Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Aliman Maria-Eugenia împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 131 din 29 octombrie 1996.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11 februarie 1997, în prezența reprezentantului Ministerului Public și în lipsa părților, legal citate, fiind consemnate în încheierile din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 18 februarie 1997.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea Supremă de Justiție, prin încheierea din 17 aprilie 1996, pronunțată în Dosarul nr. 3.292/1995, a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3301 din Codul de procedură civilă, invocată de Aliman Maria-Eugenia.
Prin Decizia nr. 131 din 29 octombrie 1996 s-a respins ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate invocată. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Curtea a constatat că dispozițiile art. 3301 sunt neconstituționale în măsura în care se aplică hotărârilor pronunțate înainte de 26 iulie 1993, data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993.
Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs în termenul legal.
În motivarea acestuia, recurenta susține că dispozițiile art. 3301 din Codul de procedură civilă „sunt neconstituționale sub dublu aspect, și anume că dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general și că legea nu prevede un termen în care să poată fi exercitat recursul în anulare“. În aceste condiții, se consideră de către recurentă că „dispozițiile art. 3301 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 128 din Constituție, ale art. 11 alin. (2), coroborat cu art. 20 din Constituție și cu art. 6 pct. i) din Convenția europeană a drepturilor omului, ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice“. Se susține, de asemenea, că, întrucât la judecarea în fond a excepției au fost solicitate puncte de vedere Guvernului, Senatului și Camerei Deputaților, urmează ca în recurs acestea să fie solicitate „noilor organe democratice abilitate legal să se pronunțe asupra excepției, cu atât mai mult cu cât în cauză este vorba de apărarea unui drept fundamental – dreptul de proprietate“.
CURTEA,
având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 3301 din Codul de procedură civilă, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Asupra motivelor de casare invocate în recurs Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, definitivă și obligatorie, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, așa cum, de altfel, se motivează și în decizia recurată, în care se arată că:
– prevederile art. 128 din Constituție nu sunt încălcate, ele precizând că împotriva hotărârilor judecătorești căile de atac se pot exercita în condițiile stabilite de lege, fapt care a fost realizat prin dispozițiile actuale ale Codului de procedură civilă, care prevăd calea de atac – recursul în anulare – și condițiile exercitării lui;
– practica Comisiei și a Curții Europene, rezultată din aplicarea art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, este constantă în a aprecia că invocata cerință a termenului rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ținându-se seama de o serie de elemente specifice fiecărei pricini (durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului etc); textul invocat nu are în vedere interzicerea unei căi de atac a cărei exercitare ar putea doar ipotetic să conducă la depășirea unui termen rezonabil; simpla posibilitate de a se exercita oricând recursul în anulare nu contravine cerinței de a se soluționa cauza într-un termen rezonabil, examinarea respectării ei făcându-se la o speță determinată.
În legătură cu cererea recurentei de a se solicita din nou punctele de vedere ale fiecărei Camere a Parlamentului și al Guvernului, este de observat că dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 instituie această obligație numai la judecarea în fond a excepției de neconstituționalitate, nu și pentru judecarea recursului împotriva deciziei pronunțate la fond. Din examinarea dosarului se constată că, la fond, judecătorul-raportor a comunicat încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională, Camerelor Parlamentului și Guvernului, indicându-li-se să depună punctele lor de vedere. Guvernul a depus punctul său de vedere, care a fost avut în vedere la pronunțarea deciziei ce face obiectul recursului. O dată îndeplinită această obligație, legea nu mai dispune ca procedura prevăzută la art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 să se repete și în recurs.
Față de cele arătate, rezultă că recursul este nefondat, urmând a fi respins.
