Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1)–(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ion Dumitru și de Dumitru Bunea în Dosarul nr. 6.355/1/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.
La apelul nominal răspunde avocatul Nineta Anghelina, cu împuternicire avocațială pentru Ion Dumitru, și avocatul Doru Viorel Ursu, cu împuternicire avocațială pentru Dumitru Bunea. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Având cuvântul, avocatul Nineta Anghelina solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, apreciind că maniera în care se administrează proba dispusă de procuror și efectuată de specialiști din cadrul Direcției Naționale Anticorupție încalcă dreptul părții la un proces echitabil. Depune în acest sens extras din Hotărârea Cottin contra Belgiei din 2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Avocatul Doru Viorel Ursu solicită admiterea excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 14 mai 2008, pronunțată în Dosarul nr. 6.355/1/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1)–(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Ion Dumitru și de Dumitru Bunea în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale deoarece statutul specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu oferă garanții de independență și imparțialitate în activitatea pe care aceștia o desfășoară. Referitor la prevederile art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, susțin că acestea contravin principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât îi privează de un grad de jurisdicție pe inculpații care, fără să fi deținut vreo demnitate publică, sunt judecați împreună cu foști sau actuali membri ai Parlamentului.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală și-a exprimat opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, cu referire la jurisprudența Curții Constituționale în materie.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat Curții Constituționale punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 11 alin. (1)–(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002. Art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție a fost modificat prin art. X pct. 1 al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. De asemenea, dispozițiile criticate au fost modificate ultima dată prin Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006.
Ca atare, dispozițiile criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție au în prezent următorul cuprins:
„(1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.
(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare.
(3) Constatarea tehnico-științifică efectuată din dispoziția scrisă a procurorului de specialiștii prevăzuți la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condițiile legii.“
Dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „Înalta Curte de Casație și Justiție: 1. judecă în primă instanță: a) infracțiunile săvârșite de senatori și deputați.“
Excepția de neconstituționalitate se raportează la prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea pentru toți a justiției. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că – asupra prevederilor art. 11 alin. (1)–(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 – s-a pronunțat prin Decizia nr. 805/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008, constatând că acestea sunt constituționale.
Cu acel prilej, Curtea a arătat că o componentă a garanțiilor unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, este principiul egalității armelor, ce semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe de judecată, fără ca una să fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Mantovanelli contra Franței, 1997) reiese că se încalcă principiul egalității armelor atunci când procedura contestată, în ansamblul ei, nu a respectat prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție. Totodată, principiul contradictorialității, o altă componentă a dreptului la un proces echitabil, presupune, în esență, posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua la cunoștință de toate probele și observațiile prezentate judecătorului, de natură să îi influențeze decizia și de a le discuta (cauzele J.J. contra Olandei, 1998 și Cottin contra Belgiei, 2005).
Or, Curtea a reținut că partea putea să ia la cunoștință de existența constatării tehnico-științifice – mijloc de probă efectuat de specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condițiile art. 250–254 din Codul de procedură penală. Așadar, partea poate formula obiecțiuni la raportul de constatare sau poate contesta în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate, mijlocul de probă respectiv.
De asemenea, Curtea a constatat că o reglementare similară cu cea criticată este cuprinsă în art. 112 din Codul de procedură penală, potrivit căruia în anumite cazuri organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice care se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, dar care poate fi efectuată și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Pe de altă parte, în procesul deliberării judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii prevăzuți de textele de lege criticate. Așadar, judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând și coroborând probele, astfel că informațiile conținute în constatările tehnico-științifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 524/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
Cu privire la dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea constată că susținerile unuia dintre autorii excepției de neconstituționalitate, în sensul că aceste norme de procedură penală ar contraveni principiului egalității în fața legii, privându-i de un grad de jurisdicție pe inculpații care fără să fi deținut vreo demnitate publică sunt judecați împreună cu foști sau actuali membri ai Parlamentului, sunt neîntemeiate. Astfel, stabilirea competenței, inclusiv a celei după calitatea persoanei, precum și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție. Astfel, pe de-o parte, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul în toate cazurile la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, iar pe de altă parte, nicio normă constituțională nu stabilește un anumit număr al căilor de atac și nici reglementările internaționale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție. Potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară, iar exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt reglementate de lege.
Referitor la încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, așa cum a statuat Curtea Constituțională de nenumărate ori în jurisprudența sa, nu este contrară principiului egalității instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.
