Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Cristinel Olteanu și Ionela Manuela Olteanu în Dosarul nr. 7.665/299/2005 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 februarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 7.665/299/2005, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de către Cristinel Olteanu și Ionela Manuela Olteanu cu prilejul soluționării unei acțiuni civile având ca obiect un litigiu locativ.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă îngrădește în mod nepermis drepturile prevăzute de art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (3), și art. 123 alin. (1) din Constituție, deoarece permite prezența, în camera de consiliu în care se judecă cererea de recuzare, a judecătorului împotriva căruia s-a formulat o asemenea cerere, în vreme ce părțile nu beneficiază de același drept, nefiind citate. Prin aceasta, autorii excepției consideră că se creează o poziție privilegiată a magistratului recuzat, față de părțile din proces, încălcându-se egalitatea de tratament a persoanelor în fața legii.

Judecătoria Sectorului 1 București apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că textele legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

axaminând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, dispoziții potrivit cărora „Instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând pe judecătorul recuzat.“

În susținerea neconstituționalității acestor texte de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor art. 16 alin. (2), ale art. 21 alin. (3) și ale art. 123 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și instituția prefectului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași prevederi din Legea fundamentală ca și în prezenta cauză și cu motivări asemănătoare, soluția adoptată fiind de fiecare dată aceea de respingere ca neîntemeiată (spre exemplu, Decizia nr. 38 din 19 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 21 februarie 2006).

În aceste decizii Curtea a reținut că judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanța pronunțând în ședință publică o încheiere asupra recuzării, prin această reglementare legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca odată cu fondul, instanța de control judiciar urmând a reface toate actele și dovezile administrate la prima instanță, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. Totodată, Curtea a arătat că cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție. Tocmai în considerarea acestui principiu constituțional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviințează sau se respinge abținerea, precum și de aceea prin care se încuviințează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 123 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că acesta reglementează instituția prefectului, neavând, așadar, nicio legătură cu criticile formulate de autorii excepției împotriva modului în care este reglementată posibilitatea recuzării judecătorilor.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine modificarea jurisprudenței Curții, soluțiile și considerentele deciziilor pronunțate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.