1. Preliminarii. Ca și orice altă știință, dreptul civil și-a construit un set de noțiuni tehnice, exprimate prin cuvinte care nu se regăsesc și în limbajul comun. Acest mod de a proceda este însă unul excepțional, de cele mai multe ori asemenea noțiuni tehnice nefiind decât rezultatul conferirii unui înțeles nou cuvintelor folosite și în limbajul comun, noțiuni care păstrează afinități cu sensul originar.

Patrimoniul este un bun exemplu în acest sens!

În limbajul obișnuit patrimoniul desemnează averea unei persoane, iar prin extensie, o grupare de elemente valoroase, așa cum este cazul utilizării acestui cuvânt în expresiile patrimoniul cultural, patrimoniul lingvistic, patrimoniul comun al umanității și altele asemenea¹.

Uneori chiar legiuitorul folosește noțiunea de patrimoniu în sensul său obișnuit, distinct de cel juridic, ceea ce poate fi derutant. Spre exemplu, Legea apelor nr. 107/1996² se referă la patrimoniul natural, din care fac parte și apele; Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată³ folosește chiar în titlu expresia patrimoniu cultural. Expresia patrimoniu cultural național, la care se adaugă și aceea de patrimoniu cultural local, este utilizată și de Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată⁴. Și exemplele ar putea continua.

În toate aceste accepțiuni, distincte de cea juridică, patrimoniul are înțelesul unui ansamblu de elemente cu o natură comună, care apare ca un dat, fără a fi intim legat de ideea de persoană⁵. Or, așa cum vom vedea în continuare, patrimoniul, în sens juridic, se caracterizează prin aceea că este intim legat de persoană și cuprinde elemente diverse, inclusiv pe acelea care formează pasivul.

Pentru definirea noțiunii juridice de patrimoniu trebuie să pornim însă de la instituția raportului juridic civil.

Raportul juridic civil este format din trei elemente constitutive: părțile, conținutul și obiectul. Părți sau subiecte ale raportului juridic civil sunt entitățile juridice apte de a fi titulare de drepturi și obligații civile, și anume persoanele fizice și persoanele juridice. Conținutul raportului juridic civil este compus din drepturile subiective și obligațiile civile pe care le au părțile⁶, iar obiectul acestuia constă în conduita părților, adică acțiunea și inacțiunea la care este îndrituit subiectul activ și de care este ținut subiectul pasiv⁷.

Drepturile și obligațiile care alcătuiesc conținutul raportului juridic civil pot fi evaluate din punct de vedere economic, caz în care raportul va fi unul patrimonial, sau sunt lipsite de valoare economică, raportul fiind unul nepatrimonial. Numai drepturile subiective și obligațiile civile care au o valoare economică prezintă relevanță pentru definirea noțiunii de patrimoniu⁸.

Referindu-ne la obiectul raportului juridic civil cu caracter patrimonial, observăm că adesea conduita părților se concentrează asupra anumitor bunuri. În asemenea situații se consideră că bunurile constituie obiect derivat sau exterior al raportului juridic civil⁹.

Legea nu se poate însă ocupa de bunuri în individualitatea lor și nici din punct de vedere doctrinar o asemenea abordare nu ar fi relevantă. Obiectul reglementărilor îl formează categorii de bunuri (bunuri mobile – bunuri imobile; terenuri agricole – terenuri cu altă destinație decât cea agricolă; bunuri fungibile – bunuri nefungibile etc.) și odată stabilit că un bun face parte dintr-o anumită categorie i se va aplica regimul juridic reglementat de către legiuitor pentru aceasta.

Există și alte ansambluri de bunuri, reunite de legiuitor în funcție de natura lor comună sau supuse aceluiași regim juridic¹⁰. Se vorbește astfel despre fondul funciar al României, constituit, potrivit art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991¹¹, din terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Atunci când titularul dreptului de proprietate este statul sau o unitate administrativ-teritorială, bunurile acestora sunt grupate în domeniul public sau în domeniul privat [art. 136 alin. (2) din Constituția României, revizuită¹²; art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică; art. 286 și art. 354 C.adm.¹³].

O altă manieră de abordare a bunurilor este gruparea lor în funcție de titularul dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale asupra acestora. Se vorbește astfel despre averea unei persoane sau despre patrimoniul economic al acesteia. În cadrul patrimoniului economic se pot constitui, prin voința titularului, anumite grupări de bunuri cu destinație specială, fără ca prin aceasta să se ajungă la crearea unei entități juridice autonome, cu o existență și cu un regim juridic distinct de cele ale bunurilor componente. Este vorba despre așa-zisele universalități de fapt, care sunt simple ansambluri de bunuri, colecții de obiecte, a căror reunire se bazează doar pe o legătură de fapt, creată prin voința titularului de patrimoniu, dar care nu au o existență autonomă și niciun pasiv propriu¹⁴. Actualul Cod civil¹⁵ conține, în art. 541, o reglementare consacrată universalităților de fapt, pe care o vom prezenta mai jos.

Unii autori includ în categoria universalităților, distinct de universalitățile de fapt și de cea juridică, ansamblurile care reunesc bunurile destinate producției și munca omului în cadrul unei întreprinderi¹⁶.

Ceea ce distinge categoria juridică a patrimoniului de toate celelalte ansambluri de bunuri amintite mai sus este împrejurarea că ea înglobează și o latură pasivă (obligațiile titularului), dar mai ales faptul că drepturile și obligațiile, fiecare în parte, sunt distincte de universalitate astfel încât schimbările care s-ar produce în legătură cu aceste drepturi și obligații nu alterează identitatea universalității, întrucât, de regulă, aceste drepturi și obligații sunt avute în vedere numai sub aspectul lor valoric¹⁷.

2. Universalitățile de fapt. Deși nu formează o entitate juridică autonomă, cu o existență și un regim juridic distinct de cele ale elementelor componente, universalitățile de fapt prezintă utilitate nu numai sub aspect economic, ci și juridic, putând face obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte, așa cum prevede art. 541 alin. (2) C.civ.¹⁸

Potrivit art. 541 alin. (1) C.civ. „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege”.

Rezultă din dispoziția legală citată că un ansamblu de bunuri este o universalitate de fapt dacă întrunește două condiții:

a) bunurile reunite aparțin unei singure persoane;

b) ansamblul acestor bunuri are o destinație comună.

Referitor la prima condiție, observăm că legiuitorul nu a cerut ca persoana care realizează reunirea bunurilor să fie în mod obligatoriu proprietara acestora. Din această împrejurare tragem concluzia că și titularul altui drept real asupra bunurilor le poate reuni într-o universalitate de fapt. Diferența dintre el și proprietar se va vădi însă sub aspectul actelor juridice pe care fiecare le poate încheia, conform alin. (2) al art. 541, cu privire la respectiva universalitate.

Destinația comună a bunurilor care formează universalitatea de fapt poate fi dată de persoana căreia acestea îi aparțin sau de legiuitor.

Sunt universalități de fapt cărțile reunite într-o bibliotecă, colecțiile de artă sau cele numismatice, turmele de animale, fondurile de comerț¹⁹ etc.

Universalitățile de fapt se diferențiază de patrimoniu, care este o universalitate juridică, pe de-o parte, prin absența pasivului²⁰, iar pe de altă parte, prin absența unui regim juridic propriu, distinct de regimurile juridice cărora le sunt supuse bunurile componente. Ca urmare, bunurile care compun universalitatea de fapt nu sunt fungibile (în cadrul patrimoniului prețul bunului înstrăinat îi ia locul), motiv pentru care înstrăinarea lor poate duce la dispariția universalității²¹.

În ceea ce privește raportul care există între cele două instituții juridice, s-a spus, pe bună dreptate, că universalitățile de fapt sunt elemente componente ale patrimoniului aceleiași persoane²².

Cu toate acestea, bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot face, împreună sau separat, obiectul unor acte sau raporturi juridice [art. 541 alin. (2) C.civ.], ceea ce înseamnă că universalitățile de fapt sunt alienabile, iar aceasta constituie o altă trăsătură care le diferențiază de patrimoniu. De altfel, principala utilitate juridică a universalității de fapt se relevă pe acest plan, fiind astfel posibilă, spre exemplu, înstrăinarea în bloc a unei biblioteci, fără a mai fi necesară menționarea în actul de înstrăinare a titlului fiecăreia din cărțile componente.

Nimic nu-l împiedică însă pe titular să încheie acte juridice distincte, care să aibă ca obiect bunurile care compun universalitatea de fapt, privite individual²³.

3. Reglementarea patrimoniului. Spre deosebire de vechiul Cod civil (C.civ. din 1864), care, deși evoca patrimoniul în unele din prevederile sale²⁴, nu conținea și o reglementare a acestei instituții juridice, actualul Cod civil îi consacră art. 31-33.

Și alte dispoziții ale noului act normativ evocă noțiunea de patrimoniu. Astfel, art. 187 enumeră patrimoniul propriu printre elementele constitutive ale persoanei juridice; art. 792 reglementează posibilitatea administrării patrimoniului altei persoane; potrivit art. 953, „Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”; în definiția legatului, conținută de art. 986, se arată că legatarii pot dobândi întreg patrimoniul defunctului sau o fracțiune din acesta; în materia liberalităților, reglementând materia substituțiilor, prin art. 995 se vorbește despre „bunurile care au constituit obiectul liberalității și care la data decesului instituitului pot fi identificate și se află în patrimoniul său”; reglementând liberalitățile reziduale (acele liberalități prin care substituitul este gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă), Codul instituie principiul independenței patrimoniale a instituitului (art. 1004); conform art. 1035, testamentul poate conține, printre altele, dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral; potrivit art. 1079, executorul testamentar are dreptul să administreze pe timp de doi ani patrimoniul succesoral; art. 1114 alin. (2) prevede că „Moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia”, iar prin alin. (4) dispune că „În cazul înstrăinării bunurilor moștenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogației pot fi afectate stingerii datoriilor și sarcinilor moștenirii”; în toate cazurile de acceptare a moștenirii notarul public, va face, la cerere, un inventar al bunurilor din „patrimoniul succesoral”; art. 1119 reglementează acceptarea forțată a moștenirii și sancțiunea care i se aplică succesibilului care, „cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral”; reglementând sezina, art. 1125 face și el referire la noțiunea de „patrimoniu succesoral”, noțiunea fiind folosită și în materia petiției de ereditate (art. 1130-1131), dar și în cea a certificatului de moștenitor (art. 1132).

Numeroase referiri la noțiunea juridică de patrimoniu există și în legislația care reglementează înființarea și funcționarea diverselor persoane juridice, pentru care patrimoniul este unul din elementele constitutive. Cităm, cu titlu de exemplu, următoarele prevederi legale:

- art. 6 alin. (2) lit. f), art. 7 alin. (2) lit. c), art. 15 și art. 16 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații²⁵. Potrivit art. 6 alin. (2) lit. f), actul constitutiv al unei asociații trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, mențiuni referitoare la patrimoniul său inițial; art. 7 alin. (2) lit. c) se referă la actele doveditoare ale patrimoniului inițial, care trebuie să însoțească cererea de înscriere a asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei rază teritorială aceasta își are sediul; art. 15 și art. 16 alin. (2) lit. f) se referă la patrimoniul fundațiilor;

- art. 163 alin. (1), art. 210 alin. (3), art. 224 alin. (2), art. 235, art. 238 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990 – Legea societăților²⁶. Art. 163 alin. (1) îi obligă pe cenzori să verifice dacă evaluarea activelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare; art. 210 alin. (3) vorbește despre reevaluarea patrimoniului societății comerciale, diferențele favorabile urmând să fie incluse în rezerve, fără majorarea capitalului social; potrivit art. 224 alin. (2), asociatul exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia; art. 235 se referă la lichidarea patrimoniului societății în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată; conform art. 238 alin. (1), fuziunea se realizează prin transferul patrimoniului unor societăți comerciale existente, care-și încetează activitatea, către o altă societate, iar potrivit art. 238 alin. (2), divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei societăți, care își încetează existența, între două sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă²⁷.

Și alte acte normative folosesc noțiunea de patrimoniu în înțelesul să juridic.

Astfel, Legea nr. 311/2003 – Legea muzeelor și a colecțiilor publice, republicată²⁸, se referă la patrimoniul muzeal, care reprezintă totalitatea bunurilor, a drepturilor și obligațiilor cu valoare patrimonială ce aparțin unui muzeu sau, după caz, unei colecții publice. Bunurile aflate în componența unui asemenea patrimoniu pot face obiectul dreptului de proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sau, după caz, al dreptului de proprietate privată, iar regimul lor juridic este reglementat de legea citată.

Noțiunea de patrimoniu se regăsește și în prevederile art. 119 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată²⁹. Potrivit dispoziției legale citate, „Constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial”.

4. Definiția și structura patrimoniului. Pentru că vechiul Cod civil nu a definit patrimoniul, și-a asumat doctrina această sarcină. În conturarea noțiunii de patrimoniu s-a recurs la analiza reglementărilor legale care o evocă, dar și a diverselor implicații practice ale unora din aceste reglementări, care nu și-ar găsi o explicație în absența caracterelor juridice ale acestuia³⁰.

Printr-un efort de sinteză, care face abstracție de individualitatea fiecărui element component, patrimoniul a fost definit ca „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani”³¹.

În mod similar, s-a spus că „patrimoniul înfățișează universalitatea raporturilor de drept, care au același subiect activ și pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte fiind de bunurile la care se referă”³².

Patrimoniul a fost definit și ca „expresiunea contabilă a tuturor puterilor economice aparținând unui subiect de drept”³³.

Alți autori au simțit nevoia să se refere și la bunurile ce pot exista în componența unui patrimoniu, arătând că acesta este „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”³⁴.

Evocarea bunurilor în cuprinsul unei definiții a patrimoniului a fost însă criticată în literatura juridică, cu deplin temei, deoarece vechiul Cod civil trata drepturile ca fiind ele însele bunuri astfel încât referirea la un drept cuprinde și o referire implicită la bunul asupra căruia acesta poartă, acolo unde este cazul³⁵.

Conform unei definiții recente, patrimoniul este universalitatea de drept care cuprinde ansamblul bunurilor și obligațiilor unei persoane, prezente și viitoare, și în care activul răspunde pasivului³⁶.

În ce ne privește, aderăm la acea definiție conform căreia patrimoniul este „totalitatea drepturilor și obligațiilor, care au valoare economică, aparținând unei persoane”³⁷, seduși fiind de conciziunea și limpezimea sa.

Noul Cod civil nu definește nici el patrimoniul, dar, valorificând cele spuse în doctrină, face referire la structura și trăsăturile acestuia. Astfel, prin art. 31 alin. (1) dispune: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”. Această dispoziție ne îndreptățește să afirmăm că definițiile doctrinare ale patrimoniului își păstrează actualitatea.

Rezultă din prevederea legală citată că patrimoniul are două laturi.

O primă latură este cea activă, compusă din drepturile patrimoniale aparținând unei persoane. Este vorba atât despre drepturile reale, cât și despre cele de creanță. Sunt excluse așadar drepturile personal nepatrimoniale, chiar și în acele situații când prin încălcarea lor a luat naștere dreptul de a pretinde o reparație pecuniară, așa-numitele daune morale.

Opinia conform căreia ar face parte din patrimoniu și asemenea drepturi³⁸ a fost în mod judicios criticată în literatura de specialitate, arătându-se că dreptul la o despăgubire pecuniară (daunele morale) este un drept distinct de dreptul personal nepatrimonial încălcat și numai el face parte din patrimoniu³⁹. Altfel spus, încălcarea unui drept personal nepatrimonial, care nu face parte din patrimoniu, constituie situația premisă pentru nașterea unui drept la reparația patrimonială a pagubei astfel cauzată, aspect al răspunderii civile delictuale, drept care, dată fiind natura sa patrimonială, va fi inclus în patrimoniu.

Nu fac parte din patrimoniu nici drepturile și îndatoririle politice, cele mai multe dintre drepturile și îndatoririle generate de raporturile de familie, acțiunile de stare civilă⁴⁰.

În literatura juridică recentă a fost semnalată și existența unor valori care, fără a putea fi incluse în conținutul patrimoniului, sunt în strânsă legătură cu acesta și „tind să se patrimonializeze”. Cu titlu de exemplu este indicată capacitatea de muncă a unui individ, în măsura în care o activitate profesională constituie, pentru cel care o exercită, nu numai o sursă de venituri, dar și un capital. Acest aspect iese în evidență în cazul celor care exercită o profesie liberală, a căror clientelă profesională are o anumită valoare economică. Asemenea valori, care sunt strâns legate de personalitatea titularului și nu pot fi înstrăinate ca atare, au fost denumite „valori marginale” ale patrimoniului⁴¹.

Cea de-a doua latură a patrimoniului este cea pasivă, incluzând datoriile, obligațiile evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană.

Solvabilitatea unei persoane va fi apreciată după cum una sau alta dintre laturi va fi preponderentă. Dacă valoarea laturii active o va depăși pe cea pasivă, titularul patrimoniului va fi considerat solvabil. Dimpotrivă, acesta va fi considerat insolvabil atunci când valoarea activului va fi depășită de cea a pasivului.

Acest raport activ-pasiv, existent în cadrul oricărui patrimoniu, a și condus la definiția mai sus citată, care abordează noțiunea de patrimoniu într-o viziune contabilă.

Patrimoniul este însă mai mult decât suma elementelor componente. Interacțiunea acestor elemente și regimul juridic care-i este propriu îi permit să suporte modificări ale componenței, fără ca existența să-i fie periclitată sau natura alterată.

Adevărul acestor afirmații va ieși în evidență atunci când vom expune caracterele juridice ale patrimoniului și funcțiile acestuia.