(1) La primirea unui ordin european de protecție, instanța:
a) verifică dacă acesta este tradus în limba română, în caz contrar solicitând autorității competente din statul emitent transmiterea traducerii și fixând pentru aceasta un termen care nu poate depăși 5 zile;
b) verifică dacă ordinul european de protecție este complet, în caz contrar putând să respingă solicitarea sau să solicite autorității competente din statul emitent transmiterea datelor necesare într-un termen care nu poate fi mai mare de 10 zile, în funcție de împrejurările cauzei. În cazul în care completările nu sunt primite în termenul fixat de instanță, instanța poate refuza recunoașterea ordinului european de protecție;
c) verifică dacă ordinul european de protecție a fost emis în baza uneia sau mai multora dintre măsurile de protecție în sensul art. 1 lit. b) și dacă nu este incident vreunul dintre motivele de respingere prevăzute la art. 14.
(2) În cazul în care constată că toate condițiile prevăzute de alin. (1) sunt îndeplinite, instanța recunoaște ordinul european de protecție, indiferent dacă autoritatea competentă din statul emitent este, potrivit dreptului intern al acestuia, una judiciară sau una echivalentă acesteia.
(3) Judecata se face de urgență, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un singur judecător, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un pericol și a procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cauzei.
(4) Instanța se pronunță prin sentință. Dispozițiile art. 401-404 din Legea nr. 135/2010, cu modificările și completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător. Dispozitivul cuprinde și consecințele nerespectării măsurii sau măsurilor dispuse.
(5) Recunoscând ordinul european de protecție, instanța impune persoanei care reprezintă un pericol una sau mai multe dintre următoarele interdicții:
a) interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități sau locuri stabilite de instanță;
b) interzicerea dreptului de a comunica cu persoana protejată ori de a se apropia de aceasta;
c) interzicerea dreptului de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde persoana protejată desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
(6) Instanța va impune interdicția similară sau cu conținutul cel mai apropiat interdicției cuprinse în ordinul de protecție, dintre cele enumerate la alin. (5).
(7) Hotărârea de recunoaștere a ordinului european de protecție se comunică persoanei protejate, persoanei care reprezintă un pericol, Direcției Generale de Poliție a Municipiului București ori, după caz, inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție locuiește sau urmează să locuiască ori să își aibă reședința persoana protejată, precum și, dacă este cazul, în a cărui circumscripție locuiește sau urmează să locuiască ori să își aibă reședința persoana care reprezintă un pericol sau în a căror circumscripție se află locurile vizate de interdicție, precum și autorității emitente. Hotărârea nu se traduce.
(8) Hotărârea comunicată persoanei care reprezintă un pericol nu cuprinde datele de contact ale persoanei protejate, decât în cazul în care acestea sunt necesare pentru executarea măsurii.
(9) Hotărârea prin care solicitarea de recunoaștere a ordinului european de protecție este respinsă se comunică, de îndată, autorității emitente și persoanei protejate. Dispozitivul cuprinde și informarea persoanei protejate cu privire la dispozițiile Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind ordinul de protecție.
(10) Pentru fixarea termenelor de judecată și soluționarea cauzei, instanța va ține seama de circumstanțele specifice ale cauzei, precum urgența situației, data prevăzută pentru sosirea persoanei protejate pe teritoriul României, gradul de risc pentru persoana protejată, dacă acesta poate fi determinat.
(11) Sentința poate fi atacată cu apel în termen de 48 de ore de la comunicare. Apelul nu este suspensiv de executare.
(12) În cazul în care instanța nu deține nicio informație cu privire la autoritatea străină competentă să emită ordinul european de protecție, identificarea acesteia se realizează cu ajutorul punctelor de contact din Rețeaua Judiciară Europeană, al membrului național Eurojust sau al Sistemului Național de Coordonare Eurojust.