DCC 534/2017. Dispoziţiile art. I pct. 3 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 sunt neconstituţionale

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului- raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

20. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992,să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

21. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune.

22. Autorii sesizării susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 7 privind românii din străinătate, art. 31 alin. (1) referitor la dreptul la informaţie, art. 40 privind dreptul de asociere, precum şi ale art. 61 alin. (1) coroborate cu art. 75 referitor la principiul bicameralismului parlamentar.

23. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.” Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizarea fiind formulată de un număr de 27 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului Mişcarea Populară, care, potrivit dispoziţiilor legale, întruneşte calitatea de titular al sesizării.

24. Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune a fost iniţiată de un număr de 67 de deputaţi şi senatori şi înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 22 februarie 2017, pentru a fi luată în dezbatere, în procedură de urgenţă. Iniţiativa legislativă este justificată în expunerea de motive de necesitatea soluţionării problemelor generate de managementul defectuos al celor două instituţii naţionale media. Astfel, se susţine că modelul clasic al oricărei organizaţii, inclusiv economice, în care conducerea executivă este net diferenţiată de cea deliberativă, nu a fost urmat în cazul acestora, existând, „în momentul de faţă, câte un preşedinte — director general, care, pe de o parte, prezidează consiliul de administraţie, organismul care ia cele mai importante hotărâri privitoare la funcţionarea societăţii şi controlează modul în care conducerea executivă le pune în aplicare şi, pe de altă parte, este tocmai cel care pune în aplicare aceste hotărâri. În aceste condiţii, pe de o parte, managementul executiv al S.R.R. şi, respectiv, al S.R.TV. este aproape imposibil de responsabilizat de către consiliul de administraţie, iar, pe de altă parte, în condiţiile Legii nr. 41/1994, consiliul de administraţie este pedepsit in corpore şi nediferenţiat, împreună cu directorul general, vârful managementului executiv, în cazul funcţionării necorespunzătoare a instituţiei, prin demiterea consecutivă respingerii de către Parlament a raportului de activitate pe anul precedent. ” Principala intervenţie legislativă constă în separarea celor două funcţii, cea de preşedinte al consiliului de administraţie de cea de director general. În cazul unui management defectuos flagrant, al neîndeplinirii indicatorilor de performanţă stabiliţi prin contractul de management, directorul general va putea fi schimbat din funcţie, prin votul consiliului de administraţie, înainte de expirarea mandatului. În mod analog, iniţiativa legislativă prevede criterii profesionale şi incompatibilităţi pentru viitorii membri ai consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV., în vederea creşterii eficienţei acestor structuri şi „diminuării influenţei politicului în desemnarea acestora, influenţă atât de incriminată de-a lungul timpului”.

25. Aşa fiind, legea vizează introducerea unor interdicţii şi incompatibilităţi în timpul exercitării mandatului pentru membrii consiliului de administraţie al S.R.R. şi al S.R.TV. (obligaţia de a renunţa la calitatea de membru de partid sau de membru în structurile de conducere ale organizaţiilor salariale, interdicţia de a face parte din consiliul de administraţie al unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, care are activitate în domeniul audiovizualului sau cu care S.R.R. sau, după caz, S.R.TV. întreţine relaţii de afaceri sau are interese contrare).

26. Legea prevede introducerea unei dispoziţii conform căreia hotărârile consiliului de administraţie al S.R.R. şi al S.R.TV. sunt publice şi vor intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

27. De asemenea, o altă intervenţie vizează remedierea situaţiei generate de precaritatea resurselor financiare ale S.R.TV. prin instituirea posibilităţii ca achiziţia de licenţe, producţia şi difuzarea evenimentelor de importanţă majoră cu caracter cultural, artistic şi sportiv, interne sau internaţionale, să poată fi finanţată din fonduri alocate de la bugetul de stat.

28. Propunerea legislativă a primit Avizul Consiliului Legislativ, adoptat la data de 26 februarie 2017, prin care această autoritate a avizat favorabil iniţiativa.

29. Propunerea legislativă este aprobată, în temeiul art. 75 alin. (2) teza a treia, prin procedura aprobării tacite, de Camera Deputaţilor, în data de 4 mai 2017, şi trimisă spre Camera decizională în aceeaşi zi. La 20 iunie 2017, Senatul, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, adoptă legea cu amendamente, şi o trimite spre promulgare Preşedintelui României în data de 3 iulie 2017. În termenul legal, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de un număr de 27 de senatori cu privire la prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

30. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009: „potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării’”.

31. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).

32. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ.

33. Cu toate acestea, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [… ] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge”. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat_ de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput”. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016 că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.

34. Analiza modificărilor adoptate în Camera decizională cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, apreciem că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, iniţiată de un număr de 67 de deputaţi şi senatori şi transmisă Parlamentului, este adoptată de Senatul României, în calitate de Cameră decizională, cu o serie de modificări şi completări faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, amendamente care fac obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză.

35. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Camera Deputaţilor), respectiv în Camera decizională (Senatul), Curtea observă că aceasta din urmă aduce completări propunerii legislative, modificând o parte din articolele iniţiale şi introducând altele noi. Modificările criticate de autorii sesizării de neconstituţionalitate, sub aspectul încălcării principiului bicameralismului, vizează mai multe aspecte, care vor fi examinate în continuare de instanţa constituţională.

36. Propunerea legislativă a avut în vedere modificarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 41/1994, prima Cameră sesizată adoptând textul de lege în următoarea redactare: „(1) Directorul general poate fi schimbat din funcţie înainte de expirarea mandatului, prin votul majorităţii membrilor consiliului de administraţie, în cazul încălcării prevederilor legale, al săvârşirii unor abateri grave, al neîndeplinirii indicatorilor de performantă stabiliţi prin contractul de management, precum şi în cazul în care, prin rapoarte de audit a căror efectuare se stabileşte de consiliul de administraţie, se constată o activitate economico-financiară neperformantă a societăţii.

(2) În cazul demiterii directorului general, conform prevederilor alin. (1), sau al demisiei acestuia, vacantarea postului este anunţată public în termen de cel mult 15 zile calendaristice; o nouă selecţie de proiecte de management va fi organizată în cel mult 60 de zile calendaristice de la anunţul public.

(3) Până la ocuparea postului, consiliul de administraţie va desemna, cu majoritate de voturi, un director general interimar dintre membrii comitetului director. ”

37. Camera decizională completează reglementarea cu un nou alineat, potrivit căruia „(4) Numirile şi angajările efectuate de directorul general interimar se fac pe perioade determinate, până la limita mandatului acestuia”, care, susţin autorii sesizării, nu a fost dezbătut şi supus votului în Camera Deputaţilor, deşi este o normă cu impact asupra principiului securităţii raporturilor juridice.

38. Din analiza comparată a dispoziţiilor legale în vigoare (Legea nr. 41/1994) cu cele ale legii supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că alineatul completator, pe lângă faptul că stabileşte cu caracter restrictiv o atribuţie a directorului general interimar, norma dând efectivitate scopului urmărit de iniţiator, nici nu are caracter de noutate, fiind prevăzut de forma în vigoare a Legii nr. 41/1994, la art. 30 alin. (2) teza a doua, potrivit căreia „Numirile şi angajările efectuate de directorul general interimar se fac pe perioade determinate, până la limita mandatului acestuia”. Legiuitorul optează pentru completarea dispoziţiilor art. 29, în sensul prezervării acestei soluţii legislative, în condiţiile în care legea modificatoare abrogă art. 30, în integralitatea sa. Prin urmare, Camera decizională a acţionat în sfera sa de competenţă, completând o normă care a fost supusă dezbaterii celor două Camere, prin preluarea unei soluţii legislative pe care legea supusă modificării deja o consacră.

39. O altă critică priveşte modificarea adusă dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi abrogarea art. 39 alin. (5) din Legea nr. 41/1994, care nu au fost prevăzute în propunerea iniţială şi nu au fost dezbătute în prima Cameră sesizată, art. 39 alin. (1) dobândind următorul conţinut: „(1) Sursele financiare ale celor două societăţi se constituie din alocaţii de la bugetul de stat şi din venituri proprii.”

40. În prezent, dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 41/1994 au următorul conţinut: „(1) Sursele financiare ale celor două societăţi se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse. [… ]

(5) Din veniturile realizate din alte surse, consiliul de administraţie poate hotărî utilizarea unor sume pentru dotări şi retehnologizare. ”

41. În opinia autorilor sesizării, modificarea operată este substanţială, întrucât elimină din textul legii posibilitatea legală ca S.R.R. şi S.R.TV. să obţină venituri şi din alte surse, limitând sursele financiare ale celor două societăţi la alocaţii de la bugetul de stat şi la veniturile proprii. Analizând dispoziţiile criticate prin raportare la normele privind finanţarea societăţilor naţionale de media, Curtea reţine că, prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 6 ianuarie 2017, s-a modificat Legea nr. 41/1994, stabilindu-se că prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare (art. 41), şi că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, sume încasate din publicitate, sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile, donaţii şi sponsorizări, alte venituri realizate potrivit legii (art. 40). În Expunerea de motive la Legea nr. 1/2017, s-a arătat că, prin eliminarea taxelor radio şi tv atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, „cheltuielile de bază ale Radioului şi Televiziunii Române vor fi susţinute de la bugetul de stat, ceea ce va asigura o transparenţă sporită şi acest lucru va putea conduce la eficientizarea activităţii, sumele alocate putând fi urmărite cu mai multă atenţie. De asemenea, cele două instituţii se vor putea finanţa în continuare din celelalte categorii de venituri proprii care le rămân la dispoziţie (publicitate, donaţii, sponsorizări etc.)”.

42. În acest context, modificarea legislativă operată constituie o măsură în continuarea procesului de transparentizare a surselor de finanţare a celor două societăţi naţionale media, limitând sursa veniturilor acestora la alocaţiile din bugetul de stat, respectiv la categoriile de venituri proprii prevăzute de lege. Măsura nu se abate de la scopul urmărit de iniţiatorul propunerii legislative, ci constituie expresia unei reglementări univoce, corespunzătoare cu finalitatea legii, aceea a asigurării resurselor financiare suficiente, dar în egală măsură corespunzătoare unor standarde de transparenţă a activităţii acestor instituţii, care prestează servicii publice autonome de interes naţional. Modificarea operată în Camera decizională nu aduce elemente novatoare în cuprinsul legii pe care o modifică, elemente care nu au fost supuse dezbaterii primei Camere sesizate şi care ar schimba esenţial conţinutul normativ al legii, ci doar abrogă parţial norme aflate în vigoare, în scopul asigurării unui cadru legislativ unitar şi coerent.

43. Criticile sunt formulate şi cu privire la modificarea art. 41 din Legea nr. 41/1994, Camera decizională (Senatul) adoptând dispoziţiile cu următorul conţinut: „(1) Prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de la bugetul de stat, alocate Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare, incluzând fondurile necesare pentru realizarea emisiunilor în limbile minorităţilor naţionale.

(2) Sumele alocate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, se asigură global de la un singur titlu de cheltuială şi se utilizează potrivit prevederilor prezentei legi.

(3) Sumele alocate potrivit alin. (2) pot fi credite bugetare sau credite de angajament, în funcţie de necesităţile celor două societăţi.

(4) Fondurile rămase la sfârşitul anului din veniturile proprii rămân la dispoziţia societăţilor şi se cuprind în bugetul de venituri şi cheltuieli al fiecărei societăţi.”

44. Iniţial, Camera Deputaţilor a dezbătut şi adoptat exclusiv modificarea art. 41 prin introducerea după alin. (1) a alin. (1¹), cu următorul cuprins: „Din fondurile alocate de la bugetul de stat prin legea bugetară anuală se pot finanţa şi achiziţia de licenţe, producţia şi difuzarea evenimentelor de importanţă majoră cu caracter cultural, artistic şi sportiv, interne sau internaţionale, stabilite conform legii”.

45. Din analiza modificărilor adoptate la art. 41 alin. (1), Curtea observă că, faţă de reglementarea în vigoare, noile dispoziţii prevăd în mod expres că fondurile de la bugetul de stat, alocate Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare, cuprind şi fondurile necesare pentru realizarea emisiunilor în limbile minorităţilor naţionale. Completarea aduce claritate şi predictibilitate cu privire la finanţarea acestor programe şi este în acord cu celelalte prevederi ale Legii nr. 41/1994 privind rolul şi atribuţiile pe care le au S.R.R. şi S.R.TV. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din lege, „ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei”. De asemenea, în temeiul art. 7 alin. (1) şi (3) din lege, S.R.R. şi S.R.TV. vor promova şi vor încuraja difuzarea de creaţii audiovizuale româneşti, „din creaţia europeană difuzată cel puţin 30% va fi creaţie românească, inclusiv creaţii specifice minorităţilor naţionale”. În acest sens, S.R.R. şi S.R.TV. au, fiecare după profilul său, ca obiect de activitate „realizarea programelor de radiodifuziune sau de televiziune în limba română, în limbile minorităţilor naţionale sau în alte limbi, cu scop informativ, cultural, educativ şi de divertisment” [art. 15 lit. a) din lege],

46. În ceea ce priveşte modificarea propusă de iniţiatori, însuşită de prima Cameră sesizată, dar eliminată de Camera decizională, Curtea reţine că, din punct de vedere al conţinutului normativ, astfel cum s-a arătat în prealabil, forma adoptată de Camera Deputaţilor, Cameră de reflecţie, diferă doar în aparenţă de cea adoptată de Senat, Cameră decizională. Cu privire ia aceste aspecte, se observă că, deşi există diferenţe de redactare între cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere, soluţia legislativă referitoare la sumele alocate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare ale celor două societăţi a fost supusă dezbaterii ambelor Camere, fiecare dintre acestea exercitându-şi dreptul propriu de a aduce modificări, completări sau eliminări dispoziţiilor care au făcut obiectul iniţiativei legislative. A interpreta că doar intervenţia primei Camere s-a realizat cu respectarea competenţelor proprii ale acesteia, în vreme ce Camera decizională şi-a depăşit aceste competenţe, ar echivala cu limitarea rolului constituţional al acesteia din urmă şi cu acordarea unui rol preponderent, chiar decisiv, Camerei de reflecţie în procesul de elaborare a legii, cu consecinţa lipsirii Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica, completa sau abroga legea, astfel cum aceasta a fost adoptată de Camera de reflecţie. Or, aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016,art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/ă de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări.

47. Pe de altă parte, Curtea constată că soluţia legislativă adoptată de Camera decizională este mai cuprinzătoare, acoperind inclusiv ipoteza avută în vedere de iniţiatori şi de prima Cameră sesizată. Reglementarea generală referitoare la alocarea de fonduri de la bugetul de stat în scopul acoperirii cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare a S. R. R. şi S.R.TV. vizează, printre altele, şi finanţarea achiziţiei de licenţe, a producţiei şi difuzării evenimentelor de importanţă majoră cu caracter cultural, artistic şi sportiv, interne sau internaţionale, stabilite conform legii. Se constată, aşadar, că, sub acest aspect, dispoziţiile legale adoptate în Camera decizională nu generează un vid legislativ cu impact negativ asupra dreptului fundamental al cetăţenilor la informare.

48. 0 altă critică vizează abrogarea, în integralitate, a art. 42 din Legea nr. 41/1994, care, în prezent, prevede că: „(1) Finanţarea necesară producerii şi difuzării emisiunilor radiofonice şi de televiziune adresate străinătăţii, inclusiv prin intermediul persoanelor juridice înfiinţate sau în cadrul cărora Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, deţin calitatea de asociat/acţionar, precum şi pentru dezvoltarea acestei activităţi se asigură din fondurile alocate de la bugetul de stat, prin intermediul bugetelor celor două instituţii.

(1¹) Finanţarea necesară acoperirii cheltuielilor Direcţiei formaţii muzicale se asigură de către Societatea Română de Radiodifuziune integral de la bugetul de stat.

(2) Sumele necesare se evidenţiază separat în bugetul fiecărei societăţi, pe baza programelor stabilite potrivit legii. ”

49. Din analiza comparată a dispoziţiilor legale în vigoare din Legea nr. 41/1994 cu cele ale legii supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, potrivit art. 16 din lege, S.R.R. şi S.R.TV. „elaborează şi transmit spre difuzare programe în limba română şi în alte limbi, adresate ascultătorilor şi telespectatorilor din întreaga lume, pentru a promova imaginea României şi politica sa internă şi externă”. În acest scop, în cadrul celor două societăţi funcţionează departamente de emisiuni pentru străinătate. Deşi această prevedere se referă, generic, la întreaga lume, deci o audienţă generală, destinată tuturor categoriilor de ascultători şi telespectatori, programele difuzate de cele două societăţi prezintă un interes deosebit pentru românii din afara graniţelor. Convenţia europeană privind televiziunea transfrontieră, adoptată la Strasbourg la 5 mai 1989, la care România este parte, asigură posibilitatea difuzării programelor S.R.R. şi S.R.TV. pe teritoriile tuturor statelor părţi, însă nu scuteşte cele două societăţi de la respectarea condiţiilor procedurale pentru o astfel de difuzare. Unele state impun, în cadrul acestor condiţii procedurale necesare pentru difuzarea programelor, şi existenţa unor persoane juridice cu sau fără scop patrimonial prin intermediul cărora să fie difuzate programele radiodifuzorilor şi televiziunilor străine. Pentru realizarea acestor obiective, prin Legea nr. 71/2014 au fost introduse prevederi exprese în Legea nr. 41/1994, respectiv a fost modificat art. 43, astfel încât să permită S.R.R. şi S.R.TV. să înfiinţeze persoane juridice, cu sau fără scop patrimonial, în România sau în străinătate. Aceste dispoziţii legale nu au suferit nicio modificare prin legea supusă controlului de constituţionalitate.

50. Însă, abrogarea art. 42 din lege survine în contextul noii viziuni a legiuitorului cu privire la finanţarea societăţilor naţionale de media, respectiv de a limita sursa veniturilor acestora la alocaţiile din bugetul de stat şi la categoriile de venituri proprii prevăzute de lege. Intervenţia legislativă este inerentă modificării operate asupra art. 39 din lege, art. 42 dobândind caracter superfluu, întrucât nu reglementează altceva decât sursele de finanţare necesare producerii şi difuzării emisiunilor radiofonice şi de televiziune adresate străinătăţii. Aşadar, Curtea apreciază că abrogarea art. 42 este expresia unei bune sistematizări a actului normativ şi este de natură a elimina paralelismele normative în cadrul acestuia.

51. În fine, criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează introducerea unui nou articol, art. II, cu următorul conţinut: „(1) În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Parlamentul României va proceda la numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune.

(2) La data intrării în vigoare a numirilor noilor consilii de administraţie, mandatele consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune aflate în funcţie încetează de drept.

(3) Până la numirea în funcţie a directorului general, preşedintele consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune îndeplineşte şi atribuţiile acestuia. ”

52. Pentru a stabili sfera de incidenţă şi efectele noii reglementări, Curtea consideră necesară analiza dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la mandatul consiliilor de administraţie ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune. Prevederile legale incidente sunt cele ale art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1), (3)—(5), art. 21 şi ale art. 39 alin. (4) coroborate cu art. 46 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 41/1994.

53. Astfel, în temeiul art. 19 alin. (1), „Membrii Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, sunt desemnaţi prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a celor două Camere.”

54. Potrivit art. 20 din lege, „(1) Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi pe o perioadă de 4 ani. […]

(3) Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului.

(4) În cazul în care locul vacant nu poate fi ocupat de supleant, cei prevăzuţi la art. 19 alin. (2) vor face o propunere de înlocuire, care urmează să fie supusă votului, în condiţiile în care s-a făcut numirea iniţială. Mandatul membrilor astfel numiţi expiră odată cu mandatul întregului consiliu de administraţie.

(5) Locurile vacante în consiliul de administraţie al fiecărei societăţi sunt anunţate public în termen de 15 zile.”

55. Articolul 21 dispune că „(1) În situaţia în care procedura de numire a consiliului de administraţie nu este definitivată de către Parlament în decursul legislaturii în care a fost declanşată, după constituirea noului Parlament aceasta se va relua.

(2) Dacă, din cauza situaţiei prevăzute la alin. (1), consiliul de administraţie căruia îi expiră mandatul nu poate fi înlocuit, acestuia i se prelungeşte mandatul până la numirea noului consiliu de administraţie.

(3) Când situaţia prevăzută la alin. (1) intervine într-un moment în care, din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar, cu mandat bine definit.

(4) Prelungirea mandatului sau durata interimatului nu poate fi mai mare de 6 luni. ”

56. În cadrul activităţii de control parlamentar, prevăzut la art. 31 alin. (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 39 alin. (4) prevăd că „Conturile de execuţie a bugetelor celor două societăţi vor fi prezentate Parlamentului odată cu rapoartele anuale, cu avizul comisiilor pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, precum şi al celor pentru buget, finanţe, reunite, ale celor două Camere ale Parlamentului şi vor fi date publicităţii”; dispoziţiile art. 46 alin. (3) şi (7) prevăd că „(3) Raportul anual, împreună cu contul de execuţie bugetară al fiecărei societăţi, va fi depus până la data de 15 aprilie a anului următor şi, cu avizul comisiilor pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă, vor fi supuse dezbaterii şi aprobării celor două Camere reunite”, astfel că „(7) Respingerea de către Parlament a raportului anual atrage demiterea, de drept, a consiliului de administraţie respectiv. ”

57. Aplicarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus a condus la situaţii de fapt şi de drept diferite în ceea ce priveşte cele două societăţi naţionale media.

58. Astfel, cu privire la Societatea Română de Radiodifuziune, în temeiul prevederilor art. 67 din Constituţie şi ale art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 41/1994, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună din 16 iunie 2014, au adoptat Hotărârea nr. 24/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 17 iunie 2014, prin care au desemnat Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, pentru o perioadă de 4 ani, începând cu data de 29 iunie 2014. În aceeaşi zi, a fost adoptată şi Hotărârea nr. 29/2014, publicată în acelaşi monitor, prin care a fost numit preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune pentru un mandat de 4 ani, începând cu data de 29 iunie 2014. Ulterior, la data de 20 decembrie 2014, ca urmare a vacantării unor mandate, în temeiul prevederilor art. 19 şi ale art. 20 alin. (4) din Legea nr. 41/1994,Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 45/2014 privind desemnarea unor membri ai Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, prevăzându-se expres că mandatul membrilor numiţi prin această hotărâre încetează la data de 28 iunie 2018.

59. La data de 26 aprilie 2017, în temeiul prevederilor art. 39 alin. (4) şi ale art. 46 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 41/1994, Parlamentul adoptă Hotărârea nr. 27/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 27 aprilie 2017, prin care respinge Raportul de activitate şi Contul de execuţie bugetară ale Societăţii Române de Radiodifuziune pe anul 2015. Potrivit art. 2 din hotărâre, „la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune este demis de drept”. În aceeaşi zi, prin Hotărârea nr. 28/2017, publicată în acelaşi monitor oficial, Parlamentul respinge şi Raportul de activitate şi Contul de execuţie bugetară ale Societăţii Române de Radiodifuziune pe anul 2016. De asemenea, în temeiul prevederilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 26 alin. (4) şi având în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 41/1994, Parlamentul adoptă Hotărârea nr. 33/2017, publicată în acelaşi monitor oficial, prin care numeşte directorul general interimar al Societăţii Române de Radiodifuziune, începând cu data de 26 aprilie 2017, până la numirea de către Parlament a noului Consiliu de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune şi a preşedintelui Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune.

60. În concluzie, în prezent, S.R.R. nu are Consiliu de administraţie, managementul instituţiei fiind asigurat de un director general interimar.

61. Cu privire la Societatea Română de Televiziune, în temeiul prevederilor art. 67 din Constituţie şi ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună din 1 aprilie 2014, au adoptat Hotărârea nr. 16/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 1 aprilie 2014, prin care au desemnat Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Televiziune, pentru o perioadă de 4 ani, începând cu data de 1 aprilie 2014.

62. La data de 23 septembrie 2015, în temeiul prevederilor art. 39 alin. (4) şi ale art. 46 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 41/1994, Parlamentul adoptă Hotărârea nr. 42/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 septembrie 2015, prin care respinge Raportul de activitate şi Contul de execuţie bugetară ale Societăţii Române de Televiziune pe anul 2014. Potrivit art. 2 din hotărâre, „la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Televiziune este demis de drept”.

63. La data de 22 martie 2016, în temeiul prevederilor art. 19 şi ale art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 41/1994, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, au adoptat Hotărârea nr. 5/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 22 martie 2016, prin care au desemnat Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Televiziune pentru o perioadă de 4 ani, începând cu data de 22 martie 2016. Ulterior, prin Hotărârea nr. 13 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 10 mai 2016, Parlamentul a numit preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Televiziune, pentru o perioadă de 4 ani, începând cu data de 10 mai 2016, până la finalizarea mandatului Consiliului de administraţie.

64. La data de 26 aprilie 2017, prin hotărârile nr. 25/2017 şi nr. 26/2017, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 27 aprilie 2017, Parlamentul a aprobat Rapoartele de activitate ale Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune şi Conturile de execuţie bugetară pe anul 2013, respectiv pe anul 2014.

65. Până în prezent, Parlamentul nu a luat în dezbatere şi nu a aprobat Rapoartele anuale şi conturile de execuţie bugetare ale S.R.TV. pe anii 2015 şi 2016. În concluzie, mandatul de 4 ani al Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Televiziune, începând cu data de 22 martie 2016, este în curs. De asemenea, este în curs mandatul preşedintelui Consiliului de administraţie.

66. În acest context, dispoziţiile art. II care prevăd că, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate, Parlamentul României va proceda la numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune, cu consecinţa că, de la data intrării în vigoare a numirilor noilor consilii de administraţie, mandatele consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. aflate în funcţie încetează de drept, modifică în mod substanţial forma legii adoptate în prima Cameră sesizată, introducând o nouă cauză de încetare a mandatelor consiliilor de administraţie. Aşa cum s-a precizat în prealabil, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. În ipoteza analizată sunt întrunite cumulativ cele două criterii, ceea ce este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ. Cu alte cuvinte, Senatul, adoptând modificările propuse de iniţiator şi însuşite de prima Camerăreferitoare la separarea funcţiei de preşedinte al consiliului de administraţie de cea de director general al societăţilor naţionale de media, introducerea unor criterii pentru numirea ca membrii titulari sau supleanţi în consiliul de administraţie, introducerea unor interdicţii şi incompatibilităţi în timpul exercitării mandatului pentru membrii consiliului de administraţie, numirea directorului general pe baza unei selecţii de proiecte de management, cu posibilitatea demiterii acestuia din funcţie înainte de expirarea mandatului de 4 ani prin votul majorităţii membrilor consiliului de administraţie, a reglementat, în plus, ca toate aceste dispoziţii să se aplice, deci să producă efecte juridice, în termen de 90 de zile de la intrarea lor în vigoare, fără a ţine seama că dispoziţiile Legii nr. 41/1994 (art. 20) prevăd norme de drept material cu privire la durata de 4 ani a mandatului consiliului de administraţie în baza cărora, în prezent, funcţionează în mod legal conducerea a cel puţin uneia dintre cele două societăţi media. Prin urmare, Curtea constată că, adoptând art. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, Senatul a depăşit limitele constituţionale impuse de principiul bicameralismului, încălcând, astfel, art. 61 alin. (2) din Constituţie.

67. Pe de altă parte, Curtea apreciază că dispoziţiile art. II din lege ridică vădite probleme de neconstituţionalitate intrinsecă, sub aspectul principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, în jurisprudenţa sa, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1993, Curtea a statuat că legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Noua lege poate modifica regimul juridic al dreptului anterior, poate suprima acest drept sau, ceea ce, în fond, este similar, îl poate înlocui cu un alt drept care astfel se naşte. De asemenea, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau prin Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, Curtea a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Din aceste decizii rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor.

68. Cu referire expresă la aplicarea principiului neretroactivităţii în privinţa mandatelor legale, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcţiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu şi pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivităţii legii, care este normă de nivel constituţional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. În speţă, era vorba despre reducerea duratei mandatului în exercitarea unor funcţii de conducere de către magistraţi. Aceeaşi decizie a fost invocată drept precedent atunci când s-a pus în discuţie posibilitatea măririi duratei mandatului unor aleşi locali, în urma propunerii de a se organiza împreună alegerile locale cu cele legislative. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Curtea a constatat că reglementarea criticată, care stabilea că în anul 2012 alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale vor avea loc la data alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat, precum şi că primarii, preşedinţii consiliilor judeţene, consilierii locali şi consilierii judeţeni în funcţie îşi exercită mandatul până la data validării noilor aleşi, crea premisa ca mandatele acestora să fie prelungite cu un termen ce poate depăşi 6 luni. În consecinţă, redimensionând durata mandatelor în curs ale aleşilor locali, legea criticată încălca principiul neretroactivităţii legii.

69. În acelaşi sens, pronunţându-se asupra unei norme care introducea o nouă cauză de încetare a mandatului aleşilor locali pentru un comportament manifestat anterior intrării în vigoare a normei respective, Curtea a statuat că „În condiţiile în care legea îşi propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia legea devine retroactivă. Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, în sensul că o lege, odată adoptată de Parlament, va putea produce efecte juridice numai pentru viitor” (Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007). De asemenea, amintim Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, prin care Curtea a constatat că „dispoziţiile articolului unic pct. 18, prin care se modifică art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 şi care prevăd că mandatele în curs ale organelor de conducere ale universităţilor se exercită, până la finalizarea lor, în condiţiile în care au fost obţinute, în ceea ce priveşte drepturile, obligaţiile, compatibilităţii şi incompatibilităţile, sunt retroactive, încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii civile. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011 şi a intrat în vigoare, cu excepţia unor articole, la 30 de zile de la această publicare. Aplicarea noilor prevederi legale ar afecta stabilitatea raporturilor juridice încheiate în baza Legii nr. 1/2011.” O soluţie identică a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 713 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 23 ianuarie 2015, când a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. III din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, prevederi care reglementau aplicarea modificărilor şi completărilor aduse prin respectiva lege şi mandatelor consiliilor de mediere în exerciţiu la data intrării în vigoare a noii legi.

70. În concluzie, întrucât regimul juridic al mandatelor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. este deja reglementat prin norme juridice în vigoare, care produc efecte juridice, Curtea constată că orice modificare a acestui regim, sub aspectul condiţiilor de numire a membrilor, interdicţiilor, incompatibilităţilor sau cauzelor de încetare a mandatelor, nu se poate realiza decât cu respectarea principiului neretroactivităţii legii civile. Toate aceste modificări nu pot viza decât o situaţie viitoare, care se va naşte după intrarea în vigoare a noii legi, şi nicidecum situaţii juridice constituite sub imperiul vechii legi, respectând dispoziţiile în vigoare la data constituirii lor.

71. Deşi, în aparenţă, în ceea ce priveşte situaţia S.R.R., care nu are consiliu de administraţie, managementul instituţiei fiind asigurat de un director general interimar, noua reglementare pare a pune capăt acestui interimat, în realitate, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv art. 21 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, „durata interimatului nu poate fi mai mare de 6 luni”, astfel că, în acest interval, Parlamentul este oricum obligat a face toate demersurile legale pentru a numi un nou consiliu de administraţie. Întrucât directorul general interimar al S.R.R. a fost numit începând cu data de 26 aprilie 2017, mandatul său urmează a se încheia în data de 25 octombrie 2017, dată până la care Parlamentul trebuie să numească un management definitiv al societăţii. Aşa fiind, în aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare, Parlamentul este obligat să adopte o hotărâre prin care să desemneze noul consiliu de administraţie, independent de intrarea sau nu în vigoare a noilor dispoziţii modificatoare. Astfel, reglementarea tranzitorie, particulară, vine să se suprapună peste norma cu caracter general, creând premisa lipsirii acesteia din urmă de efecte juridice, în mod retroactiv, în ipoteza în care legea supusă controlului intră în vigoare după numirea noului consiliu de administraţie.

72. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile legale cuprinse în art. II din lege, care prevăd numirea unor noi consilii de administraţie la Societatea Română de Radiodifuziune şi la Societatea Română de Televiziune, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecinţa încetării de drept a mandatului consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. aflate în funcţie, sunt neconstituţionale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.

73. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că o primă critică este cea referitoare la modificarea art. 20 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul introducând un nou alineat, alineatul (2¹), care la litera a) are următorul cuprins: „(2¹) Pe timpul exercitării mandatului, membrii consiliului de administraţie:

a) sunt obligaţi să renunţe la calitatea de membru de partid, sau, după caz, de membru în structurile de conducere ale organizaţiilor sindicale. ”

74. Critica este raportată la dispoziţiile art. 40 din Constituţie, care consacră dreptul de asociere. Având în vedere conţinutul normativ al dispoziţiei criticate, Curtea apreciază necesară o analiză distinctă a celor două teze ale normei, fiecare instituind o interdicţie de sine-stătătoare.

75. Cu privire la prima teză — renunţarea la calitatea de membru de partid —, Curtea ia act de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi de Recomandările Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) referitoare la dreptul de asociere în partide politice. Curtea de la Strasbourg consideră că libertatea de asociere nu este absolută, art. 11 paragraful 2 din Convenţie permiţând statelor să intervină pentru protejarea instituţiilor de drept şi a drepturilor şi libertăţilor altora, dacă sunt ameninţate prin activităţile sau intenţiile unei asociaţii cu caracter politic. Cu toate acestea, marja de apreciere a statului este una limitată, fiind necesar ca excepţiile de la regula respectării dreptului de asociere să fie interpretate strict şi impuse numai cu motive convingătoare şi imperative, de natură a justifica restricţionarea dreptului. Marja limitată de apreciere a Statului face obiectul supravegherii europene riguroase atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor de aplicare a acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei, paragrafele 94 şi 95, Hotărârea din 10 iulie 1998, pronunţată în Cauza Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei, paragraful 40, Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza Stankov şi Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, paragraful 84).

76. Totodată, Comisia de la Veneţia reţine, în „Ghidul asupra legislaţiei partidelor politice întocmit de OSCE/ODIHR şi Comisia de la Veneţia” (adoptat la cea de-a 84-a Sesiune plenară a Comisiei de la Veneţia din 15—16 octombrie 2010), că dreptul persoanei de a se asocia şi de a forma partide politice trebuie, în cea mai mare măsură posibilă, să fie liber de orice interferenţă. Deşi pot exista limitări ale acestui drept, aceste limite trebuie strict prevăzute şi numai raţiuni convingătoare şi imperative pot justifica restrângerea libertăţii de asociere. Limitările trebuie să fie prescrise de lege, necesare într-o societate democratică şi să constituie o măsură proporţională cu cauza care le determină (paragraful 14). Orice limitare impusă dreptului individului la liberă asociere şi exprimare trebuie să aibă fundamentul în Constituţie sau într-un act al Parlamentului. Constituţia statului sau actele Parlamentului trebuie să respecte dreptul de asociere, aşa cum acesta este consacrat în actele internaţionale sau regionale relevante (paragraful 16).

77. Constituţia României consacră, în art. 40, dreptul de asociere, astfel că, potrivit alin. (1), „Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Limitările impuse dreptului de asociere în partide politice sunt reglementate expres de norma constituţională şi privesc scopurile ori activitatea partidelor politice [potrivit alin. (2), sunt neconstituţionale partidele sau organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, iar, potrivit alin. (4), sunt interzise asociaţiile cu caracter secret] sau calitatea persoanelor care pot dobândi statutul de membru de partid [potrivit alin. (3), nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică].

78. Limitele libertăţii de asociere, prevăzute în art. 40 alin. (2)—(4) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Teoriile de filosofia dreptului promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 11 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor drepturi (n.r. — dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere) nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”, precum şi în art. 22 paragraful 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care are un conţinut identic cu cel din Convenţie. În ceea ce priveşte art. 40 alin. (3) din Constituţia României, fiind o normă cu caracter restrictiv, de natură să circumscrie cadrul în care poate fi exercitat dreptul de asociere, enumerarea realizată de textul constituţional este una strictă şi limitativă. Astfel, interdicţia deţinerii calităţii de membru al unui partid politic vizează doar „judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”. Întrucât limitele impuse acestei libertăţi constituţionale sunt ele însele de rang constituţional, stabilirea conţinutului libertăţii de asociere este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei şi spiritului art. 40 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor constituţionale, rezultă că Legea fundamentală română oferă un standard maximal de protecţie a dreptului de asociere, în acord cu exigentele tratatelor internaţionale la care România este parte.

79. În acest context normativ de rang constituţional, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul soluţionării criticilor de neconstituţionalitate formulate este stabilirea sferei de incidenţă a sintagmei „şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”, prevăzute de art. 40 alin. (3) din Constituţie.

80. Determinarea calităţii de funcţionar public se realizează prin lege şi are la bază criteriile reglementate de art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Astfel, funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome. Legea stabileşte, de asemenea, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, clasificarea funcţiilor publice şi categoriile de funcţionari publici. Aşadar, Legea nr. 188/1999 reprezintă cadrul legal cu caracter de normă generală, de drept comun, în materia funcţiei publice şi a persoanei care o exercită, funcţionarul public. De asemenea, legi cu caracter special pot reglementa cu privire la acest domeniu. În acest sens, chiar art. 5 din Legea nr. 188/1999 prevede că pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul serviciilor publice din structurile de specialitate ale Parlamentului României, Administraţiei Prezidenţiale, Consiliului Legislativ, serviciilor diplomatice şi consulare, ale autorităţii vamale, poliţiei şi ale altor structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, precum şi ale altor servicii publice stabilite prin lege.

81. Curtea constată, prin urmare, că legile infraconstituţionale pot reglementa statutul juridic al diferitelor categorii de funcţionari publici, statut care poate să prevadă, pe lângă drepturi, libertăţi şi obligaţii, o serie de interdicţii şi incompatibilităţi, precum cea referitoare la deţinerea calităţii de membru al unui partid politic. Însă, din multitudinea de categorii de funcţionari publici pe care legile infraconstituţionale o prevăd, cu privire la exercitarea dreptului de asociere, şi mai precis cu privire la limitarea acestui drept, legiuitorul constituant a statuat în mod expres doar în ceea ce priveşte categoria poliţiştilor, lăsând la latitudinea legiuitorului ordinar reglementarea acestei interdicţii cu privire la alte categorii de funcţionari publici. În aceste cazuri nu mai există o nominalizare constituţională, ci doar un temei constituţional în baza căruia legea organică poate face asemenea nominalizări.

82. Analizând dispoziţiile Legii nr. 41/1994, Curtea observă că nici forma în vigoare, nici forma modificată a legii nu prevăd calitatea de funcţionari publici a membrilor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1), (2) şi (4) din lege, dispoziţii în vigoare, conducerea serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune, în cadrul fiecărei societăţi, este asigurată de consiliul de administraţie, directorul general şi comitetul director. Consiliul de administraţie se organizează pentru fiecare societate şi este compus din 13 persoane, dintre care una îndeplineşte funcţia de preşedinte. Consiliul de administraţie îşi desfăşoară activitatea în baza propriului regulament de organizare şi funcţionare. Noile dispoziţii introduc criterii de selecţie a persoanelor care candidează pentru un mandat de membru al consiliilor de administraţie, precum şi o serie de obligaţii, interdicţii şi incompatibilităţi ale membrilor acestor consilii. Însă, noua reglementare nu consacră un statut juridic special al membrilor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV., care să vizeze exercitarea unei funcţii publice, respectiv atribuţii şi responsabilităţi în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

83. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 40 alin. (3) trebuie interpretate restrictiv, în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă limită de la exerciţiului dreptului fundamental de asociere în partide politice reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Pentru acest motiv, întrucât membrii consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. nu intră în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de legea organică, deci nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 40 alin. (3) din Constituţie, rezultă că dispoziţiile art. 20 alin. (2¹) lit. a) din legea supusă controlului, care prevăd obligaţia acestora de a renunţa, pe timpul exercitării mandatului, la calitatea de membru de partid, sunt neconstituţionale.

84. În ceea ce priveşte scopul iniţiativei legislative, acela de a diminua influenţa politicului în desemnarea membrilor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV., „influenţă atât de incriminată de-a lungul timpului”, Curtea constată că, potrivit art. 19 din lege, membrii consiliilor de administraţie sunt desemnaţi prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună a celor două Camere, în baza listelor de candidaţi, care se înaintează birourilor permanente ale celor două Camere. Astfel, grupurile parlamentare reunite din cele două Camere înaintează propuneri pentru 8 locuri, potrivit configuraţiei politice şi ponderii lor în Parlament; Preşedintele României, pentru un loc; Guvernul, pentru un loc, grupurile parlamentare ale minorităţilor naţionale, pentru un loc. Însă, legea asigură echilibru şi transparenţă în reprezentarea politicului în managementul celor două societăţi naţionale mediaprin trimiterea la configuraţia politică şi ponderea partidelor parlamentare, pe de o parte, şi prin obligaţia desemnării de membrii în consiliile de administraţie de către autorităţile fundamentale ale statului (Parlament, Preşedinte, Guvern), pe de altă parte. Norma legală nu reprezintă altceva decât o garanţie a reprezentării democratice a tuturor organizaţiilor politice, eliminând posibilitatea monopolului partidului majoritar/coaliţiei majoritare în desemnarea acestor membri. Pe de altă parte, nimic nu împiedică autorităţile competente, atunci când fac desemnarea propriilor candidaţi pentru mandatul de membru al consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. să stabilească criterii care să depăşească sfera politicului, astfel încât să se realizeze o depolitizare reală, şi nu doar formală, a managementului respectivelor societăţi.

85. Cu privire la a doua teză, renunţarea la calitatea de membru în structurile de conducere ale organizaţiilor sindicale, întrucât art. 40 alin. (1) din Constituţie consacră dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în sindicate, Curtea constată că obligaţia membrilor consiliului de administraţie de a renunţa, pe timpul exercitării mandatului, la calitatea de membru în structurile de conducere ale organizaţiilor sindicale nu afectează cu nimic dreptul fundamental de asociere. Dispoziţia legală instituie obligaţia de a renunţa la funcţia de conducere pe care persoana care dobândeşte mandatul de membru al consiliului de administraţie al S.R.R. sau S.R.TV. o deţine în cadrul organizaţiei sindicale şi nicidecum renunţarea la calitatea de membru al respectivei organizaţii. Cu alte cuvinte, odată cu desemnarea prin hotărâre a Parlamentului în calitatea de membru în consiliul de administraţie al societăţii naţionale media, pe toată durata exercitării mandatului legal, persoana în cauză nu poate deţine o funcţie în structurile de conducere ale sindicatului, însă îşi poate exercita în continuare dreptul constituţional de asociere, păstrând calitatea de simplu membru al sindicatului.

86. Aşa fiind, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (21) lit. a) din legea supusă controlului, sub aspectul obligaţiei membrilor consiliilor de administraţie ale S.R.R. şi S.R.TV. de a renunţa, pe timpul exercitării mandatului, la calitatea de membru în structurile de conducere ale organizaţiilor sindicale, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1).

87. În fine, în ceea ce priveşte critica referitoare la abrogarea, în integralitate, a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 41/1994 care prevăd, în prezent, finanţarea necesară producerii şi difuzării emisiunilor radiofonice şi de televiziune adresate străinătăţii, precum şi dezvoltării acestei activităţi din fondurile alocate de la bugetul de stat, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

88. Aşa cum s-a arătat în prealabil, în analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, la paragraful 50, abrogarea art. 42 din lege survine în contextul noii viziuni a legiuitorului cu privire la finanţarea societăţilor naţionale de media, respectiv de a limita sursa veniturilor acestora la alocaţiile din bugetul de stat şi la categoriile de venituri proprii prevăzute de lege. Reglementarea generală referitoare la alocarea de fonduri de la bugetul de stat în scopul acoperirii cheltuielilor de funcţionare şi dezvoltare a S.R.R. şi S.R.TV., prevăzută la art. 39 alin. (1) din lege, vizează, printre altele, şi finanţarea programelor radiofonice şi de televiziune adresate străinătăţii. Constatăm, aşadar, că, sub acest aspect, dispoziţiile legale adoptate nu generează un vid legislativ cu impact negativ asupra dreptului fundamental al românilor din străinătate, recunoscut în cuprinsul art. 7 din Constituţie. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legii supuse controlului, rezultă că statul nu se derobează de obligaţia pozitivă de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, ci, din contră, asigurând sursele de finanţare, din bugetul de stat, a activităţilor societăţilor naţionale de radio şi televiziune, inclusiv a producţiei şi difuzării de programe adresate străinătăţii, sunt create premisele prezervării identităţii naţionale a românilor din afara graniţelor ţării, pe de o parte, şi a exercitării accesului acestora la informaţii de interes public, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituţie, pe de altă parte.