Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal, excepție ridicată de Constantin Seica în Dosarul nr. 3.110/271/2008 al Judecătoriei Oradea – Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.987D/2010.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 3.319D/2010, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal, excepție ridicată de Adrian-Nicolae Mărcuș în Dosarul nr. 7.836/182/2009 al Judecătoriei Baia Mare – Secția penală.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere că excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 2.987D/2010 și nr. 3.319D/2010 au obiect identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării dosarelor.
Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 3.319D/2010 la Dosarul nr. 2.987D/2010, care este primul înregistrat.
Cauza este în stare de judecată.
Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:
Prin Încheierea din 14 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3.110/271/2008, Judecătoria Oradea – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal.
Excepția a fost ridicată de Constantin Seica cu ocazia soluționării unei cauze penale privind săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și delapidare prevăzute și pedepsite de art. 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 2151 din Codul penal.
Prin Încheierea din 8 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 7.836/182/2009, Judecătoria Baia Mare – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal.
Excepția a fost ridicată de Adrian-Nicolae Mărcuș cu ocazia soluționării unei cauze penale privind săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de delapidare prevăzute și pedepsite de art. 2151 din Codul penal.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și principiul legalității pedepsei, deoarece condiționează încadrarea juridică a faptei săvârșite de cuantumul unui prejudiciu care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească definitivă. Mai arată că, în condițiile devalorizării monedei naționale, pragul de 200.000 lei, stabilit pentru determinarea consecințelor deosebit de grave ale unor infracțiuni de rezultat, nu mai este de actualitate.
Judecătoria Oradea – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin dispozițiilor din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autorul excepției.
Judecătoria Baia Mare – Secția penală consideră ca fiind neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, întrucât prevederile art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal nu aduc nicio atingere dispozițiilor din Legea fundamentală invocate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 146 și art. 2151 alin. 2 din Codul penal, având următorul cuprins:
– Art.146, modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006: „Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.“;
– Art. 2151 alin. 2: „În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.“
În susținerea neconstituționalității acestor prevederi de lege, autorii excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind supremația Constituției, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) și (12) privind prezumția de nevinovăție și principiul legalității pedepsei și ale art. 73 alin. (3) lit. h) referitoare la reglementarea prin lege organică a infracțiunilor, pedepselor și a regimului executării acestora, precum și ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitoare la prioritatea tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 146 din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 de 28 februarie 2006, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 146 din Codul penal este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susținerile autorului excepției cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înțelesul expresiei „consecințe deosebit de grave“, deși pot fi reale în condiții de devalorizare a monedei naționale, nu pot fi reținute. Modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“. Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.
Cu același prilej, Curtea a constatat că este neîntemeiată susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanțial, reținând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanțial.
Totodată, având în vedere inexistența, în speță, a unei hotărâri judecătorești definitive, Curtea nu a reținut nici critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituție privind prezumția de nevinovăție, care prevede că, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“.
În același sens este și Decizia nr. 534 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 5 iunie 2009.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
