Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Societatea Comercială „Lemir“ – S.R.L. Frasin în Dosarul nr. 6.590/314/2009 al Tribunalului Suceava – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin Încheierea din 7 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 6.590/314/2009, Tribunalul Suceava – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de recurentul Societatea Comercială „Lemir“ – S.R.L. Frasin cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva Sentinței nr. 5.109 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Judecătoria Suceava în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul Teritorial de Muncă Suceava.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 și 124, precum și art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens arată, în esență, că, deoarece „nu există o prevedere clară și unitară prin care să se arate exact ce se înțelege prin «contravenție continuă» este introdus arbitrariul, revenind instanțelor posibilitatea de a stabili dacă o contravenție este sau nu continuă, posibilitate ce este recunoscută exclusiv legiuitorului. […] Eventualitatea sancționării contravenționale a unor fapte petrecute cu mult timp în urmă și crearea unui cadru sancționator mai sever chiar decât cel penal, în care există termene clare de prescripție a răspunderii penale chiar în cazul infracțiunilor continue, introduce un regim discriminatoriu față de celelalte tipuri de contravenții.“ În fine, autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate sunt contrare „și oricăror norme de tehnică legislativă“.
Instanța de judecată apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere referitoare la excepția de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care au următorul conținut: „În cazul contravențiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.“
Alin. (1) al art. 13, la care face trimitere textul de lege criticat, are următorul cuprins: „Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.“
În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la principiul egalității în drepturi și art. 124 referitoare la înfăptuirea justiției, precum și a prevederilor art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Decizia nr. 200 din 29 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 1 iunie 2004, Curtea a constatat că art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu încalcă prevederile art. 16 din Constituție. Curtea a reținut, cu acel prilej, că situația contravenienților care au săvârșit o contravenție continuă se diferențiază de cea a altor contravenienți, deosebire ce rezultă din particularitățile acestei forme a contravenției, și anume durata sau continuitatea faptei contravenționale. Având în vedere faptul că încălcarea obligației legale durează în timp, legiuitorul a instituit reguli speciale cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii contravenționale. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia legiuitorul nu a definit noțiunea de „contravenție continuă“, Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât conform dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp“.
De asemenea, Curtea observă că textul de lege criticat nu afectează înfăptuirea justiției și nu îngrădește dreptul la un proces echitabil, ci instituie norme de procedură a căror reglementare reprezintă opțiunea legiuitorului, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești.
În sfârșit, critica dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, nu poate fi primită. Asemenea critici nu intră în competența Curții Constituționale, care, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului“, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, „sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției“.
