea actului juridic emis de Parlament și o cerere de suspendare a executării hotărârii nelegale, în conformitate cu art. 1324–1326 raportate la art. 1246 din Codul civil și art. 112–114 din Codul de procedură civilă. Aceasta și-a declinat, însă, competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, adică aceeași instanță care soluționase cererea precedentă, și care, la reînvestirea sa în acest mod, a pronunțat, de asemenea, o sentință prin care a respins acțiunea în anulare a actului, precum și cererea de suspendare a executării hotărârii Parlamentului.
În acest context, autorul sesizării arată că, în opinia sa, singura autoritate din România abilitată să se pronunțe asupra legalității, oportunității și constituționalității hotărârii de revocare a mandatului său este Curtea Constituțională, prin raportare la respectarea obligațiilor Parlamentului prevăzute de Legea nr. 32/2000.
În acest sens, arată că hotărârea contestată a fost emisă de Parlament invocându-se ca temei de drept dispozițiile art. 4 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora „Revocarea din funcție a unui membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se face la propunerea comisiilor reunite ale Parlamentului, respectiv Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senat și Comisia pentru buget, finanțe și bănci din Camera Deputaților, în ședința comună a celor două Camere, dacă acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave, incompatibile funcției sale“.
Autorul sesizării precizează că, potrivit stenogramei ședinței, la baza adoptării hotărârii a stat însă un alt temei juridic, eronat invocat în cadrul dezbaterilor parlamentarilor în plenul celor două Comisii reunite ale Parlamentului, și anume art. 9 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, text care nu figurează în legea menționată și, deci, nu poate fi aplicabil în speță. De asemenea, autorul sesizării critică faptul că în cuprinsul actului de revocare nu se indică în vreun mod – deși legea obliga la aceasta – împrejurările și faptele care au condus la încetarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a funcției și/sau actele sau faptele personale incompatibile acesteia care i-au fost imputate, nici motivele care, pe bază de dovezi indubitabile, ar fi putut să susțină pe deplin temeinicia și legalitatea măsurii de revocare a mandatului înainte de expirarea termenului legal.
Autorul sesizării susține că hotărârea de revocare este un act vădit nelegal, abuziv, cu un profund caracter neconstituțional, fiind adoptat de Parlament cu încălcarea gravă a drepturilor și libertăților sale fundamentale, consacrate de art. 16 alin. (1) și (2) și art. 53 din Constituție.
Apreciază că hotărârea a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, respectiv ale art. 5, potrivit cărora „Materialele ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi se transmit birourilor permanente cu cel puțin 10 zile înainte de dezbaterea acestora în plen, în afară de cazurile în care, potrivit Constituției și prezentului regulament, este necesară dezbaterea cu procedură de urgență în plenul Camerelor reunite“. Or, în cauză, acestea nu au fost comunicate în termenul prevăzut de regulament, iar revocarea mandatului nu impunea adoptarea hotărârii cu o procedură de urgență. De asemenea, la lucrările celor două comisii permanente nu au fost prezenți cel puțin jumătate plus unu din numărul deputaților și senatorilor care le compun, deși prezența este obligatorie, potrivit art. 21 din Regulament, iar în conformitate cu art. 12 din același regulament, „comisiile permanente sesizate în fond lucrează legal, în ședințe comune, în prezența a cel puțin jumătate plus unu atât din numărul deputaților, cât și din numărul senatorilor care le compun; hotărârile se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți“.
Autorul sesizării susține că a considera hotărârea Parlamentului irefragabilă, intangibilă, prezumată în mod absolut ca temeinică și legală și că, în consecință, a accepta că ea nu poate fi cenzurată sau contestată în justiție de nicio instanță din România reprezintă o gravă încălcare a prevederilor constituționale și a drepturilor consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege și art. 13 – Dreptul la un recurs efectiv.
În final, solicită Curții Constituționale să admită sesizarea, să declare neconstituționalitatea Hotărârii Parlamentului nr. 41 din 16 octombrie 2012 și să constate că aceasta i-a produs o vătămare gravă a drepturilor și intereselor legitime, precum și a libertăților consacrate de Legea fundamentală, prin încălcarea de către Parlament a Constituției, a Legii nr. 32/2000 și a Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
III. În conformitate cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea de neconstituționalitate a fost comunicată președinților Senatului și Camerei Deputaților pentru a exprima punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului și al Biroului Permanent al Camerei Deputaților asupra acesteia.
Președintele Camerei Deputaților a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaților prin adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2/4.649 din 4 septembrie 2013, în care se apreciază că sesizarea de neconstituționalitate este inadmisibilă și neîntemeiată.
În ceea ce privește admisibilitatea, se arată că domnul Constantin Buzoianu nu are calitatea procesuală de autor al sesizării conferită de art. 146 lit. c) din Constituție și de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Sub aspectul obiectului controlului de constituționalitate, se susține că hotărârea atacată nu face parte din sfera hotărârilor ce pot fi supuse jurisdicției constituționale. Aceasta, deoarece autoritatea publică vizată, respectiv Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, nu este reglementată de Legea fundamentală, iar procedura de revocare a membrilor Consiliului acesteia este de rang legal, nu constituțional, fiind reglementată prin Legea nr. 32/2000.
Se precizează, de asemenea, că, în jurisprudența sa referitoare la atribuția de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, Curtea Constituțională și-a circumstanțiat competența de control, reținând că „pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii competențe, hotărâri care afectează valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional“ (Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011). De asemenea, instanța de control constituțional a respins ca inadmisibile sesizările cu privire la hotărâri ale Parlamentului ce reprezintă acte juridice cu caracter individual (Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012). Or, hotărârea criticată în prezenta cauză reprezintă un act juridic cu caracter individual, vizând revocarea domnului Constantin Buzoianu din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care nu afectează, prin obiectul și efectul său juridic, valori și principii constituționale, în sensul reținut de instanța de contencios constituțional (prin Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012).
În ceea ce privește temeinicia sesizării, se apreciază că critica de neconstituționalitate nu vizează încălcarea unor exigențe procedurale și substanțiale impuse prin dispozițiile Constituției, de vreme ce aceasta nu conține norme privind propunerea, numirea și revocarea membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Astfel, nu se poate reține nerespectarea prevederilor art. 16 și art. 53 din Legea fundamentală invocate de autorul sesizării, deoarece nu suntem în prezența unei îngrădiri a exercițiului unui drept sau a accesului la o funcție publică, ci la exercitarea de către Parlament a unor prerogative constituționale.
Se precizează, totodată, că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 32/2000, competența de revocare din funcție a președintelui Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aparține exclusiv Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, cu respectarea principiului paralelismului formelor și competențelor. Se menționează că revocarea din funcție a domnului Constantin Buzoianu s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale și regulamentare, statuate prin Legea nr. 32/2000 și prin Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Se susține că, potrivit documentelor înregistrate în cadrul procedurii parlamentare, forul legislativ a respectat toate etapele și termenele reglementate în textele de lege incidente în procedura de revocare.
Se mai arată că, în ceea ce privește competența de a aprecia modul de exercitare a atribuțiilor de către președintele Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aceasta aparține doar autorității care l-a numit, și anume Parlamentului, întrucât, per a contrario, s-ar putea ajunge la cenzurarea de către Curtea Constituțională a actelor de numire sau de revocare, acest lucru presupunând, de fapt, o cenzurare a criteriilor de numire, respectiv de revocare, criterii care țin exclusiv de competența Parlamentului și, astfel, la o denaturare a rolului pe care îl are această instituție fundamentală a statului.
În concluzie, se arată că invocarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 53 din Constituție este pur formală, iar nu efectivă și relevantă din punct de vedere constituțional. Din cauza acestui caracter pur formal al criticii de neconstituționalitate, susținerile autorului sesizării sunt lipsite de temeinicie.
Președintele Senatului nu a transmis Curții Constituționale punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului asupra prezentei sesizări.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaților, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Hotărârea Parlamentului României nr. 41/2012 privind revocarea domnului Buzoianu Constantin din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prin raportare la prevederile Constituției și dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine următoarele:
Curtea este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție și ale art. 1, 3, 27 și 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, să se pronunțe asupra constituționalității Hotărârii Parlamentului României nr. 41/2012 privind revocarea domnului Buzoianu Constantin din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Obiectul sesizării îl constituie Hotărârea Parlamentului României nr. 41/2012 privind revocarea domnului Buzoianu Constantin din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 17 octombrie 2012, care are următorul conținut:
„Art. 1. – Domnul Buzoianu Constantin se revocă din funcția de membru și președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Art. 2. – Până la numirea președintelui Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, domnul vicepreședinte Baltă Tudor asigură interimatul funcției de președinte.“
În opinia autorului sesizării, hotărârea contestată contravine următoarelor prevederi din Legea fundamentală: art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și care consacră principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, art. 53 referitor la condițiile în care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți. Mai invocă, în motivarea criticii de neconstituționalitate, prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cuprinse la art. 6 – Dreptul la un proces echitabil, art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege și art. 13 – Dreptul la un recurs efectiv. Autorul sesizării își raportează critica și la următoarele dispoziții din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului: art. 5 care reglementează termenul în care trebuie transmise birourilor permanente materialele ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi, art. 12 privind cvorumul legal de lucru și de vot în comisiile permanente și art. 21 care impune obligativitatea prezenței deputaților și senatorilor la ședința comună.
Examinând sesizarea de neconstituționalitate, Curtea Constituțională reține, în ceea ce privește legalitatea sesizării, că, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, „Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori“.
Textul de lege mai sus reprodus, care consacră competența Curții de a se pronunța inclusiv asupra constituționalității hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, cuprinde o enumerare expresă și limitativă a persoanelor care pot sesiza Curtea Constituțională în vederea exercitării acestei atribuții. Prin urmare, niciun alt subiect de drept nu poate solicita Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la constituționalitatea unei hotărâri a Parlamentului sau a uneia dintre Camerele acestuia.
Curtea constată că domnul Constantin Buzoianu, autor al prezentei sesizări, nu se încadrează în niciuna dintre categoriile precizate, nefiind nici senator, nici deputat.
Prin urmare, în condițiile în care sesizarea Curții Constituționale a fost formulată de o persoană care nu are, potrivit legii, calitatea de a învesti instanța de control constituțional cu verificarea constituționalității unei hotărâri a Parlamentului, Curtea urmează să o respingă ca inadmisibilă.
Curtea observă, de asemenea, că o situație asemănătoare a existat în cauza soluționată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 822 din 10 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 16 noiembrie 2012, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea cu privire la neconstituționalitatea hotărârii prin care Camera Deputaților a constatat încetarea mandatului de deputat al domnului Sergiu Andon, sesizare formulată de acesta în mod individual, ulterior încetării calității sale de deputat ca urmare chiar a hotărârii contestate. Considerentele reținute în decizia pronunțată cu acel prilej își mențin, mutatis mutandis, valabilitatea și în cauza de față.
