Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (1) și art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, excepție ridicată de Societatea Comercială „Retail Food Services“ – S.R.L. din București în Dosarul nr. 26.808/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.420D/2012.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că prevederile criticate, deși sunt abrogate, continuă să producă efecte și, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv Decizia nr. 295 din 27 martie 2012.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 26.808/211/2009, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (1) și ale art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, excepție ridicată de Societatea Comercială „Retail Food Services“ – S.R.L. din București într-o cauză având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 permite instanței de judecată să soluționeze cauza fără a-și exercita obligația de aflare a adevărului, doar pe baza susținerilor subiective ale creditorului, debitorul neputând administra probe în apărare. Consideră că acțiunea în anulare nu este eficientă, normele care o reglementează fiind în neconcordanță cu prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu asigură un proces echitabil pentru toate părțile.
De asemenea, se arată că dispozițiile art. 7 alin. (1) din ordonanța de urgență sunt neconstituționale prin aceea că soluționarea cererii creditorului numai pe baza actelor depuse și a explicațiilor date de părți împiedică exercitarea dreptului la apărare și asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar emiterea unui titlu executoriu în urma unui proces sumar și executarea acestuia încalcă reglementarea constituțională a dreptului de proprietate.
Consideră că art. 10 alin. (1) din ordonanța de urgență încalcă dreptul la apărare și accesul liber la justiție prin aceea că expresia „declarațiile părților“ este neclară și susceptibilă de îngrădirea dreptului la apărare. Limitarea mijloacelor de probă admise în cadrul acestei proceduri numai la acte nu este justificată, iar înmânarea de îndată a ordonanței echivalează cu pronunțarea judecătorului înainte de a se administra orice probe.
De asemenea, procedura sumară prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 îl obligă pe debitor să devină creditor, într-o acțiune ulterioară, pe fondul cauzei, ceea ce nu face decât să tergiverseze soluționarea litigiului. Mai arată că ar putea apărea și problema imposibilității întoarcerii executării silite, datorată stării de insolvabilitate a fostului creditor.
În fine, consideră că art. 13 alin. (1), (2) și (5) din ordonanța de urgență încalcă accesul liber la justiție, dreptul la apărare și dreptul de proprietate privată prin aceea că nu precizează dacă cererea în anulare pe care o reglementează este sau nu o cale de atac, dacă face parte din procedura contencioasă sau dacă, dimpotrivă, face parte din procedura necontencioasă. Mai mult, textul criticat nu indică probele care pot fi administrate. Dacă din formularea textului ar părea că probele admise ar fi numai acte, acest lucru ar contraveni exigențelor asigurării unui proces echitabil.
De asemenea, arată că alin. (1) al art. 13 încalcă principiul egalității în drepturi prin instituirea unui termen de atac mai scurt decât în cazul litigiilor de drept comun, respectiv 10 zile, față de termenul de 15 zile reglementat de Codul de procedură civilă.
Referindu-se la alin. (5) al art. 13 din ordonanța de urgență, autorul excepției arată că acest text instituie o „adevărată dictatură a creditorilor“, permițându-le acestora exercitarea unui eventual abuz de drept. Dispoziția legală criticată contravine principiului constituțional al dreptului la apărare și celui al egalității în drepturi prin faptul că se prevede o singură cale de atac, creându-se astfel o situație inegală între debitorul din procedura somației de plată și pârâtul din procesele comerciale de drept comun. Debitorul se vede confruntat cu pericolul obținerii împotriva sa a unui titlu executoriu după o analiză sumară a raportului dedus judecății.
Judecătoria Cluj-Napoca consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, prin faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 se aplică, potrivit art. 2 alin. (1), doar creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale, nu se încalcă dispozițiile constituționale invocate, atribuțiile legale criticate stabilind doar condițiile de admisibilitate a cererii creditoarei, cu caracter restrictiv, instituite pentru a-i proteja pe debitori și pentru a restrânge cazurile în care se poate aplica procedura specială prevăzută de actul normativ.
Instanța mai arată că prevederile art. 7 alin. (1) din ordonanța de urgență instituie obligația citării părților și posibilitatea acestora de a da explicații și lămuriri, iar posibilitatea soluționării cererii creditorului doar pe baza actelor și explicațiilor părților nu implică și admiterea acesteia și nici nu înlătură posibilitatea judecătorului de a ajunge la concluzia lipsei caracterului cert al creanței, în cazul contestării acesteia. De altfel, art. 9 alin. (1) din ordonanța de urgență reglementează obligația instanței de a verifica temeinicia contestației debitorului, în cazul în care acesta contestă creanța.
Art. 10 alin. (1), în opinia instanței, prevede obligația judecătorului de verificare a temeiniciei cererii, iar nu doar a admisibilității acesteia și nu limitează mijloacele de probă admise în procedura somației de plată, acest text vorbind despre probele administrate cu caracter general, fără a preciza ce probe ar putea fi acestea.
Instituirea dreptului debitorului de a formula o cale de atac împotriva hotărârii ce i-ar fi defavorabilă pronunțată în procedura somației de plată potrivit art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 asigură tocmai exercitarea dreptului la apărare al acestuia și nu îl discriminează față de pârâtul din procedura de drept comun, întrucât acesta se află de la început într-o situație diferită.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul consideră că este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007, întrucât nu îndeplinește condiția legăturii cu cauza prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 295 din 27 martie 2012; de asemenea, consideră neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (1), art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 31 octombrie 2007 și aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 118/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 2 iunie 2008.
Curtea constată că, ulterior invocării excepției de neconstituționalitate, titlul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2007 a fost modificat prin art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011 și aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 60/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012, devenind: „Ordonanța de urgență a Guvernului privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte între profesioniști“.
Ulterior invocării excepției de neconstituționalitate, alin. (1) al art. 2 din ordonanță a fost modificat prin art. II pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 60/2012, în sensul că sintagma „contracte comerciale“ a fost înlocuită cu sintagma „contracte încheiate între profesioniști“.
De asemenea, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 a fost abrogată prin art. 83 lit. i) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Însă, având în vedere art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea constată că este competentă să exercite controlul de constituționalitate cu privire la dispozițiile legale criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007.
Textele de lege criticate au următorul cuprins:
– Art. 2 alin. (1): „Prezenta ordonanță de urgență se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte încheiate între profesioniști.“;
– Art. 7 alin. (1): „Pentru soluționarea cererii, judecătorul dispune citarea părților, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicații și lămuriri, precum și pentru a stărui în efectuarea plății sumei datorate de debitor ori pentru a se ajunge la o înțelegere a părților asupra modalităților de plată. Citația va fi înmânată părții cu 3 zile înaintea termenului de judecată.“;
– Art. 10 alin. (1): „În cazul în care, ca urmare a verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declarațiilor părților, precum și a celorlalte probe administrate, constată că cererea este întemeiată, instanța emite o ordonanță de plată, în care se precizează suma și termenul de plată.“;
– Art. 13 alin. (1), (2) și (5):
„(1) Împotriva ordonanței de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia.
(2) Cererea în anulare se soluționează de către instanța competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanță.
[…]
(5) Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.“
În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 44 privind dreptul de proprietate privată, precum și ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
I. Excepția de neconstituționalitate care privește art. 13 alin. (1), (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 este inadmisibilă, textul criticat neavând legătură cu cauza, întrucât la momentul ridicării excepției de neconstituționalitate nici măcar nu s-a emis ordonanța de plată.
Or, cererea în anulare este o cale de atac împotriva acestei ordonanțe, iar excepția de neconstituționalitate nu poate privi o eventualitate, interesul celui ce ridică excepția trebuind să fie născut, actual și direct. În aceste condiții, prevederea legală criticată nu îndeplinește condiția legăturii cu cauza prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. A admite că un atare text ar avea legătură cu cauza ar însemna ca în anumite faze procesuale să se poată ridica excepții de neconstituționalitate care să vizeze alte faze procesuale, ceea ce este inadmisibil.
II. Dispozițiile legale ale art. 2 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007, criticate de autorul excepției ridicate în cauza de față, au mai constituit obiectul unei excepții de neconstituționalitate, pe care aceasta a invocat-o într-o cauză similară prin raportare la aceleași prevederi constituționale și prin prisma acelorași critici. Cu acel prilej, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea acestora.
Astfel prin Decizia nr. 295 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 22 mai 2012, Curtea a reținut că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007 a fost adoptată pentru a stabili măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată asumate prin contracte comerciale și pentru stabilirea unei proceduri simplificate de soluționare a acțiunilor în justiție având ca obiect asemenea obligații. Or, potrivit art. 126 din Constituție, competența instanțelor de judecată și procedura în fața acestora se stabilesc prin lege, precum ordonanța criticată. Prevederile de lege criticate sunt în sensul aplicării principiului rolului activ al judecătorului, care, la soluționarea pricinilor în primă instanță, are obligația de a încerca împăcarea părților. Faptul că, potrivit art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 119/2007, judecătorul citează părțile pentru explicații și lămuriri și stăruie în efectuarea plății sumei datorate nu înseamnă că acesta se antepronunță, întrucât hotărârea se va da numai după ce judecătorul va analiza toate probele aflate la dosar, inclusiv pe cele propuse de debitor. Mai mult, art. 2 din ordonanță prevede că procedura reglementată de acest act normativ vizează exclusiv creanțele certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale, iar art. 10 dispune că ordonanța de plată se va emite numai în urma verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declarațiilor părților, precum și a celorlalte probe administrate, instanța constatând că cererea este întemeiată.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții, soluția și considerentele deciziei pronunțate sunt aplicabile și în cauza de față.
