1. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 5 mai 2016, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 10 mai 2016, respectiv 11 mai 2016.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

2. Prin Încheierea din 9 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 9.551/233/2015, Judecătoria Galați a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, excepție ridicată de reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia soluționării unei cauze penale.

3. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile de lege criticate vin în contradicție cu prevederile art. 44 din Constituție, deoarece permit desfășurarea vânătorii pe fonduri private fără consimțământul proprietarului terenului. Astfel, prin simpla emitere a autorizației de vânătoare, se înlătură obligația de a avea consimțământul proprietarului, instituindu-se, în detrimentul acestuia, un drept de servitute legal asupra terenurilor.

4. Judecătoria Galați apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, stabilirea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, unele îngrădiri în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ca în cazul de față, în care nu este necesar consimțământul proprietarilor pentru practicarea vânătorii pe terenurile lor, sunt compensate legal prin recunoașterea de legiuitor a altor avantaje de natură patrimonială. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 407/2006, în cazul fondurilor cinegetice pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic, gestionarul asigură plata a 81% din tariful de gestionare, proprietarilor terenurilor. În continuare se apreciază că, deși lipsa consimțământului proprietarilor pentru practicarea vânătorii nu încalcă normele constituționale, s-ar impune totuși reglementarea unei modalități prin care aceștia să fie anunțați că se desfășoară o activitate de vânătoare pe terenul proprietatea lor, ca o garanție în plus față de cele stabilite prin Ordinul nr. 353/2008 al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, pentru ca viața sau integritatea corporală a acestora să nu fie primejduite.

5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

6. Guvernul apreciază că, în analiza eventualei ingerințe în exercitarea dreptului de proprietate al persoanelor, un criteriu deosebit de important îl reprezintă proporționalitatea măsurilor propuse față de ingerința asupra dreptului de proprietate. Apreciază că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se asigura că ingerința nu merge „mai departe decât este necesar pentru a îndeplini obiectivul legitim urmărit” trebuie analizat un anumit număr de factori, care vizează în principal următoarele aspecte: ingerința trebuie să fie strict necesară, să fie proporțională, să fie protejată de garanții adecvate și suficiente, efectul ingerinței nu poate să ducă la suprimarea unui drept legal, necesitatea socială nu poate fi „abordată în mod satisfăcător într-un fel mai puțin restrictiv”. Având în vedere art. 3 din Legea nr. 407/2006, apreciază că măsura criticată are un scop legitim. În continuare, se susține că, pentru a determina dacă măsura criticată respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

7. Din această perspectivă, luând în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, Guvernul observă că potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (4) din Legea nr. 407/2006, proprietarul terenului afectat de fondul cinegetic pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic, primește din partea gestionarului fondului cinegetic o cotă de 81% din tariful de gestionare a fondului cinegetic. Prin urmare, în privința caracterului adecvat al măsurii, constată că aceasta este adaptată și este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigențele scopului urmărit, respectiv vânătoarea se va face doar în baza unei autorizații de vânătoare și doar cu plata unei sume ce ar putea fi interpretată ca echivalent pentru despăgubiri în cazul limitării dreptului de proprietate. În schimb, dacă suma primită de către proprietarul terenului afectat de un fond cinegetic, astfel cum este calculată potrivit anexei nr. 3 la Legea nr. 407/2006, nu este proporțională cu pagubele aduse terenului proprietarului prin exercitarea vânătorii, în lipsa unor alte norme de stabilire a despăgubirilor [de maniera celor prevăzute, de exemplu, prin art. 12 alin. (10) din Legea energiei electrice și gazelor naturale nr. 123/2012], apreciază că măsura criticată nu răspunde testului de proporționalitate impus de art. 53 din Constituție, ceea ce se traduce prin încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului terenului afectat de fondul cinegetic, acesta trebuind să suporte o diminuare disproporționată a patrimoniului său (egală cu diferența dintre paguba suferită și cota primită de 80% din tariful de gestionare).

8. Pentru considerentele expuse mai sus, Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 este întemeiată în măsura în care suma primită de către proprietarul terenului afectat de un fond cinegetic nu este proporțională cu pagubele aduse terenului proprietarului.

9. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Arată că, în prezent, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 nu mai prevăd obligativitatea existenței consimțământului proprietarului, ci stabilește că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizația de vânătoare. Așadar, legiuitorul a eliminat contradicția existentă între prevederea anterioară care dispunea că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără consimțământul proprietarului, cu obligația cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introdusă în anul 2010.

10. Referitor la obligația impusă proprietarilor de terenuri care fac parte din fondul cinegetic de a suporta desfășurarea activităților de vânătoare pe proprietatea lor, menționează că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin Decizia nr. 345/2003 și Decizia nr. 1.055/2010. Arată că obligația proprietarilor de a permite desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin sau aparțin, fără a mai fi necesar consimțământul acestora, a fost fundamentată de către Curtea Constituțională pe dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituție, conform cărora statul trebuie să asigure refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic. De altfel, caracterul de bun public al vânatului justifică îngrădirea proprietății private în vederea permiterii exploatării unei resurse naturale de interes național și internațional.

11. Cu toate acestea, apreciază că, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, normele criticate sunt în neconcordanță cu exigențele impuse de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în materia dreptului de proprietate. Făcând referire la Cauza Chassagnou și alții contra Franței, 1999, arată că cele constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au venit în contextul în care sistemul francez era lipsit de un sistem viabil care să ofere proprietarilor terenurilor mici din fondul cinegetic, care erau obligați să-și transfere drepturile de vânătoare, o compensație echitabilă pentru pierderea dreptului de utilizare. Ca atare, legea franceză nu prevedea nicio măsură de compensare pentru proprietarii de terenuri care se opuneau vânătorii și care, prin definiție, nu doreau să obțină vreun avantaj sau profit de pe urma unui drept de vânătoare pe care refuzau să și-l exercite.

12. În continuare, arată că în Cauza Schneider contra Luxembourg, 2007, în care reclamantul era proprietarul unui teren mic situat în Luxemburg, s-a remarcat că, spre deosebire de Loi Verdeille, legea din Luxemburg prevedea compensații financiare pentru proprietarul terenului, ca și în legislația românească [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 407/2006]. Totuși, acest fapt nu a fost considerat a fi decisiv, deoarece convingerile etice ale unei persoane care se opune vânătorii nu ar putea fi în mod rezonabil compensate de o sumă de bani plătită anual pentru pierderea dreptului de utilizare a proprietății. Totodată, se arată că în Cauza Herrmann contra Germaniei, 2012, instanța europeană „nu a putut decât să reafirme principiile enunțate în hotărârile Chassagnou și Schneider, în special faptul că obligarea unui proprietar de teren care se opune vânătorii din motive etice să tolereze vânătoarea pe proprietatea lui este de natură să perturbe echilibrul just între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general și să impună persoanei în cauză o sarcină disproporționată incompatibilă cu articolul 1 din Protocolul nr. 1”.

13. Având în vedere cele expuse, Avocatul Poporului apreciază că, ceea ce trebuie analizat și supus controlului de constituționalitate este tocmai lipsa consimțământului proprietarului terenului pe care s-ar desfășura activități de vânătoare, cu atât mai mult cu cât acțiunile ar fi în contradicție cu convingerile sale. Din această perspectivă, apreciază că obligația proprietarilor terenurilor incluse în fondurile de vânătoare de a permite desfășurarea activităților de vânătoare autorizate pe terenurile ce le aparțin fără posibilitatea de a-și exprima consimțământul poate reprezenta, în fapt, o sarcină ce grevează dreptul de proprietate privată [dacă se are în vedere art. 44 alin. (7) din Constituție], însă aceasta apare ca fiind prea împovărătoare.

14. În continuare, menționează Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, în care instanța de contencios constituțional a statuat că „legiuitorul a inserat chiar în textul criticat pentru neconstituționalitate prevederea referitoare la consimțământul solicitantului privind preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul a dat expresie imperativului de satisfacere a interesului general și apărare a drepturilor fundamentale ale individului”. Apreciază că, per a contrario, lipsa din prevederea legală a consimțământului proprietarului poate fi asociată cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale individului, intereselor personale, în speță a dreptului de proprietate privată și a libertății de conștiință. Pe de altă parte, Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate constituie dispozițiile art. 4 din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 22 noiembrie 2006, cu următorul conținut: „(1) Nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizația de vânătoare.

(2) Deținătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile de vânătoare au obligația de a permite desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin sau aparțin, în condițiile alin. (1).”

18. În opinia autorului excepției textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1.055 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 11 noiembrie 2010, a reținut că, din analiza dispozițiilor Legii nr. 407/2006, rezultă că fondul cinegetic este reprezentat de unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes cinegetic și suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Excepție fac suprafețele din intravilan, precum și zona strict protejată și zona-tampon din cuprinsul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”. Fauna de interes cinegetic, ce se constituie din totalitatea exemplarelor din populațiile speciilor de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 și 2 la legea precitată, existente pe teritoriul României, reprezintă resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional. Așa fiind, Curtea a reținut că fauna de interes cinegetic reprezintă un element diferit de suprafețele de teren pe care se poate regăsi, cele două elemente fiind interdependente și numai împreună formând un fond cinegetic. De asemenea, Curtea a constatat că suprafața de teren ce intră în componența unui fond cinegetic rămâne în proprietatea persoanei fizice sau juridice care a deținut-o până în momentul constituirii acestuia.

20. Totodată, Curtea constată că, prin Decizia nr. 345 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 24 octombrie 2003, a statuat că obligația proprietarilor terenurilor incluse în fondurile cinegetice de a permite desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin sau aparțin instituie, în realitate, o sarcină care grevează terenurile pe care se arondează fonduri cinegetice și care constă în obligația deținătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite exercitarea vânătorii, fără a se încălca prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Chiar dacă în acest mod titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că, pe această cale, se asigură valorificarea fondului cinegetic - bun public de interes național și, totodată, resursă naturală regenerabilă de interes internațional -, și întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, stabilirea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicție cu textele constituționale de referință.

21. Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, proprietarilor terenurilor li se cuvine 81% din tariful de gestionare a fondurilor cinegetice pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic.

22. Referitor la necesitatea încunoștințării prealabile a proprietarilor de terenuri cu privire la perioadele de desfășurare a vânătorii, Curtea, prin Decizia nr. 345 din 18 septembrie 2003, precitată, a constatat că anexa la lege stabilește fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânarea este permisă, perioadele de vânare, precum și cuantumul despăgubirilor în cazul nerespectării acestora. Așa fiind, persoanele interesate, proprietare ale terenurilor pe care s-au arondat fonduri de vânătoare pot lua la cunoștință, în funcție de specia de vânat care se găsește pe respectivul fond, de intervalul de timp în care va avea loc activitatea de vânătoare.