Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 și art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Eugenia Peptu în Dosarul nr. 15.701/2004 al Judecătoriei Iași.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate nu aduc atingere dreptului la apărare și principiului egalității în drepturi. De altfel, asupra prevederilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunțat statuând, prin Decizia nr. 7/2000, că sunt constituționale.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 8 martie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 15.701/2004, Judecătoria Iași a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 și 3 și art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Excepția a fost ridicată de Eugenia Peptu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că potrivit art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală învinuitul ori inculpatul care are o anumită calitate beneficiază, în faza de urmărire penală, de asistența juridică obligatorie, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, în faza de cercetare judecătorească, asistența juridică este obligatorie atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este detențiunea pe viață ori închisoarea de 5 ani sau mai mare. Ca urmare a acestor dispoziții, în faza a doua a procesului penal inculpatul beneficiază de asistență juridică obligatorie, după ce, în prima fază a procesului, a fost privată de acest drept întrucât nu are calitatea circumstanțiată prevăzută de alin. 2 al articolului criticat. Or, aceste împrejurări sunt, în opinia autoarei excepției, de natură să instituie o inegalitate de tratament juridic pe parcursul celor două faze – de urmărire penală și de cercetare judecătorească – cu consecința directă a prejudicierii dreptului la apărare de care trebuie să beneficieze orice cetățean în tot cursul procesului penal.
În ceea ce privește dispozițiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, autoarea excepției susține că acestea sunt neconstituționale în măsura în care dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală aparține doar apărătorului învinuitului și inculpatului, nu și acestora din urmă. Astfel, în situația în care persoana cercetată nu are posibilitatea angajării unui apărător și nu se încadrează în condițiile legale pentru a beneficia de un apărător din oficiu, este discriminat și tratat inegal față de un altul care-și poate permite un avocat sau care beneficiază de asistență juridică obligatorie. Ca urmare a acelorași rațiuni, aceste prevederi aduc atingere și dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Judecătoria Iași opinează că excepția de neconstituționalitate â dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece dreptul la apărare garantat de Legea fundamentală nu trebuie confundat cu asistența juridică obligatorie prevăzută de legiuitor pentru situații limitativ enumerate. Persoana îndreptățită se poate prevala sau nu de dreptul la apărare care nu poate fi convertit în virtutea garantării constituționale într-o obligație a organelor judiciare de a asigura asistența juridică obligatorie. Deși instanța apreciază că excepția este nefondată, consideră că, din punctul de vedere al asistenței juridice obligatorii, dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, față de dispozițiile art. 171 alin. 3 din același cod, ar putea fi interpretate ca discriminatorii, în ceea ce privește persoana învinuitului sau inculpatului, în faza de urmărire penală, în raport cu persoana inculpatului, în faza cercetării judecătorești.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanța de judecată opinează că și aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale mai sus criticate transpun, în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit și celelalte părți, după caz, pe tot parcursul derulării procesului penal declanșat, principiul constituțional al garantării dreptului la apărare, inclusiv sub aspectul și din perspectiva dreptului acestora la asistență juridică, respectiv al dreptului oricărei părți, indiferent de stadiul procesual, de a fi asistate de un apărător.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece atât Legea fundamentală, cât și Codul de procedură penală consacră regula potrivit căreia părțile au dreptul la asistență juridică, drept de care persoana îndreptățită se poate prevala sau nu. Prin urmare, este un drept al persoanei și nu o obligație a organelor judiciare de a asigura asistența juridică. Există însă situații în care legea impune asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, considerându-se că apărarea este o instituție de interes social, care funcționează atât în interesul acestor persoane, cât și în interesul bunei desfășurări a procesului penal. Or, tocmai aceste situații sunt prevăzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală care au aplicabilitate pe tot parcursul procesului penal, precum și în art. 171 alin. 3 din același cod care sunt incidente numai pentru faza de cercetare judecătorească. Regula este că asistența juridică este facultativă, iar cazurile în care aceasta este obligatorie sunt, în virtutea dispoziției art. 126 alin. (2) din Constituție, prevăzute expres de legiuitor. În aceste condiții susținerea că limitarea asistenței juridice obligatorii în faza de judecată, în anumite situații determinate, încalcă dreptul la apărare este neîntemeiată, câtă vreme regula consacrată de Legea fundamentală este cea a asistenței juridice facultative.
În ceea ce privește dispozițiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, Guvernul consideră că nici aceste prevederi nu contravin principiilor egalității în drepturi și garantării dreptului la apărare, întrucât nu au rolul de a limita drepturile învinuitului sau inculpatului, ci de a preciza întinderea drepturilor apărătorului acestora. Totodată, legiuitorul stabilește, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, modalitatea de exercitare a dreptului la apărare, drept care, odată garantat, trebuie exercitat cu respectarea dispozițiilor privind desfășurarea procesului penal.
Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor. De asemenea, prevederile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu instituie privilegii sau discriminări între persoanele prevăzute de ipoteza normei. De altfel, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 și art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu următorul conținut:
– Art. 171 alin. 2 și 3: „Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.“;
– Art. 172 alin. 1: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului.“
Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, precum și cele ale art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care reglementează dreptul oricărui acuzat de a solicita audierea martorilor acuzării și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra constituționalității dispozițiilor art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală aceasta s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000, într-o cauză în care, de asemenea, se indica încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la apărare. Prin acea decizie Curtea a constatat că dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituție este pe deplin respectat prin dispozițiile art. 171 din Codul de procedură penală, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept.
În anumite cazuri, în care învinuitul sau inculpatul se află în situații deosebite, legea a prevăzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedură penală, 8 cazuri de asistență juridică obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății, iar în alin. 3, alte două cazuri, dar numai pentru faza judecății.
Curtea constată că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se consideră că este necesar. Întrucât legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, Curtea consideră că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susține că dispozițiile art. 171 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale numai pentru că nu prevăd că asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce privește alin. 3, și în cursul urmăririi penale, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată.
Considerentele deciziei mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe.
Cât privește critica referitoare la art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziții oferă, în cursul urmăririi penale, apărătorului învinuitului sau inculpatului posibilitatea concretă de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală și de a formula cereri ori depune memorii. Or, de vreme ce apărătorul este reprezentantul intereselor învinuitului sau inculpatului, nu se poate susține că acesta din urmă ar fi împiedicat să participe, în măsura în care își manifestă în mod expres această opțiune, la efectuarea unui anumit act de urmărire penală. De altfel, prima fază a procesului penal se finalizează cu prezentarea materialului de urmărire penală, ocazie cu care cel cercetat poate formula cereri noi și poate face declarații suplimentare. Prin urmare, textul legal criticat se constituie într-o normă de protecție de natură a asigura persoanei cercetate dreptul la apărare care implică, printre altele, și respectarea dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice persoană acuzată are posibilitatea de a solicta „audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării“.
Pe de altă parte, prevederile contestate de autor sunt dispoziții referitoare la procedura în materie penală pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are deplina libertate de a o reglementa.
De asemenea, atât art. 171 alin. 2 și 3, cât și art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penala nu aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitoare la principiul egalității, întrucât acesta presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică și nu uniformizarea situațiilor în care se poate afla o persoană.
