În dezacord cu soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, pronunțată de Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, considerăm că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituțională.

I. Prezentare comparativă a modului de reglementare a infracțiunii de proxenetism în Codul penal din 1969 și în noul Cod penal

Codul penal din 1969 incrimina prostituția în art. 328 - situat în titlul IX al Părții speciale (,,Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”), în capitolul IV („Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”) -, ca fiind: „Fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

Infracțiunea de proxenetism era reglementată în Codul penal din 1969 în același capitol ca și infracțiunea de prostituție, și anume în dispozițiile art. 329 (modificate de art. I pct. 18 din Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002, alin. 3 fiind, ulterior, modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 5 noiembrie 2002) -, care aveau următorul cuprins:

„Îndemnul ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Recrutarea unei persoane pentru prostituție ori traficul de persoane în acest scop, precum și constrângerea la prostituție se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Dacă fapta prevăzută în alin. 1 sau 2 este săvârșită față de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la comiterea infracțiunii prevăzute la alin. 1-3 și cele care au fost dobândite prin săvârșirea acesteia se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Tentativa se pedepsește.”

Noul Cod penal incriminează fapta de proxenetism în art. 213, situat în titlul I al Părții speciale („Infracțiuni contra persoanei”), în capitolul VII („Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”), având următorul cuprins:

„(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.”

Observăm că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism se poate realiza prin trei acțiuni distincte, prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, și anume determinarea practicării prostituției, înlesnirea practicării prostituției și obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane.

Varianta tip a infracțiunii reia, în mare măsură, varianta tip a incriminării cu aceeași denumire marginală din art. 329 din Codul penal din 1969, cu unele modificări de ordin semantic, dar și de conținut, realizate prin utilizarea unor termeni și sintagme noi: „determinarea” în loc de „îndemnul”, „obținerea de foloase patrimoniale” în loc de „tragerea de foloase”, „una sau mai multe persoane” în loc de „o persoană” (cu referire la practicarea prostituției). Acțiunea de determinare reprezintă, în fapt, o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acțiunea de înlesnire constituie, la rândul ei, o modalitate a complicității, potrivit art. 48 din același cod, cu diferența majoră față de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, și anume prostituția - care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 - nu mai reprezintă infracțiune potrivit noii legislații (Decizia Curții Constituționale nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 13).

Rațiuni de politică penală - referitoare la protecția persoanelor vulnerabile împotriva exploatării prostituării acestora - au impus legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul - atât în modalitățile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât și în modalitățile agravate prevăzute la alin. (2) și (3) ale aceluiași articol. Obiectul juridic generic al noii incriminări este însă diferit față de cel avut în vedere de Codul penal anterior, în sensul că înglobează mai multe valori sociale ocrotite.

Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracțiunea de proxenetism în titlul IX al Părții speciale („Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”), în capitolul IV („Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”), în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecției persoanei, care este titlul I al Părții speciale („Infracțiuni contra persoanei”), printre infracțiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII („Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”).

Pornind de la grupul de infracțiuni în cadrul căruia a fost inclus proxenetismul în noul Cod penal, Curtea a reținut, în Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, citată anterior, că „obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relații care presupun procurarea mijloacelor de existență prin muncă, în condiții de respect pentru regulile de morală și de asigurare a demnității umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituției de către o altă persoană” (paragraful 14).

Legat de considerațiile privind titlul și capitolul în care se afla în vechiul Cod penal și, respectiv, titlul și capitolul în care se află în noul cod incriminarea faptei de proxenetism, apreciem că trebuie avută în vedere și Decizia nr. XVI din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 17 iulie 2008, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire la raportul dintre infracțiunea de proxenetism reglementată în art. 329 din Codul penal din 1969 și infracțiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 și, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 (privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 11 decembrie 2001). Astfel, potrivit deciziei amintite, distincția dintre infracțiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 12 și, respectiv, art. 13 din Legea nr. 678/2001 și cea de proxenetism reglementată de art. 329 alin. 1 din Codul penal din 1969 era dată de obiectul juridic generic diferit al celor două incriminări, respectiv de valoarea socială diferită, protejată de legiuitor prin textele incriminatorii ale celor două legi: în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001, aceasta fiind apărarea dreptului la libertatea de voință și acțiune a persoanei, iar în cazul infracțiunii de proxenetism reglementate de art. 329 din Codul penal din 1969 - apărarea bunelor moravuri în relațiile de conviețuire socială și de asigurare licită a mijloacelor de existență.

Întrucât, potrivit noului Cod penal, infracțiunea de proxenetism, prevăzută de art. 213, se află în capitolul VII („Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”) al titlului I al Părții speciale, capitol în care se regăsesc și infracțiunile de trafic de persoane (art. 210 din Codul penal), respectiv trafic de minori (art. 211 din Codul penal), reiese că, prin incriminarea faptei de proxenetism, este ocrotită și libertatea individuală, care este un atribut fundamental al persoanei, consacrat ca inviolabil de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituție, persoana vulnerabilă, care practică prostituția, fiind subiect pasiv al infracțiunii de proxenetism.

În doctrină, este apreciată ca firească incriminarea faptei de proxenetism în titlul destinat protecției persoanei, printre infracțiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, libertatea persoanei fiind considerată principala valoare protejată prin aceasta.

În sprijinul acestei opinii este și Decizia nr. 20 din 11 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 17 noiembrie 2016 (referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, dacă, „în cazul infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codul penal - în modalitatea înlesnirii practicării prostituției, dacă faptele sunt săvârșite față de o persoană majoră și de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracțiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracțiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal și art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal”).

Având în vedere însă că noul Cod penal reglementează infracțiunea de proxenetism în capitolul VII („Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”) al titlului I al Părții speciale, este clar că libertatea individuală nu poate fi considerată unica valoare socială ocrotită prin incriminarea prevăzută de art. 213, pentru că, într-un astfel de caz, infracțiunea ar fi fost prevăzută în capitolul VI („Infracțiuni contra libertății persoanei”) din același titlu.

Pentru toate aceste motive, apreciem că obiectul juridic principal al infracțiunii prevăzute de art. 213 din Codul penal are o sferă complexă și constă în relațiile de conviețuire socială, relații care presupun apărarea libertății de voință și acțiune a persoanelor vulnerabile, precum și procurarea mijloacelor de existență prin muncă, în condiții de respect pentru regulile de morală și de asigurare a demnității omului, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituției de către o altă persoană.

Infracțiunea de proxenetism are și un obiect juridic secundar, care constă în relațiile sociale privind integritatea corporală și sănătatea persoanei, când fapta se realizează prin constrângere, în condițiile alin. (2) al art. 213 din Codul penal, sau normala dezvoltare a minorului, când fapta se săvârșește asupra unui minor, în condițiile alin. (3) al aceluiași articol.

II. Neconstituționalitatea sintagmei „cu diferite persoane” din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal

În ceea ce privește sintagma „cu diferite persoane” din definiția dată „practicării prostituției” prin dispozițiile art. 213 alin. (4) din Codul penal, sintagmă criticată în cauza de față, observăm că - deși prostituția nu mai constituie infracțiune potrivit noului Cod penal -, având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului și ținând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de practicarea prostituției, a fost necesară, în continuare, definirea acesteia.

Apreciem că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituțională, întrucât aduce atingere statului de drept - în componentele sale privind respectarea demnității omului și apărarea ordinii și a moralei publice -, egalității cetățenilor în fața legii și libertății individuale, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 16 alin. (1) și ale art. 23 alin. (1) din Constituție.

Astfel, considerăm că sintagma „cu diferite persoane” creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane vulnerabile, prin neincriminarea faptei de proxenetism în cazul determinării sau înlesnirii întreținerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client), respectiv în cazul obținerii de foloase patrimoniale de pe urma întreținerii de către persoana vulnerabilă de acte sexuale cu o singură persoană (client).

Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

Totodată, Curtea a stabilit că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).

Or, din perspectiva respectării demnității persoanei vulnerabile și a apărării libertății de voință și de acțiune a acesteia, persoana vulnerabilă din punct de vedere al exploatării sexuale care este determinată sau căreia i se înlesnește să întrețină acte sexuale cu un singur client, de două ori, se află într-o situație similară cu cea care este determinată sau căreia i se înlesnește să întrețină acte sexuale cu doi clienți, în două ocazii diferite. De asemenea, persoanele vulnerabile se află în situații similare și în cazul obținerii de foloase patrimoniale de pe urma întreținerii de către acestea de acte sexuale cu un singur client, de două ori, respectiv cu doi clienți, în două ocazii diferite.

Sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal, care reprezintă o cerință esențială atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism, instituie un tratament juridic diferit în cadrul aceleiași categorii de persoane vulnerabile, fără a avea însă nicio justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce duce la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.

Observăm că, în Codul penal din 1969, prostituția era incriminată, în dispozițiile art. 328, ca fiind „fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane”. În doctrina creată sub imperiul vechiului Cod penal cu privire la reglementarea infracțiunii de prostituție, s-a susținut că raporturile sexuale trebuie întreținute cu mai multe persoane, întrucât „tocmai acest fapt scoate în evidență caracterul lor de mijloc obișnuit de procurare de venituri, de mijloace de existență” (V. Dongoroz, „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003, pag. 652). Astfel, continuitatea raporturilor sexuale cu aceeași persoană „face să joace, în pofida caracterului interesat al acestora, o prezumție de afecțiune între parteneri, de oarecare stabilitate, care apropie aceste relații de acelea de concubinaj”.

Aceste argumente nu mai corespund însă rațiunii avute în vedere de legiuitor atunci când - incriminând proxenetismul prin noul Cod penal - a renunțat la condiția ca, prin practicarea prostituției, persoana vulnerabilă să își procure mijloacele de existență și a inclus proxenetismul în rândul infracțiunilor contra persoanei.

Așadar, Codul penal din 1969 prevedea, în conținutul constitutiv al Infracțiunii de prostituție, cerința ca raporturile sexuale să fie practicate „cu diferite persoane” (cu mai mulți clienți), cu scopul de a scoate în evidență caracterul lor de mijloc obișnuit de procurare de venituri.

Noul Cod penal a preluat, în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism, cerința ca subiectul pasiv, și anume persoana vulnerabilă care practică prostituția, să întrețină acte sexuale „cu diferite persoane”, dar a eliminat scopul cerinței, care era acela de a demonstra că, prin raporturile sexuale, persoana care practică prostituția își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență.

Or, nu poate fi admisă preluarea din vechea reglementare - în conținutul constitutiv al infracțiunii de proxenetism - a unui mijloc, și anume cerința întreținerii de acte sexuale „cu diferite persoane”, care nu mai servește dovedirii niciunui scop. Altfel, ar însemna că legiuitorul, pe de o parte, consideră că persoana care practică prostituția este o persoană vulnerabilă, adică o victimă, iar, pe de altă parte, impune o cerință care nu are nicio justificare obiectivă prin raportare la statutul de victimă, întrucât anulează acest statut într-o serie de cazuri care pot fi chiar mai grave decât acelea în care îl acordă.

Pornind chiar de la speța de față, în care inculpații au „procurat” unui cetățean străin câteva persoane de sex masculin pentru întreținerea de acte sexuale - presupunând că unui singur client i-ar fi „procurate” câteva zeci de persoane cu care să întrețină astfel de acte, ar însemna că, întrucât a existat un unic client, ar opera „o prezumție de afecțiune” între clientul respectiv și cele câteva zeci de persoane vulnerabile exploatate sexual, cu consecința exonerării de răspundere penală a proxenetului. Or, argumentul adus în doctrina anterioară noului Cod penal - în sensul creării unor relații apropiate de cele de concubinaj între persoana care își procura mijloacele de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale, și unicul său client - privea strict relația dintre aceste două persoane, în contextul în care prostituția constituia infracțiune, fiind definită ca sursă de procurare a mijloacelor de existență. Așadar, acest argument nu poate fi rupt din contextul vechii reglementări și aplicat situației proxenetului din noul Cod penal, în condițiile dezincriminării prostituției. Mai mult, existența unor persoane (clienți) care să dispună de mijloacele necesare pentru a întreține acte sexuale - în schimbul unor foloase patrimoniale - cu câteva zeci sau sute de persoane exploatate de un proxenet era de neimaginat în timpul regimului comunist, având în vedere modul de organizare și de funcționare a societății din acea vreme, dar a devenit o realitate în prezent.

Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție - potrivit cărora „România este stat de drept [...], în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, [...], reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”. - impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea respectării demnității omului (Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 Ianuarie 2012) șl a apărării ordinii publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen (deciziile Curții Constituționale nr. 44 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 21 aprilie 2016, paragraful 22, și nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 34).

Este evident că determinarea și înlesnirea întreținerii de acte sexuale în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, precum și obținerea de astfel de foloase de pe urma depravării sau prostituării uneia sau mai multor persoane vulnerabile aduc atingere bunelor moravuri, indiferent de numărul clienților cu care respectivele persoane exploatate întrețin acte sexuale. De asemenea, ordinea publică are de suferit, având în vedere consecințele unor asemenea relații de conviețuire socială în planul moralei publice. Or, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că principiile statului de drept și regimului nostru constituțional presupun interpretarea sistematică a drepturilor cetățenilor, ceea ce înseamnă și dreptul fiecărui cetățean de a pretinde statului să apere morala publică și bunele moravuri (Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995).

Considerăm că nereglementarea ca infracțiune a proxenetismului în cazul în care proxenetul „procură” unui unic client persoane cu care să întrețină relații sexuale evidențiază faptul că legiuitorul nu a luat măsurile necesare pentru respectarea demnității persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale și pentru apărarea libertății de voință și de acțiune a acestora, precum și a ordinii și moralei publice în situații care pot fi chiar mai grave decât acelea pentru care asemenea măsuri au fost luate, ceea ce este de natură să ducă la încurajarea unei anumite forme de proxenetism.

Apreciem, astfel, că trebuie asigurată protecția penală - prin incriminarea faptei de proxenetism - în cazul tuturor persoanelor vulnerabile, care întrețin acte sexuale în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, indiferent de numărul persoanelor (clienților) cu care întrețin astfel de acte. Ca atare, incriminarea faptei de proxenetism - care constituie un mijloc de protecție a persoanelor vulnerabile din punct de vedere al exploatării sexuale - nu trebuie să fie condiționată de „succesul” pe care îl are persoana exploatată, întrucât cerința întreținerii de acte sexuale cu mai multe persoane nu constituie un criteriu obiectiv și rezonabil, de natură să justifice tratamentul juridic diferențiat.

Apărarea prin mijloace de drept penal a ordinii constituționale ține de competența Parlamentului, dar intră în atribuțiile Curții Constituționale verificarea modului în care politica penală configurată de legiuitor se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în vederea respectării unui just echilibru în raport cu valoarea socială ocrotită (deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, și nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 21).

III. Definiția dată „prostituției” în alte state membre ale Uniunii Europene

Examinarea definițiilor date prostituției într-un număr de 22 de state membre ale Uniunii Europene - Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria - arată că prostituția este înțeleasă ca practicarea de relații/raporturi/acte/contacte/servicii/activități sexuale în schimbul unor sume de bani/avantaje patrimoniale, fără a exista vreo condiție cu privire la numărul de clienți.

În câteva state, legislația penală prevede expres că practicarea prostituției presupune satisfacerea nevoilor sexuale „ale altuia”, și anume:

- în Belgia, Codul penal incriminează fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, angajează, pregătește sau reține o persoană adultă, în scopul depravării sau prostituării, chiar cu consimțământul acesteia (art. 380 alin. 1);

- în Malta, Codul penal prevede ca infracțiune fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, determină un minor să practice prostituția sau instigă, încurajează sau facilitează coruperea unei asemenea persoane (art. 204), respectiv fapta persoanei care, pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia, determină o persoană adultă să practice prostituția, folosindu-se de violență sau înșelăciune (art. 205);

- în Marea Britanie, Legea privind infracțiunile de natură sexuală (din 2003) definește prostituata ca fiind persoana care, cel puțin o dată, indiferent dacă a fost constrânsă sau nu, oferă sau furnizează servicii sexuale altei persoane în schimbul unei plăți sau unei promisiuni de plată, fie către prostituată, fie către altă persoană (art. 51 alin. 2);

- în Slovacia, Codul penal definește prostituția ca fiind satisfacerea nevoilor sexuale ale altuia prin raport sexual sau alte acte similare, în schimbul banilor (secțiunea 132 alin. 1);

- în Ungaria, Codul penal pedepsește orice persoană care racolează altă persoană pentru a o determina să întrețină relații sexuale cu un terț, în scopul obținerii unui câștig financiar (secțiunea 200 alin. 1).

Prin urmare, în toate cele 22 de state membre ale Uniunii Europene mai sus menționate, existența unui singur client este suficientă pentru reținerea infracțiunii de proxenetism.

★

Pentru motivele arătate, considerăm că s-ar fi impus admiterea excepției de neconstituționalitate și constatarea faptului că sintagma „cu diferite persoane” din cuprinsul dispozițiilor art. 213 alin. (4) din Codul penal este neconstituțională, întrucât încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept - în componentele sale privind respectarea demnității omului și apărarea ordinii și a moralei publice -, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală.