Dosar nr. 18/2016

Iulia Cristina Tarcea - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Lavinia Curelea - președintele delegat al Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției penale

Andreia Liana Constanda -judecător la Secția I civilă

Dragu Crețu - judecător la Secția I civilă

Florentin Sorin Drăguț - judecător la Secția I civilă

Mihaela Paraschiv - judecător la Secția I civilă

Simona Gina Pietreanu - judecător la Secția I civilă

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secția I civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secția a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă

Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă

Marian Buclă - judecător la Secția a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secția a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secția a II-a civilă

Emanuel Albu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Adriana Elena Gherasim - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Doina Duican - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Decebal Constantin Vlad - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Daniel Grădinaru - judecător la Secția penală

Cristina Rotaru Radu - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 18/2016 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov referitor la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 457 din Codul de procedură civilă - soluția instanței de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greșită, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, că judecători-raportori au fost desemnați, conform prevederilor art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, doamnele judecător Mihaela Paraschiv de la Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Lucia Paulina Brehar de la Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și domnul judecător Decebal Constantin Vlad de la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordă cuvântul doamnei procuror Antonia Constantin, asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov. Rezumând orientările jurisprudențiale diferite, astfel cum au fost relevate de către instanța de sesizare, învederează că procurorul general apreciază ca fiind în litera și spiritul legii opinia conform căreia calea de atac greșit declarată, deși corect menționată în dispozitivul hotărârii judecătorești atacate, este inadmisibilă. Subliniază că alin. (4) al art. 457 din Codul de procedură civilă a apărut ca un remediu alternativ celui prevăzut de alin. (3) al aceluiași articol, constituind un răspuns legislativ la dezbaterile doctrinare și jurisprudențiale care s-au conturat în perioada cuprinsă între data punerii în aplicare a Codului de procedură civilă și data adoptării Legii nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe. Acest argument este susținut și de interpretarea sistematică a întregului articol 457 din Codul de procedură civilă. În orientarea jurisprudențială menționată nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că premisa de la care pornește sesizarea cu recurs în interesul legii este tocmai aceea a unei corecte informări a părții, de către instanța a cărei hotărâre se atacă, asupra căilor de atac pe care le are la dispoziție, potrivit legii. Apreciază că numai în situația în care instanța de control judiciar constată că există o eroare cu privire la denumirea căii de atac, aceasta poate proceda, în temeiul dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură civilă, la calificarea căii de atac.

Pentru aceste argumente solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

1. La data de 22 iunie 2016, prin Adresa nr. 6.899/33/2016, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind „interpretarea și aplicarea prevederilor art. 457 din Codul de procedură civilă - soluția instanței de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greșită, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate”.

2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 24 iunie 2015, formându-se Dosarul nr. 18/2016, cu termen de soluționare la 24 octombrie 2016.

II. Obiectul recursului în interesul legii

3. Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluția pronunțată de instanța de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac greșită, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii.

4. Astfel, unele instanțe au respins ca Inadmisibilă calea de atac greșit declarată, apreciind că în cauză nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de urmat în situația recalificării căii de atac într-o ipoteză diferită de cea de față.

5. Dimpotrivă, alte instanțe au procedat la recalificarea căii de atac greșit formulate, reținând că prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu îngrădesc dreptul judecătorului de a proceda la recalificarea căii de atac, limitându-l doar la ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol.

III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție

6. Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Codul de procedură civilă

Art. 152. - „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.”

Art. 457. - „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

(2) Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

(3) Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

(4) Atunci când instanța dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunțării încheierii, pentru părțile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.”

IV. Examenul jurisprudențial

7. Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a căii de atac declarate greșit, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.

Dispozițiile art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevăd că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Astfel, în situația exercitării unei căi de atac neprevăzute de lege, deși calea de atac legală a fost corect menționată în dispozitivul hotărârii, s-a opinat în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă.

În acest context s-a apreciat că art. 457 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă este aplicabil, în ipoteza în care hotărârea atacată prevede mențiuni inexacte referitoare la calea de atac.

Dispozițiile art. 152 din Codul de procedură civilă permit calificarea căii de atac în condițiile în care se poate reține o eroare în denumirea cererii. Însă, acest text de lege nu poate primi eficiență atunci când din cuprinsul cererii nu rezultă niciun element care să conducă la concluzia existenței unei erori în ce privește denumirea căii de atac, nefiind indicat niciun element care să conducă la concluzia că în realitate s-a intenționat exercitarea căii de atac legale și corect indicate prin hotărârea atacată.

S-a considerat că dispozițiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează procedura de urmat în situația recalificării căii de atac incorect indicate în sentința atacată, această soluție fiind alternativă față de cea reglementată de art. 457 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În ipoteza supusă dezbaterii nu se poate face aplicarea prevederilor art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deoarece o astfel de procedură ar conduce la consecința ca partea aflată în culpa procesuală de a nu fi exercitat calea de atac legală și corect indicată în hotărârea atacată să beneficieze de un nou termen pentru declararea sau motivarea căii de atac prevăzute de lege, ceea ce I-ar crea un avantaj nejustificat în raport cu partea adversă.

8. O altă soluție este în sensul recalificării căii de atac greșit formulate.

Prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu îngrădesc dreptul judecătorului de a proceda la recalificarea căii de atac, limitându-l doar la ipoteza prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, respectiv atunci când calea de atac a fost greșit formulată, în considerarea mențiunii inexacte din dispozitivul hotărârii atacate.

Practic, art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă reglementează situația exercitării unei alte căi de atac decât cea prevăzută de lege (indiferent dacă aceasta a fost sau nu corect indicată în hotărârea atacată), instanța de control judiciar urmând a recalifica calea de atac, legiuitorul prevăzând curgerea unui nou termen de la pronunțare, respectiv de la comunicarea încheierii de recalificare, pentru motivarea, respectiv declararea căii de atac legale.

V. Jurisprudența Curții Constituționale

9. În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional cu privire la textul de lege în discuție.

VI. Doctrina

În doctrină s-au exprimat opinii diferite.

10. Astfel, s-a susținut că, în egală măsură, în respectarea dispozițiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, calea de atac este respinsă ca inadmisibilă și atunci când, în pofida mențiunii corecte făcute de judecător, partea a exercitat o altă cale de atac decât cea legală ori a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege; în această ipoteză, însă, judecătorul nu va putea respinge în mod automat calea de atac ca inadmisibilă, ci va fi obligat să facă aplicarea dispozițiilor art. 152 din Codul de procedură civilă, soluția inadmisibilității urmând a fi pronunțată numai dacă, în urma recalificării, calea de atac nu este prevăzută de lege. (M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III - Căile de atac, p. 16, Editura Universul Juridic, 2014).

În același sens s-a arătat că aplicarea art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, într-o asemenea situație, nu se justifică, devenind aplicabile prevederile art. 152 din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun (Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ediție coordonată de Viorel Mihai Ciobanu și Marian Nicolae, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, 2016, p. 1.270; Noul Cod de procedură civilă - Comentariu pe articole, ediție coordonată de Gabriel Boroi, vol. II, ediția a doua, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 8).

Pe de altă parte, în doctrină s-a susținut că noul Cod de procedură civilă, consacrând expres principiul legalității căii de atac, a adus totuși prin art. 457 alin. 3 un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit”. (Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ediție coordonată de Viorel Mihai Ciobanu și Marian Nicolae, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, 2016, p. 1.269).

11. Într-o altă opinie s-a susținut că art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă este aplicabil și dacă partea își denumește greșit calea de atac, deși aceasta a fost corect indicată de instanță. (G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a treia, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 607).

VII. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov

12. Colegiul de Conducere al Curții de Apel Brașov nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

13. Analizând orientările jurisprudențiale diferite, relevate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov prin sesizarea cu recurs în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii opinia conform căreia calea de atac greșit declarată, deși corect menționată în dispozitivul hotărârii judecătorești atacate, este inadmisibilă, fără a mai exista posibilitatea declarării ulterioare a vreunei căi de atac. De asemenea a reținut că prevederile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă au un domeniu de aplicare mai larg decât cel al dispozițiilor art. 457 alin. (3) din același cod, astfel încât această normă își va găsi aplicarea și în ipoteza în care partea, din neștiință sau din lipsă de pregătire, denumește greșit calea de atac formulată, deși în hotărârea atacată a fost menționată corect calea de atac prevăzută de lege, caz în care, potrivit art. 152 din Codul de procedură civilă, constatând că cererea pentru exercitarea căii de atac este valabil făcută, iar din motive rezultă cu claritate scopul urmărit de parte, instanța de control judiciar va dispune recalificarea căii de atac prevăzută de lege, conform dispozițiilor art. 457 alin. (4). Dacă, însă, nu se poate reține eroarea în denumirea cererii, calea de atac va fi respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la recalificarea ei și fără a exista, ca atare, posibilitatea declarării ulterioare a căii de atac prevăzute de lege.

IX. Opinia judecătorilor-raportori

14. Judecătorii-raportori au apreciat că dispozițiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate; în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

15. Asupra admisibilității recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării și existența unei practici neunitare, dovedită prin hotărâri judecătorești definitive, anexate cererii, prevăzute de dispozițiile art. 514, 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la soluția pronunțată de instanța de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii, dar opiniile diferite nu vizează interpretarea și aplicarea art. 457 din Codul de procedură civilă în întregul său, ci, în special, a alin. (4) al acestui articol.

Se constată că este îndeplinită condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, deoarece din cuprinsul hotărârilor judecătorești anexate sesizării formulate de către Curtea de Apel Brașov reiese existența unei practici neunitare la nivelul mai multor curți de apel din țară asupra problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, de care depinde soluționarea legală a cauzelor respective.

16. Asupra fondului sesizării cu recurs în interesul legii

Autorul sesizării a constatat că există practică neunitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 457 din Codul de procedură civilă, cu referire la soluția instanței de control judiciar în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.

Din analizarea celor două opinii aflate în conflict reiese că prevederile legale care au fost interpretate diferit au fost, de fapt, cele ale art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă, introdus prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe.

Problema care se pune este dacă acest alineat se aplică, precum alin. (3) al aceluiași articol, doar în cazul existenței unor mențiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate sau și în cazul în care în cuprinsul hotărârii atacate este indicată corect calea de atac prevăzută de lege, dar, cu toate acestea, partea declară o cale de atac eronată.

Consecințele interpretării au efect asupra curgerii unui nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că interpretarea art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă este în sensul că această normă juridică se aplică în cazul existenței unor mențiuni inexacte în cuprinsul hotărârii atacate, acest alineat fiind edictat pentru aceeași rațiune ca și alin. (3) al aceluiași articol, anume partea care exercită calea de atac să nu fie prejudiciată, ca efect al mențiunii inexacte sau lipsei mențiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac pe care o poate exercita.

Această concluzie este întemeiată atât pe interpretarea sistematică a textului, cât și pe împrejurarea că o interpretare extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greșit exercitate, ar goli de conținut principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Interpretând sistematic acest text de lege se rețin următoarele.

În primul rând, pentru a determina conținutul termenului recalificare, în acest alineat fiind singurul loc în care poate fi găsit în cod, este util a ne raporta la termenul calificare din același cod.

Potrivit art. 22 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”.

Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă] și fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate, În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din Codul de procedură civilă.

În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din Codul de procedură civilă, intitulat „Legalitatea căii de atac”. Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din Codul de procedură civilă s-a adus un „corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit”. Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 47 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date.” Conform alin. (2) al aceluiași articol: „Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.”

Potrivit alin. (1) și (2) ale art. 48 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intitulat „Alineatul”: „(1) În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor si o coerență a reglementării.

(2) Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului (...)”.

Astfel, din dispoziția normativă primară a unui articol trebuie să decurgă, în mod organic, mai multe ipoteze juridice prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării. Alineatul trebuie să reglementeze o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului.

Dacă s-ar adopta interpretarea extensivă a alin. (4), în sensul unei recalificări neîngrădite a căii de atac greșit exercitate, s-ar goli de conținut principiul legalității căii de atac consacrat de alin. (1) al art. 457 din Codul de procedură civilă.

În cazul în care instanța de judecată ar proceda în toate situațiile la recalificarea căii de atac, determinând astfel curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege, partea ar fi îndrituită să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii judecătorești, independent de dispozițiile legale aplicabile și de mențiunea corectă din dispozitivul hotărârii atacate. Or, textul menționat nu prevede dreptul generic al părții de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Mai mult, o asemenea interpretare ar legitima posibilitatea părții care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac corect indicată în hotărârea atacată să declare o cale de atac greșită și, ulterior recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo rațiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen.

Ca urmare, recalificarea căii de atac în condițiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă poate fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greșită, ca efect al mențiunii inexacte sau lipsei mențiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Aceasta înseamnă că dacă partea își denumește greșit calea de atac, deși aceasta a fost corect indicată de către instanță, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) și art. 152 din Codul de procedură civilă, ca normă de drept comun.

Într-o asemenea situație, instanța competentă să soluționeze calea de atac va proceda la calificarea acesteia, conform acestor din urmă dispoziții, fără însă, ca urmare a acestei calificări, să curgă un nou termen pentru declararea, respectiv motivarea căii de atac prevăzute de lege, neexistând un temei juridic pentru repunerea în termen. Altfel spus, recalificarea căii de atac prevăzută de art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu se confundă cu instituția juridică a calificării cererii, astfel cum este reglementată de art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din Codul de procedură civilă.

În măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată inițial căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În final, pentru o mai bună determinare a întinderii efectelor acestei decizii este utilă evidențierea terminologiei folosite de legiuitor în cuprinsul art. 457 din Codul de procedură civilă, sub aspectul distincției dintre calea de atac „neprevăzută de lege” și calea de atac „prevăzută de lege”.

Astfel, în prima teză a alin. (3) al acestui articol se regăsește sintagma calea de atac „neprevăzută de lege”, în contextul exercitării unei asemenea căi de atac de către parte în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii, sintagmă care este opusă în ultima teză a aceluiași alineat sintagmei calea de atac „prevăzută de lege”, care, de altfel, se regăsește în fiecare dintre alineatele art. 457 din Codul de procedură civilă intitulat „Legalitatea căii de atac”.

Punând în opoziție aceste expresii rezultă înțelesul dat de legiuitor sintagmei calea de atac „neprevăzută de lege” ca fiind atât o cale de atac inexistentă, dar și o cale de atac care poartă o denumire diferită de cea prevăzută expres de lege (cu posibile consecințe asupra conținutului cererii). Formularea unei astfel de căi de atac poate fi determinată, pe de o parte, de mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii, dar și, pe de altă parte, cum este cazul de față, de considerente ce țin exclusiv de comportamentul procesual al părții.