În Monitorul Oficial nr. 162 din 21 februarie a.c. a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26 din 20 noiembrie 2017 prin care Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii calității procesuale a entității denumite Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum și limitele răspunderii în procesul penal.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

  1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în sensul stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, respectiv limitele răspunderii în procesul penal.

  1. Examenul jurisprudenţial

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional referitoare la modul de soluţionare a laturii civile în cauzele penale pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, s-au evidenţiat două orientări în ceea ce priveşte calitatea procesuală a Fondului de garantare a asiguraţilor, conturându-se, astfel, caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

  1. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1. Într-o primă orientare a practicii judiciare (majoritară), instanţele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate procesuală pasivă în procesul penal, în condiţiile în care, din coroborarea art. 2 alin. (3), art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, rezultă fără dubiu calitatea de garant a acestuia, şi nu aceea de succesor universal în raport cu asigurătorii aflaţi în procedura falimentului, acesta garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plăţii. În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale:

  1. a) în sensul constatării lipsei calităţii de parte responsabilă civilmente, respectiv a înlăturării obligării Fondului de la plata despăgubirilor civile;
  2. b) în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de introducere în cauză a Fondului de garantare a asiguraţilor.

Astfel, s-a argumentat că, prin declanşarea procedurii falimentului societăţii de asigurare, atât timp cât ea există în continuare ca subiect de drept nu este înlăturată răspunderea acesteia pentru faptele sale. Lichidatorul judiciar asigură doar administrarea societăţii, iar Fondul de garantare a asiguraţilor este o instituţie implicată exclusiv în procedura de punere în executare a titlurilor executorii împotriva societăţilor de asigurare care se află în faliment, nu şi în procedura de angajare a răspunderii societăţii de asigurare (art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor).

3.2. Într-o a doua orientare a practicii judiciare (minoritară), instanţele de judecată au apreciat că Fondul de garantare a asiguraţilor participă în procesul penal, diferind opiniile cu privire la calitatea procesuală a acestuia, natura şi întinderea răspunderii penale pe care o implică.

Astfel, în cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:

  1. a) introducerii în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, a Fondului de garantare a asiguraţilor, însă prin hotărâre s-a reţinut doar calitatea de garant a acestuia conform dispoziţiilor Legii nr. 213/2015;
  2. b) obligării societăţii de asigurare aflată în faliment, în solidar cu Fondul de garantare a asiguraţilor, la plata despăgubirilor civile, în limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015;
  3. c) obligării numai a Fondului de garantare a asiguraţilor la plata despăgubirilor civile, considerându-se că, dacă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească vinovăţia persoanei responsabile de producerea accidentului, trebuie obligat direct Fondul de garantare a asiguraţilor.
  4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale majoritare, respectiv că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate procesuală pasivă în procesul penal, în condiţiile în care din coroborarea art. 2 alin. (3), art. 11 şi următoarele din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor rezultă calitatea de garant a acestuia şi nu aceea de succesor universal în raport cu asigurătorii aflaţi în procedura falimentului, acesta garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de aceeaşi lege şi în limitele resurselor financiare disponibile la momentul plăţii.

4.1. Potrivit art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Conform art. 32 şi 86 din acelaşi cod, este parte responsabilă civilmente şi subiect procesual în procesul penal persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces, fiind deci consacrată expres răspunderea civilă a părţii responsabile civilmente care poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârşirea faptei. Raportând dispoziţiile legale sus-menţionate şi la prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a susţinut că, în procesul penal, tragerea la răspundere civilă vizează prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, iar repararea acestui prejudiciu se face conform legii civile, instanţa pronunţându-se, prin aceeaşi hotărâre, atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

4.2. În jurisprudenţa anterioară de unificare a instanţei supreme s-a reţinut că partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal şi răspunde în acest cadru numai pe latură civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiuni de către inculpat, în condiţiile legii civile, respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.

4.3. În aceeaşi jurisprudenţă s-a statuat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

În procesul penal, poziţia societăţii de asigurare se întemeiază pe relaţia contractuală dintre aceasta şi persoana vinovată de producerea accidentului care, în cazul producerii riscului asigurat, dă naştere unor drepturi în beneficiul unor terţe persoane, respectiv al persoanelor prejudiciate prin fapta celui asigurat.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România rezultă că asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite.

4.4. În vederea protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei asigurătorilor şi pentru plata despăgubirilor/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul insolvenţei unui asigurător, a fost înfiinţat Fondul de garantare a asiguraţilor, persoană juridică de drept public, având organizare şi statut proprii, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Anterior, Fondul de garantare era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat expres prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015. În prezent, art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraţilor, ca „schemă de garantare” în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de această lege şi în limita resurselor financiare disponibile în momentul plăţii, potrivit art. 5 din lege.

Rolul Fondului de garantare pe piaţa asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului” de asigurări şi acela de a asigura o bună funcţionare a pieţei asigurărilor în general. În aceste condiţii, protecţia oferită de „o schemă de garantare” a fost apreciată de legiuitor ca fiind mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.

Din această perspectivă, Fondul de garantare a asiguraţilor este, după cum rezultă din chiar denumirea sa, un garant al despăgubirii, întocmai Fondului de protecţie a victimelor străzii.

Spre deosebire de cadrul normativ incident în cazul Fondului de protecţie a victimelor străzii asupra căruia instanţa supremă s-a pronunţat deja, cadrul normativ şi regulile pentru plata despăgubirilor de către Fondul de garantare sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorilor de asigurări în cadrul acestei proceduri.

4.5. Societăţile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de control şi supraveghere prin care se urmăresc crearea şi menţinerea unei situaţii financiare solide a profesioniştilor în domeniu, scop în care a fost adoptată Legea nr. 503/20Ó4 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevederile referitoare la falimentul societăţilor de asigurare au fost preluate în integralitate în cap. IV din titlul II din acest act normativ, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări restrângându-şi obiectul de reglementare doar la procedura de redresare financiară a societăţilor de asigurare prevăzută de art. 4-27. La rândul ei, o parte din această procedură, şi anume cea referitoare la condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, a fost preluată în dispoziţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare.

În concepţia art. 3 lit. b) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, procedura de redresare financiară reprezintă totalitatea modalităţilor şi măsurilor cu caracter administrativ dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca autoritate competentă, destinate să menţină sau să restabilească situaţia financiară a unei societăţi de asigurare. Procedura redresării financiare are, aşadar, un caracter administrativ, şi nu unul judiciar ca în cazul reorganizării judiciare reglementate de Codul insolvenţei.

Redresarea financiară intervine atunci când asigurătorul se află într-o situaţie financiară precară, care pune în pericol drepturile creditorilor de asigurări, criteriile de apreciere fiind prevăzute de art. 7 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Procedura redresării financiare are un pronunţat caracter de salvgardare a societăţii de asigurare, pentru că, prin măsurile ce se dispun în cadrul acesteia, se urmăresc restabilirea situaţiei financiare şi evitarea ajungerii în starea de faliment, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări. Aceştia sunt definiţi în art. 3 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege ca fiind persoanele asigurate, deţinătorii de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi orice alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, măsurile de redresare financiară a societăţilor de asigurare pot fi aduse la îndeplinire pe bază de plan de redresare financiară sau prin administrare specială.

Între măsurile care pot fi dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară în procedura de redresare financiară se regăsesc, conform art. 8 alin. (3) lit. h) din legea mai sus menţionată, verificarea, inventarierea şi instrumentarea, după caz, a dosarelor de daună, înregistrate în evidenţele societăţii de asigurare/reasigurare, în vederea evaluării daunelor reale şi a stabilirii obligaţiilor de plată faţă de creditorii de asigurări. Această activitate se va face în regim de urgenţă, fără a se putea depăşi un termen de 30 de zile de la data primirii deciziei de declanşare a procedurii de redresare financiară.

În perioada de redresare, conform prevederilor legale incidente în materia reglementării activităţii Fondului de garantare a asiguraţilor, acesta nu susţine acoperirea creanţelor asiguraţilor, ci doar atunci când societăţile de asigurare trec în următoarea fază procedurală, respectiv la faliment, situaţie în care Fondul va susţine acoperirea creanţelor asiguraţilor în totalitate, urmând să se îndestuleze pentru sumele plătite, în ordinea de preferinţă prevăzută de Codul insolvenţei.

Potrivit art. 20 lit. b) şi art. 21 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în cazul în care măsurile dispuse de Autoritatea de Supraveghere Financiară nu au fost îndeplinite în mod corespunzător sau aplicarea acestora nu a făcut posibilă restabilirea situaţiei patrimoniale a societăţii, Autoritatea este obligată să retragă autorizaţia de funcţionare a asigurătorului şi, dacă se constată insolvabilitatea acestuia, trebuie să solicite, de îndată, deschiderea procedurii falimentului.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvabilitate a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Prin urmare, creditorii de asigurări nu trebuie să aştepte deschiderea procedurii falimentului de către tribunal pentru a-şi satisface creanţele.

4.6. Plata creanţelor creditorilor de asigurări se face după reguli speciale prevăzute de art. 23 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări şi art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 246 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, societatea de asigurare/reasigurare este obligată să ceară deschiderea procedurii falimentului, atunci când se află în stare de insolvenţă, în cel mult 20 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Astfel, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, societatea de asigurare/reasigurare debitoare aflată în stare de Insolvenţă, astfel cum este definită la art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeaşi lege, este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de 20 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă.

În sensul art. 5 pct. 31 lit. a) din aceeaşi lege, insolvenţă societăţii de asigurare/reasigurare este acea stare a societăţii caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti. În acest caz, art. 246 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă prevede că, înainte de înregistrarea la tribunal, cererea societăţii de asigurare/reasigurare se înaintează Autorităţii de Supraveghere Financiară odată cu actele şi documentele doveditoare, în vederea analizării acesteia şi a formulării întâmpinării prevăzute la art. 248 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, potrivit art. 247 din legea anterior menţionată, creditorii societăţii, alţii decât creditorii de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilităţile Fondului de garantare, pot cere deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii debitoare, dacă deţin o creanţă care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 5 pct. 20 şi 72 din aceeaşi lege, respectiv dacă au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile care îndeplineşte şi condiţia valorii-prag. Pe baza dispoziţiilor art. 247 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a definiţiei creditorilor de asigurări din art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în doctrină s-a arătat că legiuitorul a atribuit legitimarea procesuală activă pentru formularea cererii de faliment doar creditorilor societăţilor de asigurare/reasigurare, nu şi creditorilor de asigurări şi că, în antiteză cu această din urmă categorie, au calitatea de creditori ai societăţii de asigurare toţi creditorii ale căror creanţe nu izvorăsc din raporturi de asigurare. Prin urmare, dacă creditorii de asigurări nu pot formula cererea de faliment, creanţele acestora nu rămân neplătite, dimpotrivă, această categorie de creditori este satisfăcută cu prioritate din Fondul de garantare.

4.7. Conform art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, principalele efecte ale deschiderii procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare debitoare sunt publicitatea acestei măsuri, retragerea autorizaţiei de funcţionare, dacă această măsură nu a fost dispusă anterior de Autoritatea de Supraveghere Financiară, interdicţia înstrăinării acţiunilor de către acţionarii semnificativi, ridicarea dreptului de administrare, distribuirea sumelor din Fondul de garantare, suspendarea acţiunilor judiciare/extrajudiciare şi a procedurilor de executare silită. Cu privire la acest din urmă efect este de remarcat că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 care arată că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva debitoarei constituie o reglementare specială, derogatorie de la dispoziţiile de principiu înscrise în art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, conform cărora acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului nu sunt supuse suspendării de drept.

Deşi legea foloseşte sintagma „suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită”, în realitate, toate aceste acţiuni vor înceta pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie imposibilă în cazul falimentului societăţilor de asigurare, ştiut fiind faptul că societatea debitoare nu mai poate reveni la existenţa normală de dinaintea falimentului.

Aşadar, deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare împotriva debitoarei, inclusiv a acţiunii civile din procesul penal, îndreptată împotriva acesteia, ca parte responsabilă civilmente. De altfel, şi în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut, din interpretarea art. 75 alin. (1) şi art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, că legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct situaţia societăţilor de asigurare/ reasigurare, în sensul prevederii unei norme imperative, potrivit căreia hotărârea de deschidere a procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

În privinţa acestor societăţi sunt aplicabile dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în timp ce art. 75 reprezintă norma generală, incidenţă doar în situaţia în care nu există o normă specială, derogatorie. Or, în cazul societăţilor de asigurare/reasigurare nu este reglementată o normă care să vizeze excepţii de la măsura suspendării, aşa cum se prevede la art. 75 alin. (2), aplicabil celorlalte societăţi.

4.8. Potrivit art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestuia, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

Conform art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior deschiderii procedurii, se înregistrează la tribunal în dosarul de insolvenţă, în termen de 10 zile de la data obţinerii titlului. După cenzurarea acestora, lichidatorul judiciar le înscrie în tabel împreună cu rangul de preferinţă. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi dispusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor. Pe baza acestor dispoziţii, dar şi a prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor se poate observa că un creditor de asigurări având o creanţă certă, lichidă şi exigibilă se poate adresa direct Fondului de garantare sau poate urma separat procedura de faliment prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În acest scop, potrivit art. 26 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege. Rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare, în vederea plăţii creanţelor care nu depăşesc plafonul de garantare, creditorii de asigurări, în funcţie de propria opţiune, fie pot solicita plata de la Fondul de garantare, fie pot solicita înscrierea la masa credală, în procedura falimentului. De asemenea, potrivit art. 29 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificate în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile normei şi ale prevederilor legale incidente.

Ipoteza prevăzută în dispoziţiile din norme poate viza, de pildă, situaţia titlurilor executorii care nu au putut fi valorificate în procedura falimentului, fie din cauza lipsei/insuficienţei lichidităţilor debitoarei, fie pentru că au fost obţinute după expirarea termenului prevăzut de art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă în care cererea de înscriere a creanţei de asigurări putea fi înregistrată la dosarul de insolvenţă al tribunalului.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor cu dispoziţiile art. 26 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor rezultă că înscrierea la masa credală este obligatorie pentru partea din creanţă care depăşeşte plafonul de garantare pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, însă, şi în această situaţie, dacă titlul executoriu nu a putut fi valorificat în procedura falimentului, el poate fi valorificat de la Fond.

Pentru a nu se realiza o dublă acoperire a creanţelor, art. 266 alin. (3) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă interzice creditorilor de asigurări ale căror creanţe de asigurări au fost plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri şi/sau să mai solicite valorificarea creanţelor şi/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.

După cum s-a observat în doctrină, scopul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare îl constituie satisfacerea drepturilor creditorilor de asigurări. De aceea, un efect principal al deschiderii procedurii falimentului îl reprezintă plata creanţelor creditorilor de asigurări, consumatorii raporturilor de asigurare fiind cel mai bine protejaţi dintre toţi creditorii participanţi la o procedură de insolvenţă, deoarece, în caz de faliment al unui asigurător/reasigurător, creanţele creditorilor de asigurări sunt acoperite în întregime din Fondului de garantare.

Fondul de garantare va efectua plăţi în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Efectul plăţii sumelor de bani din Fond se naşte din lege, prin urmare, nu este necesară aprobarea judecătorului sindic în acest sens şi nici avizarea Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări, nu ca o obligaţie proprie pe temei contractual, ci în virtutea protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, astfel că plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind achitate în numele şi pe seama acestuia, Fondul fiind îndreptăţit să îşi recupereze aceste sume din averea societăţii de asigurare debitoare.

Chiar şi în cazul în care riscurile asigurate s-au produs după închiderea procedurii falimentului, plata despăgubirilor se poate face tot din Fondul de garantare, întrucât, la închiderea procedurii, sumele rămase se depun la acest fond. Evident, doar creditorii de asigurări vor beneficia de aceste sume, ceilalţi creditori, numiţi de lege, creditori ai societăţii de asigurare, vor suporta consecinţele falimentului, dacă nu şi-au valorificat creanţele anterior închiderii procedurii.

4.9. Aşadar, având în vedere că obligaţia de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se naşte în sarcina Fondului de garantare doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, conform art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, dată de la care operează şi suspendarea de drept pentru toate acţiunile îndreptate împotriva societăţii de asigurare debitoare, conform art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege, inclusiv acţiunea civilă împotriva debitoarei în procesul penal, o eventuală cerere a creditorului de asigurări, constituit parte civilă în procesul penal, de introducere a Fondului de garantare a asiguraţilor în acest proces, ca parte responsabilă civilmente, este în mod evident inadmisibilă, din moment ce normele speciale cuprinse în dispoziţiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor arată clar procedura de urmat în astfel de situaţii.

Această procedură este una administrativă, fiind declanşată prin simpla cerere a creditorilor de asigurări adresată Fondului prin care se solicită deschiderea dosarului de daună şi încasarea despăgubirii, urmată de faza instrumentării dosarului de către Fond şi de acceptarea sau respingerea cererilor de despăgubire de către comisia specială constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în caz de respingere, existând posibilitatea formulării unei contestaţii în condiţiile art. 19 din aceeaşi lege.

Ca terţă persoană păgubită pe care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, să o despăgubească pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitate de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare. În această calitate, independent de suspendarea acţiunii civile din procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanţei a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, partea civilă îşi poate valorifica creanţa certă, lichidă şi exigibilă direct de la Fondul de garantare a asiguraţilor, caz în care nu este nevoită să suporte concursul celorlalţi creditori ai asigurătorului aflat în faliment.

Pe de altă parte, din redactarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, potrivit căruia Fondul face plata creanţelor certe, lichide şi exigibile în limita unui plafon de 450.000 lei pe creditor de asigurare, se desprinde o dată în plus concluzia inadmisibilităţii unei cereri de introducere a Fondului ca parte responsabilă civilmente în procesul penal. Pentru a fi exigibilă, creanţa trebuie să fi ajuns la scadenţă, ceea ce nu se poate susţine atât timp cât procesul penal încă nu a fost soluţionat definitiv.

Întrucât acţiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului în procesul penal este suspendată obligatoriu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar Fondul de garantare are calitatea de garant al despăgubirii, atribuţiile sale vizând exclusiv etapa plăţii creanţei într-o procedură administrativă, după obţinerea titlului executoriu, Fondul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente şi nu poate fi introdus în procesul penal.

Parcurgerea procedurii administrative în faţa Fondului de garantare şi valorificarea creanţei de despăgubiri de la acesta sunt posibile doar în faza de executare a procesului penal, după ce dreptul de creanţă al părţii civile, creditor de asigurare, a fost constatat printr-o hotărâre penală definitivă.

Totodată, din definiţia dată părţii responsabile civilmente de art. 86 din Codul de procedură penală rezultă că, pentru a dobândi această calitate în procesul penal, pe lângă condiţia privind obligaţia persoanei/părţii, legală sau convenţională, de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune, singură sau în solidar cu inculpatul, mai trebuie îndeplinită şi condiţia cumulativă ca această persoană să poată fi chemata să răspundă în procesul penal, ceea ce, în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor, aşa cum s-a relevat pe larg în cele de mai sus, nu se poate realiza, legea prevăzând o altă procedură de urmat, extrapenală şi extrajudiciară.

Ministerul Public – procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis relevând că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitate de parte responsabilă civilmente în sensul legii penale şi, prin urmare, nu pot fi admise cererile de introducere în procesul penal a acestei entităţi juridice.

  1. Opinia Direcţiei legislaţie, studii documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Direcţia legislaţie, studii documentare şi informatică juridică a comunicat un punct de vedere, raliindu-se opiniei exprimate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal, argumentând suplimentar că, prin Decizia nr. 1/2016, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.

Prin aceeaşi decizie pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală calitatea de parte responsabilă civilmente îi este atribuită societăţii de asigurare, indiferent dacă societatea de asigurare se află sau nu se află în procedura falimentului.

Nici dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi nici cele ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului de garantare a asiguraţilor. În absenţa unei astfel de dispoziţii legale, în condiţiile în care societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente, iar deschiderea procedurii falimentului împotriva acesteia nu are ca efect încetarea calităţii de subiect de drept, nu există niciun temei legal în baza căruia calitatea de parte responsabilă civilmente a societăţii de asigurare să îi fie transferată Fondului de garantare a asiguraţilor sau în baza căruia Fondul de garantare a asiguraţilor să fie introdus în procesul penal, ca a doua parte responsabilă civilmente.

Dimpotrivă, dispoziţiile legale care prevăd suspendarea de drept a acţiunilor judiciare, inclusiv a acţiunii civile exercitate în procesul penal, ca efect al deschiderii procedurii falimentului, exclud soluţia introducerii Fondului de garantare a asiguraţilor în calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal.

Existenţa unei societăţi de asigurare, care are calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept, constituie un element care nu permite adoptarea soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 3/2010 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – conform căreia, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii (preluat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România) are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate -, întrucât Decizia nr. 3/2010 priveşte ipoteza în care nu există o societatea de asigurare, ca parte responsabilă civilmente şi ca subiect de drept, vehiculele nefiind asigurate. În cazul Fondului de garantare a asiguraţilor există o societate de asigurare care are calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

Fondul de garantare a asiguraţilor asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri necontencioase [persoana păgubită în cazul asigurării de răspundere civilă, care are calitatea de parte civilă în procesul penal, fiind inclusă în sfera noţiunii de creditor de asigurări, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor].

Atât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cât şi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, raporturile dintre creditorii de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în cap. III din Legea nr. 213/2015, iar nu în cadrul procesului penal.

În acest sens, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi cu dispoziţiile art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţate împotriva unui asigurător, Fondul de garantare a asiguraţilor este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. A admite că Fondul de garantare a asiguraţilor are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi că se impune introducerea sa în procesul penal în această calitate, în condiţiile în care hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a acţiunilor judiciare, înseamnă a admite că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi ale art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă devin inaplicabile, întrucât, dobândind calitatea de parte responsabilă civilmente, Fondul de garantare a asiguraţilor nu ar fi „în drept să efectueze plăţi” creditorilor de asigurări (părţi civile în procesul penal) anterior rezolvării acţiunii civile în procesul penal, acţiune suspendată în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, corelată cu dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, legiuitorul a pornit de la premisa că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi, neavând această calitate, este „în drept să efectueze plăţi” creditorilor de asigurări (părţi civile în procesul penal) anterior finalizării procesului penal.

În concepţia Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, reflectată în dispoziţiile art. 2 alin. (1), Fondul de garantare a asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Protecţia creditorilor de asigurări, inclusiv a persoanei păgubite care are calitatea de parte civilă în procesul penal, se realizează printr-un mecanism ce permite plata despăgubirilor de către Fondul de garantare a asiguraţilor în limita plafonului de garantare, anterior finalizării procesului penal şi independent de suspendarea de drept a acţiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. (Acest mecanism permite creditorului de asigurări, în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, să urmeze separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare.)

Protecţia creditorilor de asigurări se realizează prin plata imediată a despăgubirilor – necondiţionată de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului – din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor. Celeritatea în plata despăgubirilor şi inexistenţa obligaţiei de a parcurge un proces judiciar constituie elementele centrale ale mecanismului de protecţie a creditorilor de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 şi prin constituirea Fondului de garantare a asiguraţilor. (Aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 213/2015, rolul Fondului pe piaţa asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului” de asigurări, iar protecţia oferită de o schemă de garantare va fi mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.)

Introducerea Fondului de garantare a asiguraţilor în procesul penal, în calitate de parte responsabilă civilmente, în contextul în care acţiunea civilă se suspendă de drept prin efectul hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, anulează tocmai elementele centrale ale mecanismului de protecţie reglementat în Legea nr. 213/2015 – plata cu celeritate a despăgubirilor şi inexistenţa obligaţiei de a parcurge un proces judiciar. Or, dispoziţiile legale privind calitatea de parte responsabilă civilmente nu pot fi interpretate într-un sens care ar conduce la imposibilitatea realizării scopului Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

  1. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că recursul in interesul legii este admisibil.

Rezumând problema de drept care a primit soluţii diferite la instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive, judecătorii-raportori au apreciat, prin propunerile de soluţie formulate, că, în vederea stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum şi limitele răspunderii în procesul penal, se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală, în raport cu care Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal.

  1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

7.1. Admisibilitatea sesizării

În virtutea rolului său constituţional conferit de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin cele două mecanisme instituite de Codul de procedură penală, respectiv recursul în interesul legii şi procedura pronunţării hotărârilor prealabile.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la un asemenea mecanism de unificare a practicii judiciare trebuie îndeplinite mai multe condiţii de admisibilitate.

În primul rând, promovarea recursului în interesul legii se realizează de unul dintre titularii prevăzuţi în mod expres de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, cerinţă care este îndeplinită în cauză, având în vedere că instanţa supremă a fost sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cererea, aşa cum arată art. 471 alin. (2) din Codul de procedură penală, trebuie să cuprindă anumite elemente de conţinut, respectiv enunţarea soluţiilor diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile relevante din doctrină, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii, aspecte formale care se regăsesc în cuprinsul prezentei sesizări.

Condiţia esenţială pentru promovarea recursului în interesul legii, ce rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 472 din acelaşi cod, o reprezintă existenţa unei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanţelor judecătoreşti, prin hotărâri definitive, ce trebuie dovedită prin anexarea acestora la cererea formulată de titularul sesizării.

Raportând această din urmă cerinţă la datele concrete ale cauzei cu care a fost învestit Completul competent să judece recursul în interesul legii, se observă că este îndeplinită jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, respectiv anexele nr. 1-107 şi 108-148, relevând soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a chestiunii de drept care formează obiectul judecăţii.

Ca urmare, constatând că cererea de recurs în interesul legii formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întruneşte toate condiţiile prevăzute de art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este admisibilă.

7.2. Cadrul legal

Următoarele dispoziţii legale au fost apreciate ca având incidenţă în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii:

Cadrul legal intern:

Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, actualizată conform Legii nr. 246/2016 (cu referire, în special, la următoarele articole):

– Art. 1 alin. (1): „(1) Fondul de garantare a asiguraţilor, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, ia propunerea Consiliului de administraţie al Fondului. (…)”;

– Art. 2: „(1) Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

(2) Pentru înlesnirea raporturilor de drept internaţional privat în materia insolvenţei unui asigurător, Fondul poate încheia acorduri de cooperare cu scheme de garantare în domeniul asigurărilor din alte state şi cu alte părţi interesate în dezvoltarea protecţiei deţinătorilor de poliţe de asigurare.

(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

(4) Fondul poate desfăşura şi activitatea de administrator special în procedura de redresare financiară a asigurătorilor ori de lichidator în procedura de lichidare voluntară a asigurătorilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare.”;

– Art. 4 alin. (1) lit. a) şi b): „(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mâi jos au următoarea semnificaţie:

  1. a) creanţa de asigurări – creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;
  2. b) creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată – persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării – terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) – persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;(…)”;

– Art. 5: „(1) Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse:

  1. a) contribuţii de la asigurători;
  2. b) dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători;
  3. c) sume din fructificarea disponibilităţilor;
  4. d) sume din recuperarea creanţelor Fondului;
  5. e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii;
  6. f) împrumuturile de ia instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului.

(2) Disponibilităţile Fondului astfel constituite sunt plasate în instrumente purtătoare de dobândă, ia instituţii de credit, în instrumente ale pieţei monetare, în titluri de stat sau titluri ale administraţiei publice locale, precum şi în plasamente stabilite prin legislaţia în vigoare.

(3) Strategia de investire a resurselor Fondului are în vedere plasarea acestora în condiţii de siguranţă, urmărind minimizarea riscurilor, asigurarea eficienţei şi a lichidităţii. Strategia de investire a resurselor Fondului se elaborează de către acesta, se avizează de Consiliul de administraţie al Fondului şi se aprobă de Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară.(…)”;

– Art. 11: „Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/ despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege.”;

– Art. 12: „(1) Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

(2) În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire ia deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare.

(3) Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor cu privire la activitatea de instrumentare a dosarelor de daună, Fondul, pe baza unor proceduri transparente de selecţie aprobate prin decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară, poate încheia convenţii cu societăţi care au ca obiect de activitate servicii de regularizare a cererilor de despăgubire sau poate nominaliza un asigurător în vederea constatării, evaluării şi lichidării daunelor. Sumele achitate din disponibilităţile Fondului prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună constituie creanţe de asigurări, dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(4) Sumele stabilite conform alin. (3) şi acceptate la plată de comisia specială, constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, se plătesc din disponibilităţile Fondului, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor prezentei legi şi ale reglementărilor emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară şi/sau de către Fond în aplicarea acestuia.”;

– Art. 13: „(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

(2) Fondul va publica pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor.

(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(6) Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.”;

– Art. 14: „(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/ despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

(4) În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare.

(5) Cererea, precum şi actele şi informaţiile solicitate potrivit alin. (2)-(4) se depun în limba română; în cazul în care sunt redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, acestea se depun însoţite de traducerea autorizată conform legii.”;

– Art. 15: „(1) Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare la plată a creanţelor de asigurare solicitate. După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări.

(2) Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

(3) Plata se face în moneda naţională – leu, iar în cazul creanţelor în valută, comisioanele bancare sunt suportate de creditorul de asigurări.

(4) Indemnizaţiile/Despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurări se plătesc de către Fond prin poştă şi/sau prin instituţii de credit autorizate de Banca Naţională a României. În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul poate să încheie convenţii/contracte de prestări de servicii cu oricare dintre aceste entităţi.”;

– Art. 16: „În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia.”;

– Art. 17: „Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).”;

– Art. 18: „(1) Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.

(2) Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

(3) În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului.”

Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:

– Art. 9: „(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate.

(3) Fondul poate desfăşura şi activitatea de administrator special în procedura de redresare financiară a asigurătorului şi de lichidator în procedura de lichidare voluntară a asigurătorului.”;

– Art. 16: „Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează:

  1. a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare;
  2. b) dacă din analizarea dosarului de daună rezultă necesitatea completării acestuia cu documente suplimentare, Fondul transmite o solicitare scrisă petentului în acest sens;
  3. c) după analizarea şi instrumentarea dosarului de daună, direcţia tehnică de specialitate întocmeşte referatul de plată a despăgubirii care va fi analizat de către celelalte direcţii de specialitate din cadrul Fondului în vederea avizării, conform prevederilor legale;
  4. d) după avizarea dosarului de daună de către direcţiile de specialitate din cadrul Fondului, acesta se înaintează comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. Comisia specială desemnată de către Fond este constituită din proprii specialişti, cu următoarea componenţă: 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de preşedinte al comisiei; conducătorul direcţiei economice sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz; 2 reprezentanţi ai direcţiei tehnice cu experienţă în materie de lichidare de daune; 2 reprezentanţi ai direcţiei juridice cu experienţă de cel puţin 3 ani în domeniul juridic.”;

– Art. 19: „(1) După data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul legal, Fondul va desemna comisia specială, a cărei componenţă este stabilită conform prevederilor art. 23 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(2) Comisia specială îşi va exercita atribuţiile prevăzute de lege după publicarea deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară a asigurătorului, pentru a asigura plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment.”;

– Art. 26: „Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege.”;

– Art. 29: „Titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificat în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile prezentei norme şi ale prevederilor legale incidente.”

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale:

– Art. 19 „Obiectul şi exercitarea acţiunii civile”

„(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2), şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.

(4) Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.”;

– Art. 25 „Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal”

„(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile. (…)”;

– Art. 32 „Părţile”

„(1) Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.

(2) Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.”;

– Art. 84 alin. (1): „(1)Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă.”

– Art. 86 „Partea responsabilă civilmente”

„Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.”;

– Art 87 „Drepturile părţii responsabile civilmente”

„(1) În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.

(2) Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

– Art. 1.349 „Răspunderea delictuală”

„(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”;

– Art. 1.350 „Răspunderea contractuală”

„(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”;

– Art. 1.357 „Condiţiile răspunderii civile”

„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12.06.2017, prin care a fost abrogată Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România

Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare

– Art. 3 alin. (1) lit. h): „(1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele înţelesuri: (…)

  1. h) creditori de asigurări – persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/ reasigurare;(…)”;

– Art. 7: „O societate de asigurare/reasigurare intră în procedura de redresare financiară reglementată de prezenta lege atunci când există cel puţin una dintre următoarele situaţii:

  1. a) se constată nerespectarea, în orice mod, a prevederilor art. 6 alin. (2), precum şi a oricăror altor prevederi legale referitoare la activitatea de asigurare/reasigurare, punându-se în pericol onorarea obligaţiilor asumate faţă de creditorii de asigurări;
  2. b) valoarea marjei de solvabilitate disponibile scade sub valoarea marjei de solvabilitate minime determinate în conformitate cu reglementările în vigoare;
  3. c) valoarea marjei de solvabilitate disponibile scade sub limita minimă prevăzută de reglementările legale în vigoare pentru fondul de siguranţă. ”;

-Art. 8 alin. (1) lit. a) şi b): „(1) În cazurile prevăzute la art. 7 lit. a) şi b), Autoritatea de Supraveghere Financiară poate dispune, prin decizie motivată, deschiderea procedurii de redresare financiară prin una dintre următoarele modalităţi:

  1. a) redresarea societăţii de asigurare/reasigurare pe bâză de plan de redresare financiară;
  2. b) redresarea societăţii de asigurare/reasigurare prin administrare specială (…)”;

– Art. 19: „(1) Decizia Autorităţii de Supraveghere Financiară prevăzută la art. 8, 13 şi 15 este executorie.

(2) Împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate face contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

(3) Contestaţia se judecă cu celeritate şi cu precădere; contestaţia nu suspendă executarea deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, în condiţiile legii.”;

– Art. 20 lit. b): „Închiderea procedurii de redresare financiară a societăţii de asigurare/reasigurare se dispune prin decizie motivată, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, potrivit legii, atunci când, după caz: a)(…)

  1. b) măsurile aplicate în cadrul procedurii de redresare financiară nu au fost îndeplinite în mod corespunzător, în termenele şi în condiţiile stabilite, sau aplicarea acestora nu a putut conduce, pe perioada în care au fost luate, la atingerea scopului urmărit şi la înlăturarea cauzelor care le-au generat.”;

– Art. 21 alin. (1) lit. b) şi alin. (2): „(1) Prin decizia de închidere a procedurii de redresare financiară, Autoritatea de Supraveghere Financiară dispune, după caz: (…)

  1. b) retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii de asigurare/reasigurare, precum şi, dacă se constată insolvenţă acesteia, solicitarea, de îndată, a intrării în procedura falimentului, în situaţia prevăzută la art. 20 lit. b).

(2) Prin decizia de închidere a procedurii de redresare financiară, Autoritatea de Supraveghere Financiară dispune, dacă este cazul, revocarea administratorului special desemnat în condiţiile prezentei legi şi încetarea atribuţiilor acestuia. (…)”;

– Art. 22: „În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.”;

– Art. 23: „(1) În termen de 30 de zile de la data publicării deciziei de includere a procedurii de redresare financiară, societatea de asigurare/reasigurare pentru care au fost constatate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară indiciile existenţei stării de insolvenţă este obligată să predea Fondului de garantare evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, în vederea publicării listei potenţialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Răspunderea pentru neîndeplinirea sau pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei revine membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere şi conducerii executive a societăţii de asigurare/reasigurare.

(2) În cadrul termenului prevăzut la alin. (I), Fondul de garantare desemnează o comisie specială, formată din proprii specialişti, cu următoarea componenţă:

  1. a) 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de preşedinte al comisiei;
  2. b) conducătorul departamentului financiar sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz;
  3. c) 2 reprezentanţi ai direcţiei tehnice, cu experienţă in materie de lichidare de daune;
  4. d) 2 reprezentanţi ai direcţiei generale juridice, cu experienţă de cel puţin 3 ani în domeniul juridic.

(3) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), Fondul de garantare ia toate măsurile necesare pentru publicarea listei creditorilor de asigurări ale căror creanţe au rezultat din evidenţele transmise de societatea de asigurare /reasigurare, potrivit alin. (1).

(4) Abrogat.”;

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

– Art. 100 alin. (1) lit. b): „(1) Notificarea va fi comunicată creditorilor de îndată şi, în orice caz, cu cel puţin 10 zile înainte de împlinirea termenului-limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor şi va cuprinde: (…)

  1. b) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi cerinţele pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă;

– Art. 246: „(1) În temeiul prezentului capitol, societatea de asigurare/reasigurare debitoare aflată în stare de insolvenţă, astfel cum aceasta este definită la art. 5 pct. 31 lit. a), este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de cel mult 20 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă.

(2) Înainte de înregistrarea la tribunal, cererea prevăzută la alin. (1) se înaintează Autorităţii de Supraveghere Financiară odată cu actele şi documentele doveditoare, în vederea analizării acesteia şi a formulării întâmpinării prevăzute la art. 248 alin. (1). Societatea de asigurare/reasigurare debitoare va anexa la cerere, în mod obligatoriu, registrul special al activelor admise să acopere rezervele tehnice, prevăzut în anexa nr. 2 la Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”;

-Art. 247: „(1) Creditorii societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, alţii decât creditorii de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilităţile Fondului de garantare, pot înregistra la tribunal o cerere de deschidere a procedurii de faliment împotriva societăţii debitoare în condiţiile prezentului capitol, dacă deţin o creanţă ce îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 pct. 20 şi 72.

(2) Prevederile art. 246 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în ceea ce priveşte înaintarea către Autoritatea de Supraveghere Financiară a cererii, a actelor şi documentelor doveditoare.”;

– Art. 262: „(1) În condiţiile prezentului titlu, deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii de asigurare/ reasigurare debitoare se dispune prin hotărârea judecătorului-sindic.

(2) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are drept consecinţă retragerea de către Autoritatea de Supraveghere Financiară a autorizaţiei de funcţionare a societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, dacă această măsură nu s-a dispus anterior pronunţării hotărârii. Lichidatorul judiciar va publica hotărârea judecătorului-sindic în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în cel puţin două ziare de circulaţie naţională. Odată cu publicarea va comunica hotărârea atât autorităţii competente, cât şi Fondului de garantare.

(3) Retragerea autorizaţiei de funcţionare nu împiedică lichidatorul judiciar sau orice altă persoană împuternicită în acest sens de către acesta să desfăşoare unele dintre operaţiunile de asigurare ale societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, în măsura în care acest lucru este necesar sau adecvat, în scopul finalizării procedurii de faliment. Aceste operaţiuni se vor putea desfăşura numai cu avizul prealabil al autorităţii competente.

(4) Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit prezentei legi. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau un drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/ reasigurare sunt reglementate de legea statului membru în care procesul este în curs.

(5) Creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor, potrivit prezentei legi.

(6) În privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală încheiate de o societate de asigurare şi reasigurare se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 89.”

– Art. 266: „(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

(3) Este interzis creditorilor de asigurări ale căror creanţe de asigurări au fost plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri şi/sau să mai solicite valorificarea creanţelor şi/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. Fondul de garantare este îndreptăţit să solicite autorităţilor competente stabilirea răspunderii pretinşilor creditori şi să îi oblige pe aceştia la restituirea sumelor încasate în mod necuvenit.”

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României au fost identificate două hotărâri care au analizat, din punctul de vedere al constituţionalităţii, dispoziţiile referitoare la procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, instituit prin Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

– Prin Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, instanţa de contencios constituţional a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, statuând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (…) în urma analizării cererii de plată, Fondul va emite o decizie care, în situaţia în care petentul nu este mulţumit de modalitatea de soluţionare a cererii de plată (în sensul respingerii parţiale sau totale a cererii de plată), aceasta poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile, fiind astfel garantat dreptul de acces la justiţie. Exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanţei de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.”

– Prin Decizia nr. 578 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, reţinând că „analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidenţiază probleme care să pună în discuţie respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor a produs şi produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acţiune (27 iulie 2015 – prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare. Or, în aceste condiţii, nu se poate pune problema încălcării principiului neretroactivităţii legii civile. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014. (…)”

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor legale a fost identificată Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016) care a vizat ca probleme de drept supuse dezlegării calitatea procesuală a asigurătorului şi modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul, cu relevanţă/impact juridic şi asupra chestiunii de drept supusă interpretării şi soluţionării prezentului recurs în interesul legii.

Astfel, prin decizia sus-enunţată s-a statuat în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.” Prin urmare, calitatea de parte responsabilă civilmente îi este atribuită societăţii de asigurare, indiferent dacă societatea de asigurare se află sau nu se află în procedura falimentului”.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calităţii procesuale a entităţii Fondului de Garantare a asiguraţilor, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment sau asupra limitelor răspunderii în procesul penal.

Cadrul legal internaţional

Legislaţia comunitara ce reglementează asigurarea de răspundere civilă auto trasează sarcini importante şi totodată foarte clare statelor membre.

Potrivit pct. 12 din preambulul Directivei 2009/103/CE, statele membre au obligaţia de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală şi echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave. Observăm că această obligaţie nu cade în sarcina asiguratorilor, care, în caz de faliment, sunt protejaţi de o anumită legislaţie, ci în sarcina statelor membre. Acestea îşi îndeplinesc această obligaţie prin adoptarea unei legislaţii în concordanţă cu cerinţele comunitare. Dacă legislaţia naţională incidentă în cauză nu asigură ceea ce impune norma comunitară, apare evident un conflict juridic comunitar.

– Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, prin care s-au abrogat următoarele directive de armonizare a legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto: Directiva 72/166/EE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi;

– a treia Directivă (90/166 CEE) a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor;

– Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto şi de modificare a directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE ale Consiliului;

– Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto.

  1. Analiza de fond a recursului în interesul legii

Faţă de multitudinea de hotărâri judecătoreşti definitive, invocate în sesizarea de recurs în interesul legii cuprinse în anexele 1-38, se constată că problema de drept ce a fost soluţionată diferit de instanţele de judecată (existând la nivelul instanţelor practică judiciara neunitară în acest sens) şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să se pronunţe prin intermediul mecanismului de unificare a practicii a posteriori a recursului în interesul legii se referă la stabilirea calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment; limitele răspunderii în procesul penal.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii constată că, în analiza acestei chestiuni de drept, trebuie avute în vedere atât aspectele teoretice şi practice legate de scopul pentru care a fost înfiinţat Fondul de garantare a asiguraţilor, atribuţiile acestuia, creditorii protejaţi de Fondul de garantare a asiguraţilor; soarta contractului de asigurare în cazul insolvabilităţii societăţii de asigurare; natura raportului juridic dintre societatea de asigurare şi Fondul de garantare a asiguraţilor prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi a dispoziţiilor din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cât şi calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii (prin care s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 Cod procedură penală, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”); procedura specială instituită de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor în ce priveşte plata despăgubirilor de către Fondul de garantare a asiguraţilor; dispoziţiile art. 32 din Codul de procedură penală privind părţile în procesul penal şi respectiv art. 86 din Codul de procedură penală ce reglementează calitatea de parte responsabilă în procesul penal.

Astfel, Fondul de garantare a asiguraţilor s-a constituit ca persoană juridică de drept public, administrată de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, în scopul protejării creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi pentru plata despăgubirilor/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii.

Anterior, acesta era reglementat de art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, text abrogat expres prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În expunerea de motive a emiterii actului normativ, care constituie cadrul general de reglementare, este subliniat rolul Fondului de garantare a asiguraţilor pe piaţa asigurărilor de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului” de asigurări şi de a asigura o bună funcţionare şi stabilitate a pieţei asigurărilor, în general, precum şi un grad de predictibilitate a evoluţiei fiecărui asigurător în parte. In aceste condiţii, protecţia oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea.

Prin urmare, funcţia Fondului este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizaţii creditorilor de asigurări ai societăţilor de asigurare aflate în faliment într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, iar resursele sale financiare sunt constituite din contribuţiile pe care asigurătorii autorizaţi de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv sucursalele acestora care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, sunt obligaţi să le vireze, în condiţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători, sume din fructificarea disponibilităţilor, din recuperarea creanţelor Fondului, sume din alte surse stabilite potrivit legii, împrumuturi de la Instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului (art. 5 din Legea nr. 213/2015).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorii de asigurări, beneficiari ai despăgubirilor, sunt: persoana asigurată, care este persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; beneficiarul asigurării, respectiv terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; persoana păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă), şi anume, persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Cum societăţile de asigurări sunt supuse unui proces continuu de control şi supraveghere prin care se urmăreşte crearea şi menţinerea unei situaţii financiare solide a profesioniştilor în domeniu, a fost adoptată Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, dispoziţiile referitoare la falimentul societăţilor de asigurare au fost preluate în integralitate în titlul II, cap. IV din acest act normativ. Astfel, prin art. 344 lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă au fost abrogate, printre altele, şi secţiunile 1-3 ale cap. III din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Întrucât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări are ca obiect de reglementare doar procedura de redresare financiară a societăţilor de asigurare prevăzută de art. 4-27, o parte din această procedură, şi anume cea referitoare la condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, a fost preluată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prin dispoziţiile art. 11-18.

Prin urmare, cadrul normativ şi regulile pentru plata despăgubirilor de către Fondul de garantare a asiguraţilor sunt fixate prin norme speciale, derogatorii, circumscrise falimentului asigurătorului şi protecţiei legale a creditorilor de asigurări în cadrul acestei proceduri. Dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare. Totodată, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.

Calitatea de garant al Fondului, în vederea plăţii despăgubirii creditorilor de asigurări, este evidenţiată atât prin denumire, cât şi prin dispoziţiile legale ce îi sunt aplicabile. Nicăieri, în cuprinsul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor ori al altui act normativ, nu se prevede subrogarea de drept a Fondului de garantare a asiguraţilor în drepturile şi obligaţiile procesuale ale societăţii de asigurare, în cazul existenţei pe rol a unei acţiuni în pretenţii pornite împotriva acesteia.

Dimpotrivă, legea prevede o procedură administrativă/ necontencioasă pe care potenţialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare aflată în faliment şi care debutează, potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, cu sesizarea Fondului cu o cerere scrisă de despăgubire sau de plată însoţită de documente justificative.

Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se înaintează comisiei speciale, competentă să aprobe sau să respingă sumele pretinse. În cea din urmă ipoteză se emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorul de asigurări poate urma separat şi concomitent şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în vederea recuperării creanţei sale, care se bucură de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, prin valorificarea activelor debitoarei falite, cu excepţia situaţiei în care creanţa i-а fost achitată de Fondul de garantare.

Existenţa unei societăţi de asigurare în faliment, ce are într-un proces penal calitatea de parte responsabilă civilmente şi deci calitatea de subiect de drept, nu permite adoptarea soluţiei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3 din 15 iunie 2010 a Secţiilor Unite, conform căreia, în procesul penal, Fondul de protecţie a victimelor străzii (atribuţii preluate în prezent de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – BAAR) are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate, întrucât decizia priveşte ipoteza în care nu există o societatea de asigurare, vehiculele nefiind asigurate.

Mai mult, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, singura situaţie de subrogare a Fondului este în drepturile creditorilor de asigurări şi nicidecum în obligaţiile asigurătorilor, până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale, sens în care poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului.

De aceea, Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor ce a abrogat Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare prevede expres la art. 9 alin. (2) că acesta nu preia funcţiile unui asigurător, iar la art. 29 prevede că titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificat în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond.

Prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente este acea persoană care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces şi este parte în procesul penal.

Pornind de la această definiţie este de reţinut că nici dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi nici cele ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă nu prevăd calitatea de parte responsabilă civilmente a Fondului de garantare a asiguraţilor, neexistând, aşadar, nicio dispoziţie legală în baza căreia această calitate să îi fie atribuită Fondului de garantare a asiguraţilor sau, în egală măsură, atât societăţii de asigurare, cât şi Fondului de garantare.

Or, în absenţa unei dispoziţii legale, în condiţiile în care societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente, iar deschiderea procedurii falimentului împotriva acesteia nu are ca efect încetarea calităţii de subiect de drept, nu există niciun temei legal în baza căruia calitatea de parte responsabilă civilmente a societăţii de asigurare să îi fie transferată Fondului de garantare a asiguraţilor sau în baza căruia Fondul de garantare a asiguraţilor să fie introdus în procesul penal, ca a doua parte responsabilă civilmente.

Nici din punct de vedere convenţional Fondului nu-i revine vreo obligaţie decurgând din subrogarea în calitatea de asigurător, el fiind, aşa cum s-a arătat, doar un garant în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător.

Aşadar, în cazul Fondului de garantare a asiguraţilor există o societate de asigurare care are calitatea de parte responsabilă civilmente şi calitatea de subiect de drept, împotriva căreia s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor se asigură efectuarea plăţii despăgubirilor către creditorii de asigurări în cadrul unei proceduri administrative. Raporturile dintre creditorii de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor se derulează în cadrul procedurii speciale reglementate în cap. III din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, iar nu în cadrul procesului penal.

În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări, legiuitorul a pornit de la premisa că Fondul de garantare a asiguraţilor nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi, neavând această calitate, este „în drept să efectueze plăţi” creditorilor de asigurări, părţi civile în procesul penal, anterior finalizării acestuia.

Protecţia creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată imediată a despăgubirilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, în limita plafonului de garantare, necondiţionat de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului şi independent de suspendarea de drept a acţiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia. Celeritatea în plata despăgubirilor şi inexistenţa obligaţiei de a parcurge un proces judiciar constituie elementele centrale ale mecanismului de protecţie a creditorilor de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi prin constituirea Fondului de garantare a asiguraţilor.

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, prin raportare la conţinutul normei legale ce defineşte noţiunea de parte responsabilă civilmente, reiese că protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător se realizează de către Fondul de garantare a asiguraţilor prin intermediul unei proceduri special reglementate legislativ, iar nu prin atragerea acestuia în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.

Astfel, în raport cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitate de parte responsabilă civilmente.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală:

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală stabileşte că: În procesul penal, Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2017.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ILIE IULIAN DRAGOMIR

Magistrat-asistent,

Silvia Sanda Iancu