Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Flavia Drăghici în Dosarul nr. 2.220/97/2015 al Tribunalului Hunedoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.303D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepției domnul avocat Mihai Baco din cadrul Baroului Alba, cu delegație la dosar și se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosar au depus concluzii scrise autorul excepției, prin care solicită admiterea acesteia, precum și partea Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și reprezentantul Ministerului Public, prin care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.

4. Curtea dispune a se face apelul și în dosarele nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 și nr. 1.860D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală și, respectiv art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 635/39/2015 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, de Călin Oprița în Dosarul nr. 230/107/2015 al Tribunalului Alba - Secția penală și de Ioan Liviu M. Tăut în Dosarul nr. 431/35/2015/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

5. La apelul nominal răspunde în Dosarul nr. 1.447D/2015, pentru autorul excepției, domnul avocat Tudor Vasile din cadrul Baroului Suceava, cu delegație la dosar și se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

6. Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 1.447D/2015 autorul excepției, precum și apărătorul ales au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea acesteia, iar în dosarele nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 și nr. 1.860D/2015 reprezentantul Ministerului Public a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată.

7. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

8. Reprezentanții autorilor excepției prezenți în sală sunt de acord cu conexarea dosarelor.

9. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor.

10. Curtea, având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.447D/2015, nr. 1.569D/2015 și nr. 1.860D/2015 la Dosarul nr. 1.303D/2015, care a fost primul înregistrat.

11. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției Flavia Drăghici, care susține că dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că permit efectuarea urmăririi penale in rem și după identificarea persoanei care a săvârșit fapta, fără ca legiuitorul să impună un termen sau o garanție procesuală care să asigure loialitatea și efectivitatea urmăririi penale. O astfel de posibilitate afectează dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 24 și art. 132 alin. (1), precum și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, câtă vreme întreaga probațiune a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale in personam, suspectului/inculpatului nu i se îngrădește dreptul la apărare, ci i se suprimă acest drept. Practic după identificarea persoanei despre care există date că a săvârșit o infracțiune, în mod normal ar trebui începută urmărirea penală in personam. Mai arată că, de regulă, numai Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism uzitează această manieră defectuoasă de interpretare a dispozițiilor legale criticate. Maniera criticabilă de interpretare dă posibilitatea unor abuzuri ale organelor de urmărire penală.

12. Președintele Curții Constituționale solicită domnului avocat Mihai Baco să răspundă dacă art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală dă posibilitatea interpretării pe care a susținut-o. Ca răspuns, domnul avocat arată că, din păcate, la ora actuală în România, aceasta este procedura în marea majoritate a cauzelor administrate de către parchetele speciale.

13. Reprezentantul autorului excepției Săvel Viorel Botezatu susține că dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. În acest sens face trimitere la opinia procurorului expusă la pct. 5 din concluziile scrise depuse la dosar prin care se arată că „împrejurarea că actele de urmărire penală ar fi realizate in rem, deși ar putea să fie începută urmărirea penală in personam (ar putea să fie formulată acuzația), textul fiind deturnat de la scopul său, nu constituie o chestiune de constituționalitate, ci una de aplicare a legii”. Prin urmare, chiar reprezentatul Ministerului Public acceptă producerea consecințelor pe care le poate genera o interpretare abuzivă a normelor criticate, sens în care, susține că această deturnare nu este izolată, ci sistemică. Mai arată că această interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate este o regulă care creează un dezechilibru între drepturile acuzării și cele ale apărării. Că așa stau lucrurile o dovedește și jurisprudența instanțelor de drept comun. În acest sens dă citire unui pasaj din Încheierea nr. 40 din 12 februarie 2015 (pe care o depune la dosar) pronunțată în Dosarul nr. 5.873/102/2013 de Tribunalul Mureș în camera preliminară, prin care s-a statuat că dacă ulterior începerii urmăririi penale in personam după aproximativ 20 de zile a fost emis rechizitoriul fără a mai fi administrate alte probe, atunci o astfel de gestionare a întregului probatoriu de către procuror pune în discuție nerespectarea dreptului la apărare, precum și a dreptului la un proces echitabil, deoarece dispozițiile procedural penale, deși au fost aparent respectate, au fost deturnate de la scopul lor. Aceasta dovedește reaua-credință din partea organelor de urmărire penală care, în mod deliberat nu au început urmărirea penală in personam (deși aveau toate elementele necesare) întocmai pentru ca persoanele cercetate să nu aibă acces la dosar, să nu poată participa la efectuarea actelor de urmărire penală și la administrarea probelor, respectiv să nu poată uza de prevederile art. 171 și 172 din Codul de procedură penală.

14. Reprezentantul Ministerului Public arată că dispozițiile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează dreptul de a fi informat doar pentru persoanele împotriva cărora s-a formulat o acuzație. Or, dacă nu există acuzat, nu există în mod firesc nici garanțiile consacrate de Convenție. De asemenea, premisa de la care se pleacă este incorectă, deoarece în faza de urmărire penală in rem nu există încă o persoană față de care să se efectueze acte de cercetare. Simpla împrejurare că se efectuează acte de cercetare nu duce automat la concluzia că va fi formulată o acuzație, de vreme ce „actele de cercetare” pot să ducă în egală măsură la concluzia că cele susținute în plângere sunt nefondate.

15. Totodată, împrejurarea că actele de urmărire penală ar fi realizate in rem, deși ar putea să fie începută urmărirea penală in personam, textul fiind deturnat de la scopul său, nu constituie o chestiune de constituționalitate, ci una de aplicare a legii. În măsura în care organele de urmărire penală ar încălca art. 305 din Codul de procedură penală, această încălcare poate fi invocată în camera preliminară. Aceeași idee rezultă și din trimiterea reprezentantului autorului excepției Săvel Viorel Botezatu la încheierea pronunțată de Tribunalul Mureș în camera preliminară prin care, în temeiul art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat nulitatea relativă și au fost excluse toate actele de urmărire penală și toate probele administrate într-un interval de timp determinat.

16. Așa fiind, deși a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, reprezentantul Ministerului Public arată că, față de modalitatea în care a fost susținută excepția de neconstituționalitate, pune concluzii de respingere a acesteia ca inadmisibilă, deoarece se solicită Curții Constituționale să confirme interpretarea unui text astfel cum ea este arătată în doctrină și jurisprudență.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

17. Prin Încheierea din 11 august 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.220/97/2015, Tribunalul Hunedoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală.

18. Prin Încheierea din 1 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 635/39/2015, Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală.

19. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 230/107/2015, Tribunalul Alba - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală.

20. Prin Încheierea din 15 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 431/35/2015/a2, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală.

21. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Flavia Drăghici, Săvel Viorel Botezatu, Călin Oprița și Ioan Liviu M. Tăut, în dosarele de mai sus având ca obiect atât soluționarea unui număr de trei cauze penale în procedura de cameră preliminară, cât și soluționarea unei cauze penale la fond.

22. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece pentru a fi exercitat în mod concret dreptul la apărare orice persoană acuzată în materie penală are dreptul de a fi încunoștințat despre faptul că față de acesta se desfășoară acte de cercetare, tocmai pentru a-și putea exercita dreptul la apărare și de a propune probe în susținerea nevinovăției sale. Dispozițiile legale ale art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât stabilesc ca regulă începerea urmăririi penale în cauză in rem, și nu in personam, organele de urmărire penală neavând obligația de a identifica cu precădere autorul prezumtiv al faptei, pentru ca acesta să fie astfel informat despre existența anchetei.

23. În acest fel se oferă organelor de urmărire penală posibilitatea să încalce în mod flagrant dreptul la apărare al persoanei față de care se efectuează cercetări, desfășurând mare parte din anchetă fără ca persoana cercetată să cunoască acest lucru, chiar dacă, din actele de la dosar era evidentă identitatea persoanei. Procedându-se în această manieră se produce o deturnare a prevederilor criticate de la scopul lor legitim în condițiile în care interpretarea și aplicarea acestora de către organele de urmărire penală este una contrară spiritului Constituției din moment ce se efectuează toate sau majoritatea actelor de urmărire penală în procedura in rem, acuzatul fiind doar informat despre punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată. Totodată, procedura nu asigură un echilibru între drepturile acuzării și cele ale apărării, acuzatul fiind într-o poziție dezavantajoasă prin suprimarea dreptului avocatului suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală. De asemenea, dreptul la apărare rămâne un drept formal, lipsit de orice conținut în condițiile în care urmărirea penală se desfășoară in rem, deși probele se administrează în defavoarea unei persoane identificate.

24. De asemenea, legiuitorul nu a fixat în cadrul art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv al actelor de urmărire penală in rem, limitele în timp a acestora și conținutul efectiv al probelor. De aceea, este absolut evident că dreptul la apărare al oricărui inculpat poate fi încălcat, stabilind un arbitrariu al procurorului în decizia sa de a dispune momentul începerii, precum și al continuării urmăririi penale in rem. Totodată, legiuitorul nu a prevăzut niciun fel de obligație expresă a procurorului ca, atunci când există indicii certe sau probe cu privire la comiterea unei infracțiuni de către o anumită persoană, să dispună, de îndată, începerea urmăririi penale in personam și să procedeze potrivit art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală.

25. Prin urmare, urmărirea penală in rem este compatibilă cu normele constituționale numai dacă se efectuează până la momentul identificării persoanei care a săvârșit fapta.

26. Tribunalul Hunedoara - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate împiedicând organele de urmărire penală să formuleze cu ușurință acuzații împotriva unei persoane, fără minime verificări și probe care să ridice suspiciuni rezonabile privind implicarea acelei persoane în comiterea unei infracțiuni. După dobândirea calității de suspect, acesta are posibilitatea de a contesta actele și probele administrate înainte de acest moment, de a propune probe și a formula cereri ori excepții pentru a combate orice act administrat înainte de dobândirea calității de suspect. Eventuala amânare cu rea-credință, nejustificat, abuziv a dispunerii începerii urmăririi penale față de o persoană, cu scopul de a o împiedica să își exercite dreptul la apărare poate fi remediată prin anularea actelor întocmite în acest mod și prin excluderea probelor administrate cu încălcarea principiului loialității.

27. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, modalitatea diferită de reglementare a fazei de început a urmăririi penale sub imperiul Codului de procedură penală actual nu încalcă dreptul la un proces echitabil. Nu se poate susține că întreg probatoriul se administrează în baza ordonanței de începere a urmăririi penale in rem și că astfel se încalcă dreptul avocatului suspectului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală conferit de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală.

28. Pe de altă parte, alin. (3) al art. 305 din Codul de procedură penală impune ca, în momentul existenței indiciilor rezonabile că o persoană a săvârșit fapta, să se dispună efectuarea urmăririi penale cu privire la aceasta, care dobândește calitatea de suspect și toate drepturile conferite de lege. Acesta este de fapt momentul formulării acuzațiilor împotriva persoanei vizate, moment în care se apreciază că sunt probe suficiente pentru a contura bănuiala că este autorul faptei și că se poate dispune efectuarea urmăririi penale in personam.

29. Nu se poate aprecia că dreptul la apărare este formal, probele administrate în prima etapă vizată de art. 305 din Codul de procedură penală fiind necesare pentru conturarea „indiciilor rezonabile” la care se face referire în alin. (3) și nu pentru tragerea la răspundere a persoanei vizate în defavoarea căreia, susține autorul excepției, s-au administrat probele.

30. De altfel, dispozițiile privind obligațiile organelor de urmărire penală în această etapă și modalitatea de aducere la cunoștință a calității de suspect, cuprinse în articolele următoare, garantează pe deplin dreptul la apărare și aplicarea principiului egalității de arme.

31. Momentul începerii urmăririi penale in personam este cel al formulării unei acuzații împotriva unei persoane și răspunde exigențelor impuse de art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la informare.

32. Tribunalul Alba - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate împiedicând organele de urmărire penală să formuleze cu ușurință acuzații împotriva unei persoane, fără minime verificări și probe care să ridice suspiciuni rezonabile privind implicarea acelei persoane în comiterea unei infracțiuni. Formularea unei învinuiri in personam nu poate fi consecința unei simple înregistrări a unei sesizări valabile, punerea sub învinuire trebuind să fie fundamentată de o serie de probe, administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Totodată, începerea urmăririi penale in rem nu are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane, ci semnifică instituirea cadrului procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă. De asemenea, după dobândirea calității de suspect, acesta are posibilitatea de a contesta actele și probele administrate înainte de acest moment, de a propune probe și a formula cereri ori excepții pentru a combate orice act administrat înainte de dobândirea calității de suspect. Eventuala amânare cu rea-credință, nejustificat, abuziv a dispunerii începerii urmăririi penale față de o persoană, cu scopul de a o împiedica să își exercite dreptul la apărare poate fi remediată prin anularea actelor întocmite în acest mod și prin excluderea probelor administrate cu încălcarea principiului loialității.

33. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, dispozițiile legale invocate nu limitează modul în care se exercită controlul judecătoresc și nu împiedică exercitarea în concret a evaluării respectării dreptului la un proces echitabil. Procedura de cameră preliminară are ca obiect evaluarea legalității urmăririi penale, inclusiv în ce privește modul în care s-a exercitat dreptul la apărare ca parte componentă a unei proceduri echitabile.

34. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

35. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, după cum rezultă din conținutul normei, începerea urmăririi penale nu se dispune împotriva unei persoane, ci pentru a fi verificate susținerile din actul de sesizare al organului de urmărire penală în legătură cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Pentru a fi dispusă începerea urmăririi penale in personam este necesar să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze față de o anumită persoană, numai dacă din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că acea persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea.

36. Modalitatea diferită de începere a urmăririi penale este justificată de necesitatea protejării persoanelor împotriva cărora a fost formulată o sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzații penale fără o minimă verificare a susținerilor sau fără existența unui probatoriu, din care să rezulte indicii rezonabile că acea persoană ar fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

37. După momentul în care se dispune continuarea urmăririi penale persoana acuzată are asigurat dreptul la apărare, inclusiv dreptul de a contesta actele sau probele administrate înainte de a dobândi calitatea de suspect, poate formula apărări și ridica excepții, bucurându-se de toate garanțiile procesuale.

38. Totodată, dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 21 din Constituție, câtă vreme nu afectează dreptul inculpatului față de care s-a continuat urmărirea penală in personam, după ce anterior aceasta fusese una in rem, de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite de lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

39. Nu este afectat nici dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție, deoarece prevederile contestate nu îngrădesc dreptul inculpatului de a fi asistat de un avocat, ales sau numit din oficiu, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să exercite drepturile procesuale ale inculpatului, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni și nici nu afectează dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.

40. Totodată, prevederile criticate se aplică fără privilegii și fără discriminări tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice.

41. Câtă vreme dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală nu contravin pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, atunci acestea sunt conforme și cu prevederile art. 20 și art. 1 alin. (5) din Constituție.

42. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile criticate sunt constituționale. Astfel, subiectele procesuale penale au dreptul la un apărător ales sau numit din oficiu, dar garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de suspect sau inculpat. Totodată, este de competența legiuitorului să stabilească aspecte care privesc modul de desfășurare a urmăririi penale, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

43. Referitor la previzibilitate, Avocatul Poporului face trimitere la deciziile nr. 65 din 25 februarie 2015 și nr. 1 din 11 ianuarie 2012, ocazii cu care Curtea Constituțională a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, prin acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act normativ determinat. Or, sub acest aspect dispozițiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile și neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.

44. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

45. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

46. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

„(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. […]

(3) Când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect.”

47. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare și art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor care trebuie să își desfășoare activitatea potrivit principiului imparțialității, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 3 referitor la dreptul oricărui acuzat de a fi informat în cel mai scurt timp cu privire la natura acuzației și de a se apăra din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

48. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea începerii urmării penale cu privire la o anumită faptă prevăzută de legea penală, iar atunci când din datele și probele existente rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea, atunci procurorul dispune ca urmărirea penală să se facă in personam. Începerea urmăririi penale in rem legitimează organul de cercetare penală să demareze activitățile specifice care duc la realizarea obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, are obligația să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acesteia și să strângă și să administreze probele necesare cu respectarea exigențelor consacrate de art. 100 și 101 din Codul de procedură penală referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialității.

49. Autorii excepției critică dispozițiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, susținând că le este afectat dreptul la apărare, componentă a dreptului la un proces echitabil. Așa cum însuși textul constituțional de referință dispune, „În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” Aceasta presupune că dreptul la apărare cunoaște două accepțiuni și anume, în sens larg, se referă la totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce permit persoanelor implicate în procese să se apere împotriva acuzațiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăției și justețea propriilor afirmații și, în sens restrâns, se referă la posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la serviciile unui avocat. Potrivit art. 32-34 din Codul de procedură penală, între participanții în procesul penal regăsim părțile (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente), subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată) și alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale). În acord cu art. 77 din Codul de procedură penală, suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, în procesele penale, cu toate că potrivit reglementării menționate suspectul nu are calitatea de parte în lumina dispozițiilor procedural penale, legea procesuală acordă și acestuia potrivit art. 33 alin. (2) din Codul de procedură penală aceleași drepturi și obligații ca și părților, beneficiind de toate garanțiile procesuale privind exercitarea dreptului la apărare. În acest sens sunt și dispozițiile art. 78 din același cod, potrivit căruia „Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.” În consecință, potrivit art. 108 din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut că înainte de prima audiere a acestuia i se aduce la cunoștință calitatea de suspect, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică, precum și drepturile și obligațiile procesuale consacrate de art. 83 și art. 108 alin. (2) din Codul de procedură penală. Așa fiind, din perspectivă constituțională, abia după acest moment procesual suspectul dobândește calitatea de „parte” în procesul penal, în sensul art. 24 din Constituție.

50. Reglementarea drepturilor suspectului și inculpatului a fost influențată în mod deosebit de conținutul prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de practica instanței europene în materie, potrivit căreia acuzatul are dreptul să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales, iar dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit din oficiu, atunci când interesele justiției o cer. Totodată, orice acuzat are dreptul să fie informat în cel mai scurt timp și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației. De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reținut că „garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat”. Or, câtă vreme acuzația constă într-o notificare oficială referitoare la calitatea de acuzat, atunci, numai după acest moment se pot pune în discuție garanțiile procesuale ce țin de dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil.

51. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, care prin Hotărârea din 17 decembrie 2004, pronunțată în Cauza Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei, paragraful 44, a statuat că perioada care trebuie luată în considerare în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție trebuie să fie determinată în mod autonom și că ea începe în momentul în care persoana a fost înștiințată în mod oficial de existența unor acțiuni întreprinse împotriva sa de către autoritățile de urmărire. Rezultă că începând cu acest moment devin aplicabile garanțiile procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, așadar și dreptul la apărare.

52. În ceea ce privește intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam, Curtea constată că acesta nu este strict și expres determinat de dispozițiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziția procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că aceasta a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ „dispune”, iar nu „poate dispune”, astfel încât să se poată interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam până la realizarea probațiunii necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și dispunerea directă a acestei măsuri.

53. În principiu, existența indiciilor rezonabile este concomitentă cu formularea unei învinuiri in personam, care are valențele unei acuzații în materie penală. Cu toate acestea, pot exista situații în care cele două elemente nu au o existență simultană. Astfel, conceptul de „acuzație în materie penală” poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației persoanei” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73).

54. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană aflată în custodia poliției, care a fost obligată să depună un jurământ înainte de a fi audiată în calitate de martor, a făcut deja obiectul unei „acuzații penale” și a avut dreptul de a rămâne tăcută (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Brusco împotriva Franței, paragrafele 46-50).

55. În legătură cu acest aspect, Curtea constată că legea procesual penală oferă un remediu prin dispozițiile art. 118 și art. 109 alin. (3), potrivit cărora declarația de martor dată în cursul urmăririi penale in rem de o persoană care, în aceeași cauză, ulterior declarației a dobândit calitatea de suspect nu poate fi folosită împotriva sa, iar în cursul audierii, deci după începerea urmăririi penale in personam, suspectul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Prin urmare, legiuitorul a prevăzut dreptul acuzatului de a nu contribui la propria sa acuzare, fapt care reprezintă un element esențial al dreptului la un proces echitabil. Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă nu i se aduc la cunoștință, în prealabil, acele „avertismente Miranda”. Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoștință faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declarație a sa poate fi folosită împotriva lui și că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanții procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altă cauză, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituțională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituție (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 334 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007).

56. Având în vedere cele anterior menționate, Curtea constată că nu se încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție.

57. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia posibilitatea procurorului de a începe urmărirea penală afectează principiul imparțialității care guvernează activitatea procurorilor consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece, potrivit art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. De aceea, ținând seama de aceste prevederi, precum și de pregătirea profesională a procurorilor, Curtea constată că față de aceștia funcționează prezumția îndeplinirii cu bună-credință a activității lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale.

58. Curtea mai costată că, din modul de redactare a prevederilor legale criticate nu se desprinde vreun înțeles echivoc, destinatarii normei, între care se regăsesc și organele judiciare, putând înțelege cu ușurință sensul acestora, motiv pentru care nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia ar fi afectate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) din Constituție. Faptul că de la data începerii urmăririi penale in rem și până la data începerii urmăririi penale in personam trece o perioadă mai mare de timp nu reprezintă o problemă de constituționalitate, întrucât, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, timpul necesar fundamentării bănuielii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune poate fi mai mare sau mai mic. Așa fiind, din perspectiva acestor critici, Curtea constată că acestea nu pot fi primite, întrucât nu se poate admite ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale. De altfel, prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod clar că, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. În măsura în care, în dezacord cu aceste prevederi, procurorul nu respectă aceste exigențe, atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit art. 342 și art. 345 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în procedura de filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea relativă și să excludă actele de urmărire penală și probele administrate cu încălcarea legii care conferă, între altele, și un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea constată că prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea dispozițiilor legale determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului . De aceea, ori de câte ori toate sau majoritatea probelor din faza de urmărire penală au fost administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discuție aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condițiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistență obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. Câtă vreme, în funcție de particularitățile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecților/inculpaților de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, atunci probele și actele întocmite cu nerespectarea exigențelor legale pot fi înlăturate până la încheierea procedurii de cameră preliminară. Așa fiind, Curtea constată că aceste neajunsuri nu sunt o consecință a conținutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor și că, în acord cu exigențele dreptului la un proces echitabil, persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea anumitor probe și acte de urmărire penală și să se opună utilizării lor în procedura de filtru.

59. Pe de altă parte, faptul că nu este posibilă dobândirea calității oficiale de suspect imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu privire la săvârșirea unei fapte penale de către una sau mai multe persoane reprezintă o garanție justificată de necesitatea protejării drepturilor persoanelor împotriva cărora a fost formulată o astfel de sesizare, pentru ca acestea să nu fie supuse unor acuzații penale fără o minimă verificare a susținerilor din care să rezulte atât existența faptei și inexistența vreunui caz care împiedică exercitarea acțiunii penale, cât și suspiciunea rezonabilă că au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

60. În sfârșit, Curtea mai constată că, potrivit jurisprudenței sale, deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. De aceea, Curtea a apreciat că are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențial în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției (Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a apreciat că analiza sa din această perspectivă se va realiza în cazul existenței unei practici unanime într-un anumit sens care determină neconstituționalitatea textului de lege criticat (a se vedea Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, paragraful 19, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data redactării acestor concluzii).

61. Aplicând aceste considerente la speța supusă controlului de constituționalitate Curtea constată că nu poate constata neconstituționalitatea textului de lege criticat, având în vedere că, în prezent, nu au fost relevate o practică și o interpretare a acestor reglementări, care să contravină Legii fundamentale.