Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, excepție ridicată de Elena Popescu în Dosarul nr. 877/105/2012 al Tribunalului Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 238D/2013.

La apelul nominal se prezintă partea Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, prin consilierul juridic Gabriela Cîrstea. Lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Casei de Asigurări de Sănătate Prahova, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate nu instituie privilegii ori discriminări între persoane aflate în situații asemănătoare, procentajul de contribuție la asigurările sociale de sănătate de 6,5 aplicat asupra veniturilor fiind unic pentru toți contribuabilii. Ceea ce diferă sunt doar cuantumurile veniturilor. De asemenea, arată că instituirea unui prag minim al contribuției nu este aplicabilă doar în ipoteza textului de lege criticat, ci și asiguraților care se încadrează în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile de lege criticate sunt o expresie a principiilor contributivității și solidarității care stau la baza sistemului de asigurări sociale de sănătate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoajele:

Prin Încheierea din 1 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 877/105/2012, Tribunalul Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Excepția a fost ridicată de Elena Popescu cu prilejul soluționării unei acțiuni în contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a deciziilor nr. 6.078 din 23 septembrie 2011 și nr. 46.659 din 1 noiembrie 2011, emise de Casa de Asigurări de Sănătate Prahova.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 sunt contrare art. 56 alin. (2) din Constituție, întrucât prevăd că persoanele care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor datorează o contribuție la sistemul de asigurări sociale de sănătate care nu poate fi mai mică decât cea calculată în funcție de salariul minim brut pe țară. Astfel, contribuția calculată în acest mod depășește chiar și de cinci ori suma pe care ar fi datorat-o potrivit veniturilor reale obținute din închirierea imobilului aflat în proprietate personală. În același sens, arată că textul de lege criticat, contrar principiului constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale, impune o contribuție egală atât pentru persoanele care obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor într-un cuantum egal cu cel al salariului minim brut pe țară, cât și pentru cele care realizează venituri mai mici.

Tribunalul Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate nu creează un tratament juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în aceeași situație și nici nu ignoră principiul justei așezări a sarcinilor fiscale.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că dispozițiile de lege criticate sunt aplicabile fără criterii arbitrare tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei prevăzute în cuprinsul acestora. Referitor la valoarea contribuției datorate în temeiul art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, invocă cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.394/2010. Totodată, amintește deciziile nr. 335/2011, nr. 35/2012 sau nr. 262/2012, prin care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la caracterul obligatoriu al contribuțiilor la sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, așa cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010.

Textul de lege criticat are următoarea redactare:

– Art. 257 alin. (2) lit. f): „Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: […]

f) veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, veniturilor din dividende și dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere și altor venituri care se supun impozitului pe venit, numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a)–d), alin. (21) și (22) și art. 213 alin. (2) lit. h), dar nu mai puțin de un salariu de bază minim brut pe țară, lunar.“

Autorul excepției consideră că textul de lege criticat este contrar următoarelor prevederi din Constituție: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor și art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 23 mai 2011, a statuat că „dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, așa cum au fost modificate de art. I pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuției minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din dividende și dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere și alte venituri care se supun impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe țară, lunar.“

Cele reținute prin decizia amintită nu au îndepărtat soluția legislativă criticată de autorul prezentei excepții de neconstituționalitate, care este nemulțumit de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, contribuția minimă datorată se stabilește în funcție de salariul de bază minim brut pe țară, iar nu de veniturile reale obținute, care, în situația sa, sunt mai mici față de această valoare, încălcându-se astfel principiile constituționale ale așezării juste a sarcinii fiscale și al egalității cetățenilor în fața legii.

Față de aceste critici, Curtea reține că Legea nr. 95/2006 a instituit un sistem care să permită populației accesul la serviciile medicale, acces condiționat însă de plata unei contribuții către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, așa cum prevede art. 208 alin. (3) lit. f) din actul normativ amintit. Totodată, Legea nr. 95/2006 prevede că întreaga societate trebuie să contribuie la efortul protejării sănătății populației, în temeiul principiului solidarității și al subsidiarității consacrat de art. 208 alin. (3) lit. b) din această lege. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, că „obligativitatea asigurării și a contribuției la sistemul asigurărilor sociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem, anume cel al solidarității. Astfel, datorită solidarității celor care contribuie, acest sistem își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minim de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate“. Toate acestea reprezintă, de fapt, „o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor“.

Având în vedere aceste principii, legiuitorul a instituit obligația asiguraților de a contribui cu o cotă unică, nediferențiată, de 6,5% din veniturile realizate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, așa cum prevede art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, stabilind, totodată, excepții de la această obligație pentru anumite categorii de persoane care în mod obiectiv se află în situația de a nu putea contribui, așa cum sunt persoanele încadrate în ipoteza art. 213 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul acelorași principii însă, legiuitorul a stabilit și un prag minim al contribuției la sistemul asigurărilor sociale de stat, respectiv cel calculat la valoarea salariului minim brut pe țară, lunar, prag aplicabil atât în ipoteza dispozițiilor de lege criticate, cât și în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006. Ca și în cazul cotei de 6,5% din veniturile realizate, pragul minim are aceeași valoare pentru toți contribuabilii prevăzuți în norma art. 257 alin. (2) lit. b) și f) din legea nr. 95/2006.

Analizând, în continuare, prevederile constituționale în raport cu care se invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006, Curtea reține că, prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993 și Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, a statuat că „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze […] pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni“. Prin urmare, „așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice și să țină cont, în același timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situația individuală și sarcinile sociale ale acestora.“

Față de cele arătate, Curtea constată că obligația de contribuție la Fondul național unic al asigurărilor sociale de sănătate cu minimum o cotă de 6,5% asupra valorii salariului minim brut pe țară, lunar, contribuție datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor, din dividende și dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere și alte venituri care se supun impozitului pe venit este prevăzută prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006.

Totodată, impunerea obligației de a plăti această contribuție minimă este justificată, așa cum s-a reținut mai sus, de principiile obligativității și solidarității ce reprezintă temeiul sistemului asigurărilor sociale de sănătate potrivit Legii nr. 95/2006, fiind rezonabil ca persoanele care beneficiază de serviciile acestui sistem să contribuie la finanțarea acestora și să participe, în același timp, la cheltuielile ce asigură accesul la aceste servicii medicale și pentru categoriile sociale care, în mod obiectiv, nu pot contribui.

În același timp, Curtea constată că obligația de contribuție minimă la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate nu instituie o sarcină disproporționată în raport cu veniturile asupra cărora se calculează această contribuție, de vreme ce este raportată la unul dintre cele mai mici repere obiective pe care legiuitorul le-ar fi putut avea în vedere, respectiv valoarea unui salariu minim brut pe țară, lunar.

Pe de altă parte, contribuția minimă prevăzută la art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 nu poate fi privită ca fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit, respectiv acela de a asigura accesul la pachetul de servicii medicale oferit de sistemul public al asigurărilor sociale de sănătate, dacă este avut în vedere că, în temeiul acesteia, asiguratul are dreptul de a beneficia de toate serviciile și tratamentele enumerate în capitolul III „Servicii medicale suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate“ al titlului VIII „Asigurările sociale de sănătate“ al Legii nr. 95/2006.

În sfârșit, Curtea constată că dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 instituie un prag minim al contribuției unic, ce se aplică fără privilegii ori discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.

Este adevărat că, în măsura în care impune aplicarea unui tratament juridic egal persoanelor aflate în situații identice, principiul egalității în drepturi a cetățenilor justifică și uneori chiar impune instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații diferite și că, aplicând acest raționament, s-ar putea susține că persoanele care realizează venituri mai mici decât cuantumul unui salariu minim brut pe țară sunt defavorizate în raport cu cele care realizează veniturile prevăzute de art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 într-un cuantum cel puțin egal cu această valoare sau mai mare. Cu toate acestea, Curtea are în vedere că, în ceea ce privește obligația de contribuție criticată pe calea excepției de neconstituționalitate, aceasta reprezintă efortul financiar minim pe care o persoană trebuie să-l facă pentru a avea acces la serviciile medicale, legiuitorul fiind liber, potrivit competențelor stabilite de art. 61 din Constituție, să stabilească cuantumul acestei contribuții atât timp cât, așa cum am arătat, aceasta este prevăzute prin lege, este rezonabilă și nu creează o sarcină disproporționată în raport cu veniturile asupra cărora se calculează contribuția.