Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, republicată, excepție ridicată de Robert Stelli în Dosarul nr. 1.059/242/2014 al Tribunalului Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 759D/2016.
2. La apelul nominal, lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 16 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/242/2014, Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, republicată. Excepția a fost ridicată de Robert Stelli în soluționarea apelului declarat de acesta împotriva Sentinței civile nr. 219 din 18 martie 2015 pronunțate de Judecătoria Huedin în Dosarul nr. 1.059/242/2014, prin care a fost respinsă plângerea formulată de autor în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț împotriva procesului-verbal de contravenție seria PA nr. 1315687, întocmit la data de 9 octombrie 2014, prin care s-a reținut în sarcina autorului excepției săvârșirea contravențiilor prevăzute de art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 și art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2000, prin expunerea la vânzare a mai multor tablouri fără autorizația Ministerului Culturii pentru a desfășura comerț cu bunurile culturale mobile, fiind aplicată sancțiunea avertismentului și sancțiunea complementară a confiscării, dispusă în baza art. 4 [după republicare, art. 3] din Legea nr. 12/1990, a unui număr de 89 de tablouri.
5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul susține, în esență, că măsura confiscării, prevăzută de art. 3 din Legea nr. 12/1990, este excesivă și neproporțională, textul de lege fiind redactat cu încălcarea cerințelor de previzibilitate și claritate, modul de redactare a acestora lăsând loc unor interpretări excesive și abuzive, apreciind, totodată, că bunurile proprietate privată, atât a persoanelor fizice, cât și a operatorilor economici, nu pot fi confiscate în mod obligatoriu, fără a se stabili criterii obiective și proporționale care să justifice necesitatea confiscării.
6. Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază ca fiind neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. În acest sens, reține că, potrivit art. 44 alin. (9) din Constituție, „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”. Reține că ingerința statului în exercitarea dreptului de proprietate are loc doar în situația săvârșirii contravențiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 12/1990 și este justificată de necesitatea protejării populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări servicii ilicite. În consecință, apreciază că nu sunt încălcate dispozițiile constituționale ale art. 44 și art. 53 și nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.
8. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Reține că textul criticat dă expresie dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) teza finală, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9), care stabilesc că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”. Arată că organele constatatoare și instanța de judecată trebuie să aibă o marjă de apreciere în virtutea căreia să poată stabili dacă în cazul săvârșirii unei contravenții se impune o asemenea măsură complementară, iar, în soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de contravenție, proporționalitatea sancțiunii va fi supusă controlului judecătoresc.
9. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul său de vedere cu privire la soluția legislativă consacrată anterior ultimei republicări a Legii nr. 12/1990, menținută în textul de lege criticat în prezenta cauză, în sensul constituționalității acesteia, punct de vedere reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 191 din 27 aprilie 20Ö4, nr. 262 din 6 martie 2008 și nr. 135 din 5 februarie 2009.
10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, care au următorul conținut: „Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum și sumele de bani și bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă.”
13. Autorul excepției susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) privind garantarea dreptului de proprietate privată, conținutul și limitele acestui drept, interdicția de confiscare a averii dobândite licit, respectiv confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, în condițiile legii, și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, invocă dispozițiile constituționale ale art. 20 raportat la prevederile art. 1 referitor la protecția proprietății, din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, act normativ preconstituțional, a fost adoptată la data de 6 august 1990 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august 1990. Soluția legislativă criticată în prezenta cauză a fost, inițial, prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 12/1990. Prin Legea nr. 42/1991 pentru modificarea și completarea Legii nr. 12/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, de asemenea act normativ preconstituțional, dispozițiile art. 3 alin. (3) au fost modificate și reunite în cadrul art. 4 din lege, iar, după republicarea Legii nr. 12/1990 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, acestea se regăseau în art. 6 din lege. Urmare a unei noi republicări a Legii nr. 12/1990 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 5 mai 2009, soluția legislativă criticată se regăsea în art. 4 din lege, modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având, sub aspectul soluției legislative, configurarea normativă acum în vigoare. Urmare a republicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, în prezent, soluția legislativă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, se regăsește la art. 3 din Legea nr. 12/1990, criticat în prezenta cauză, având următorul conținut: „Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum și sumele de bani și bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă.”
15. Curtea constată că întregul act normativ a fost receptat în noua ordine constituțională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din 1991, o atare concluzie fiind justificată de activitatea legislativă ce a privit Legea nr. 12/1990 după data de 8 decembrie 1991, respectiv intervențiile legislative aduse prin numeroase acte normative modificatoare și republicările acesteia, precum și din aplicarea continuă a actului normativ de către autoritățile publice.
16. Cât privește art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități de producție, comerț sau prestări de servicii ilicite, în vigoare, criticat în prezenta cauză, soluția legislativă pe care o cuprinde a produs efecte încă din 8 august 1990, legea prevăzând, în mod similar, în toate formele sale, că bunurile care fac obiectul contravențiilor, mărfurile sau produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea contravențiilor, dacă sunt ale contravenientului sau ale agentului economic, ca și sumele de bani și lucrurile dobândite, în mod vădit, prin săvârșirea contravenției, așadar bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum și sumele de bani și bunurile dobândite prin săvârșirea contravenției se confiscă.
17. Curtea reține că această soluție legislativă a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin numeroase decizii (a se vedea Decizia nr. 429 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, Decizia nr. 76 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 9 martie 2004, Decizia nr. 148 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, Decizia nr. 225 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 262 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008, Decizia nr. 135 din 5 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010), Curtea Constituțională reținând că măsura confiscării cu privire la mărfurile și produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea activităților comerciale ilicite prevăzute de art. 1 din Legea nr. 12/1990, precum și a sumelor de bani și a lucrurilor dobândite prin săvârșirea respectivelor contravenții reprezintă o privare de proprietate impusă de necesitatea protejării populației împotriva unor activități comerciale ilicite. O atare atingere adusă dreptului de proprietate este permisă expres de dispozițiile art. 44 alin. (9) din Constituție, potrivit cărora: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.” Soluția legislativă criticată nu instituie o prezumție de dobândire ilicită a bunurilor a căror proveniență nu poate fi justificată, deoarece presupune existența dovedirii caracterului ilicit al dobândirii, iar măsura confiscării beneficiilor și încasărilor rezultate din vânzarea unor asemenea mărfuri apare ca o măsură subsidiară dobândirii ilegale și se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârșirea contravenției.
18. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă potrivit căreia aplicarea și executarea unor sancțiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancționat, nu încalcă dispozițiile constituționale privind ocrotirea proprietății private, întrucât sunt consecința unor încălcări ale legii (în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, Decizia nr. 67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000, Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003, precum și Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005).
19. În ceea ce privește critica potrivit căreia prin dispozițiile de lege contestate s-ar încălca prevederile art. 1 referitoare la protecția proprietății din primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului șl a libertăților fundamentale, Curtea a observat că instanța de la Strasbourg, deși a recunoscut că o anumită măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, a reținut că aceasta nu intră sub incidența celei de-a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din primul Protocol, ci ține de paragraful 2, care reglementează folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în speță, confiscarea efectuată a avut drept scop să prevină ca reclamantul să folosească bunurile confiscate la săvârșirea altor infracțiuni (Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunțată în Cauza Raimondo împotriva Italiei).
20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
