În Monitorul Oficial nr. 574 din 18 iulie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 258 din 27 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, precum şi a prevederilor art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 8 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.798/3/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia a fost invocată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul”, într-o cauză având ca obiect, în principal, anularea Dispoziţiei directorului general al Direcţiei Generale de Poliţie a MunicipiuluiBucureşti nr. 5.331 din 6 noiembrie 2014, prin care autorul a fost pus la dispoziţia unităţii pe o perioadă de 3 luni.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine, în esenţă, că prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă aduc atingere art. 1 alin. (5), art. 15,art. 16,art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată acestea încalcă şi art. 20 din Constituţie „prin raportare la blocul convenţional compus din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (care, în preambul, stabileşte principiul preeminenţei legii) şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (care, pe cale pretoriană, a stabilit că «lege» în sens material este doar actul care întruneşte exigenţele de a fi «previzibil şi accesibil»)”.

9. Se arată că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate interpreta exclusiv în sensul în care doar acele acte normative exceptate de la publicare, fie direct prin norme constituţionale, fie printr-o lege care respectă prevederile art. 53 din Constituţie, acte ce nu sunt afectate de „inexistenţă”, pot fi dovedite în cadrul unui proces de partea interesată cu „înscrisuri”. Posibila interpretare neconstituţională a textului de lege criticat este cea potrivit căreia s-ar permite părţilor interesate să probeze cu înscrisuri, în faţa judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, cu încălcarea legii (cum sunt, de exemplu, Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 300/2004 sau Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 600/2005, ambele nepublicate, invocate în apărare de Ministerul Afacerilor Interne). S-ar legitima prin acestea atât conduita ilegală a emitentului normei, de sustragere de la obligaţia legală de publicare, cât şi rezultatul conduitei ilicite, respectiv norma nepublicată. Constituţia reprezintă limita şi măsura legilor, iar legile se interpretează şi se aplică de către judecător pentru a se asigura conformitatea acestora cu actul normativ fundamental, dând astfel efectivitate principiului statului de drept şi supremaţiei Constituţiei. Exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că poate fi reţinut ca lege în sens material doar actul care întruneşte condiţia de a fi accesibil şi previzibil, ar fi, de asemenea, nerespectate într-o astfel de interpretare.

10. Se susţine că, în înţelesul său neconstituţional, art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, în măsura în care se cere de către partea interesată şi se admite de către judecător administrarea de „înscrisuri” ce probează existenţa şi conţinutul normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permiţându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate situaţiei litigioase constituite anterior judecăţii, în condiţiile în care norma se comunică pentru prima oară părţii în timpul procesului.

11. În concluzie, se arată că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea interesată ar avea dreptul să dovedească în proces, prin „înscrisuri”, existenţa şi conţinutul actelor administrative-normative sustrase de la publicare de către emitent, şi cu privire la care operează de drept sancţiunea inexistenţei juridice, este neconstituţional prin raportare la principiile constituţionale anterior menţionate.

12. Totodată, se susţine că prevederile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 aduc atingere art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, deoarece în conţinutul acestora este prevăzută delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului, către un membru al Guvernului. Totodată, prin transferul de putere între puterea legislativă şi cea executivă, nepermis de art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, sunt încălcate principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi cel al securităţii juridice, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014.

13. Referitor la prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, se apreciază că acestea aduc atingere art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 şi art. 41 din Legea fundamentală, precum și art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi celei a Curţii Constituţionale, actele normative trebuie să îndeplinească exigenţele de accesibilitate şi previzibilitate ale unei legi şi, totodată, trebuie să ofere un minim de garanţii împotriva arbitrarului. În aceste condiţii, textul de lege criticat nu respectă condiţiile de „claritate şi previzibilitate” ce ar trebui îndeplinite de o lege şi nici nu oferă un minim de garanţii împotriva arbitrarului. Lipsa de claritate şi previzibilitate rezultă din folosirea sintagmei „situaţii temeinic justificate”, care este o „expresie obscură şi echivocă”, vădit imprecisă, atât pentru subiectul activ care trebuie să respecte legea, cât şi pentru subiectul pasiv, poliţistul pus la dispoziţie. Expresia menţionată lasă posibilitatea persoanei care trebuie să emită dispoziţia de punere la dispoziţie să stabilească în mod arbitrar, pe criterii subiective, conţinutul sintagmei „situaţii temeinic justificate”, care ar putea atrage punerea unui poliţist la dispoziţia unităţii. Sintagma în cauză, în lipsa oricărei determinări legale a înţelesului său – fie prin enumerarea situaţiilor temeinic justificate, fie prin expunerea unor criterii legale precise de determinare a acestor situaţii – trimite practic la o multitudine de situaţii în care şefii ierarhici pot decide, discreţionar, punerea poliţistului la dispoziţia unităţii, pretinsa stabilitate a locului de muncă al poliţistului fiind lăsată de legiuitor la libera apreciere a şefilor ierarhici. Mai mult, textele de lege criticate nu precizează cine este funcţionarul care poate pune un poliţist la dispoziţia „unităţii” şi nici ce înseamnă acest ultim termen în înţelesul Legii nr. 360/2002. Prin prisma arbitrarului generat de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, stabilitatea „garantată” a poliţistului în funcţie se dovedeşte doar un drept iluzoriu în condiţiile în care, oricând, poliţistul poate fi pus la dispoziţia unităţii, în situaţii apreciate discreţionar de către superiorii săi ca fiind „temeinic justificate”. Sunt invocate considerentele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza Lupşa împotriva României, precum şi cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015.

14. Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu aduc atingere textelor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, ci reglementează modalitatea concretă de administrare a probatoriului în cazul unor acte normative exceptate de la publicare, reprezentând o consacrare a sarcinii probei în materie civilă, în sensul în care partea care invocă în susţinerea pretenţiilor sale un mijloc de probă este datoare să depună diligentele necesare în vederea administrării acestuia. Nici prevederile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece împrejurarea că se conferă ministrului afacerilor interne competenţe privind emiterea actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului nu contravine prevederilor Legii fundamentale, întrucât are semnificaţia atribuirii doar a unor competenţe care ţin exclusiv de punerea în executare a dispoziţiilor legale prin acte administrative de autoritate, care dau naştere, modifică sau sting raporturi de serviciu ale funcţionarilor publici. Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 99 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

16. Guvernul apreciază că art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă este constituţional, reţinând, în esenţă, că, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, în virtutea acestui mandat constituţional legiuitorul având competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. În art. 252 din Codul de procedură civilă a fost reglementată obligativitatea cunoaşterii din oficiu a dreptului în vigoare în România, şi excepţiile de la această regulă. Art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă constituie o excepţie de la regula enunţată, fiind considerată în doctrină o excepţie firească, deoarece obligativitatea caracteristică normei juridice impune cunoaşterea acesteia, iar acest deziderat se poate realiza, în principiu, doar prin publicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României. Se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul accesului liber la justiţie şi la cel al egalităţii în drepturi, concluzionându-se că textul de lege criticat nu aduce atingere acestor principii.

17. Prevederile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 nu aduc atingere vreunei dispoziţii constituţionale, criticile invocate de autor rezultând din greşita aplicare a dispoziţiilor legale. Astfel, prevederea criticată este necesară în cadrul actului normativ privind statutul oricărei categorii profesionale. Legea trebuie să stabilească cine are competenţa emiterii actelor administrative de numire, suspendare, încetare din funcţie, în acest caz fiind vorba de actele administrative individuale emise de ministru în exercitarea atribuţiei sale de conducător al instituţiei şi de ordonator principal de credite. Nu se poate vorbi despre o „competenţă exclusivă de legiferare a Parlamentului”, întrucât, pe de-o parte, prin emiterea actelor administrative de numire, ministrul nu legiferează, iar, pe de altă parte, Parlamentul nu are vreo competenţă în ceea ce priveşte numirea, suspendarea, delegarea, detaşarea sau încetarea raportului de serviciu al poliţiştilor.

18. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 sunt neconstituţionale, pentru aceleaşi motive reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014. Referitor la dispoziţiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, se apreciază că acestea sunt constituţionale, întrucât cazurile de punere la dispoziţia unităţii pentru situaţii temeinic justificate vor fi menţionate în actele administrative emise în acest scop, acte ce pot fi atacate la instanţele competente, dacă persoanele în cauză apreciază că măsura este luată în mod nejustificat. Legiuitorul nu poate acoperi prin reglementare expresă şi limitativă toate situaţiile posibile, motiv pentru care poate cere conducătorului unităţii justificarea măsurii, care este supusă controlului judecătoresc.

19. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se consideră că acestea aduc atingere celor ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 20 din Legea fundamentală. Astfel, situaţia textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, a convenţiilor, a tratatelor şi acordurilor internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi a dreptului internaţional cutumiar este una diferită, acestea trebuind probate de partea interesată, potrivit textului de lege criticat. Pentru textele adoptate în plan intern, cu efect obligatoriu şi care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, sunt aplicabile sancţiunile cuprinse în dispoziţiile art. 78 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie. Trebuie avută în vedere premisa textului constituţional, acesta aplicându-se numai pentru legi şi ordonanţe, iar nu pentru alte acte cu caracter normativ, fie că sunt acte ale Guvernului (hotărâri, decizii, ordine sau instrucţiuni), ale autorităţilor administrative autonome (ordine, instrucţiuni) sau acte emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate. În privinţa acestora devin incidente, atât din perspectiva publicităţii, cât şi a autorităţii actului în plan normativ, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi cele ale art. 83 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Cât priveşte actele normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale, este aplicabil art. 83 din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte publicarea. Atâta timp cât justiţiabililor le este aplicabil principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”, cu valoare de prezumţie legală absolută, este imperios necesar ca actele normative să fie publicate în vederea aducerii lor la cunoştinţa publică. În caz contrar, normele legale sunt inaccesibile şi imprevizibile, ceea ce contravine flagrant atât principiului securităţii juridice, recunoscut de jurisprudenţa instanţei europene a drepturilor omului, cât şi principiului legalităţii. Se precizează că accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează prin publicare. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice trebuie cunoscută de destinatarii săi, efectele legii producându-se, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţă publică şi intrarea în vigoare. În caz contrar, principiul anterior menţionat nu ar putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale. Se invocă cele reţinute, cu referire la accesibilitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, paragraful 26. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 16,art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Constituţie, se apreciază că acestea nu sunt aplicabile în cauză.

20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile apărătorului părţii şi cele ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 22 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016. În realitate, critica autorului excepţiei priveşte prevederile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi, sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr. 360/2002, texte asupra acestora Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:

– Art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă:„Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, […] trebuie dovedite de partea interesată.”

– Art. 22 alin. (7) şi (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002:„Competenţele emiterii actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în condiţiile legii.

(8) În cazurile prevăzute la art. 69 alin. (1) lit. j), precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 3 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere, după caz […]”.

– Art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002 la care face trimitere textul de lege criticat prevedea că: „(1) Încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc: […]

j) când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi.”

23. Cu privire la denumirea actuală a autorităţii administraţiei publice centrale, la care art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 face referire, Curtea observă că, în prezent, funcţionează Ministerul Afacerilor Interne, înfiinţat prin reorganizarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 29 martie 2013.

24. Curtea observă că, după sesizarea sa, prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 au fost abrogate prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.

25. Având în vedere că prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, constituie unul dintre temeiurile enumerate expres în actul de punere la dispoziţie a autorului excepţiei, a cărui anulare se cere, Curtea constată că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauză, astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la caracterul de stat de drept al statului român, alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 73 alin. (3) lit. j) potrivit căruia prin lege organică se reglementează statutul funcţionarilor publici, art. 100 referitor la actele Preşedintelui, art. 108 alin. (4) privind actele Guvernului, precum şi celor ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate prin prisma art. 20 din Constituţie.

27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că aceasta este întemeiată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, precum şi la cele ale art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie pentru motive similare celor reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016.

28. Cu acel prilej, Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, potrivit căruia „procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor”. Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 298/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 28 decembrie 2011, raporturile de serviciu ale poliţiştilor se pot modifica prin: delegare, detaşare, participare la misiuni internaţionale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcţie de conducere şi punere la dispoziţie şi că elemente esenţiale care conturează statutul profesiei de poliţist sunt date în competenţa ministrului afacerilor interne, care, prin acte administrative cu o putere juridică Inferioară legii, este abilitat să reglementeze procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţistului, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

29. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, respectiv la cele reţinute prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, paragraful 17, şi Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 24, potrivit cărora poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, astfel cum reglementează art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002.

30. Curtea constată că, prin Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016, s-a reţinut, în esenţă, că punerea la dispoziţie este un caz de modificare a raportului de serviciu, şi că lăsarea acestui caz în competenţa de reglementare a ministrului afacerilor interne aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

31. Pornind de la aceste constatări, Curtea reţine că motivele pe care s-a întemeiat decizia anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ce priveşte soluţionarea prezentei excepţii. Dacă prin prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, constatate neconstituţionale prin decizia menţionată, se permitea completarea unei legi organice prin ordin al ministrului afacerilor interne, prin sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop”, cuprinsă în dispoziţiile art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002, se permite autorităţii administrative care emite actul pe care se întemeiază punerea la dispoziţie să determine, după libera sa apreciere, care sunt cazurile în care se poate dispune punerea la dispoziţie, completând astfel prevederile legii organice, ceea ce aduce atingere art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

32. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie clară, precisă şi previzibilă, iar aplicarea acesteia să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 59). Or, în cazul de faţă, lăsând la latitudinea unei autorităţi administrative stabilirea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţistului şi, implicit, ale statutului acestuia, legea imprimă un caracter relativ, nepermis cazurilor de modificare a raporturilor de serviciu ale poliţistului.

33. Având în vedere cele menţionate, Curtea reţine că prin delegarea unei atribuţii ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către o autoritate administrativă sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie, referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi precizia legii.

34. De altfel, Curtea observă că, în prezent, ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016 şi nr. 244 din 19 aprilie 2016, anterior referită, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care a fost introdusă în cuprinsul capitolului II al legii secţiunea a 3-a: Modificarea şi suspendarea raportului de serviciu al poliţistului, §1: Norme generale privind modificarea şi suspendarea raportului de serviciu al poliţistului, în care este reglementată punerea la dispoziţie. În art. 2721 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 sunt prevăzute expres cazurile de punere la dispoziţie în vederea numirii într-o funcţie. Cazul în care se află autorul excepţiei este reglementat în prezent la litera d) a respectivului articol, după cum urmează: „Poliţistul este pus la dispoziţie în vederea numirii într-o funcţie, prin aplicarea prevederilor art. 2731, în următoarele situaţii: (…) d) când sunt retrase de către autorităţile competente avizele, autorizaţiile sau atestările necesare exercitării funcţiei”.

35. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 1 alin. (5), art. 15,art. 16,art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea observă că textul de lege criticat este reglementat în Codul de procedură civilă, cartea a II-a Procedura contencioasă, titlul I Procedura în faţa primei instanţe, capitolul II Judecata, secţiunea a 2-a Cercetarea procesului, subsecţiunea a 3-a Probele, §1. Dispoziţii generale. Curtea constată că, prin dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă,legiuitorul a reglementat obligaţia instanţei de judecată de a lua cunoştinţă, din oficiu, de dreptul în vigoare în România, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligaţie îşi are sorgintea în principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona orice cerere ce intră în competenţa de judecată a instanţei, principiul legalităţii procesului civil, precum şi principiul potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 5, art. 7 şi 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. Pentru respectarea acestor principii, în art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă este reglementată obligaţia părţii interesate de a face proba normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege. În cauză, autoritatea emitentă a Dispoziţiei a cărei anulare se cere este obligată să facă proba Ordinelor ministrului afacerilor interne nr. 300/2004, nr. 489/2005 şi nr. 600/2005, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, dar constituie temeiuri ale actului atacat.

36. Curtea observă că autorul critică dispoziţiile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin raportare la cele ale art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, din perspectiva în care se cere de către partea interesată şi se admite de către judecător administrarea de „înscrisuri” ce probează existenţa şi conţinutul normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permiţându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate situaţiei litigioase constituite anterior judecăţii, în condiţiile în care norma se comunică pentru prima oară părţii în timpul procesului. Din analiza criticii de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă nu reglementează cu privire la aplicarea retroactivă a textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, perspectivă din care ar putea fi examinată o critică referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ci cu privire la posibilitatea probării acestora în faţa instanţei de judecată. Asupra acestei situaţii, respectiv necunoaşterea conţinutului ordinelor nepublicate, pe care s-a întemeiat dispoziţia de punere la dispoziţia unităţii, urmează să se pronunţe instanţa ce judecă fondul cauzei, un astfel de control excedând competenţei Curţii Constituţionale, care se pronunţă cu privire la constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor de urgenţă sau a prevederilor din acestea.

37. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, formulată din perspectiva neconstituţionalităţii acestora, în măsura în care permit administrarea ca probă în proces a ordinelor ministrului afacerilor interne, ordine sancţionate cu inexistenţa prin raportare la dispoziţiile art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată. Astfel, textele constituţionale de referinţă statuează cu privire la sancţiunea inexistenţei decretelor emise de Preşedintele României, respectiv la sancţiunea inexistenţei hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern, sancţiune ce intervine în cazul nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României. Curtea reţine că sancţiunea inexistenţei actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt, indispensabil conform naturii sale. Curtea reţine însă că, în cauză, actele cărora ar trebui să li se aplice sancţiunea inexistenţei sunt ordine nepublicate ale ministrului afacerilor interne, iar nu decretele emise de Preşedintele României sau hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern, la care fac referire art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală.

38. Referitor la încălcarea cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, respectiv a art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea observă că motivarea autorului excepţiei priveşte neconstituţionalitatea interpretării tezei întâi a art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că aceasta ar permite părţilor interesate să probeze cu înscrisuri, în faţa judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, respectiv ordinele afectate de inexistenţă. Curtea reţine că depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a ordinelor nepublicate de către autoritatea interesată, obligaţie ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificaţia administrării unei probe. Aprecierea probelor se face ulterior, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire acestea au fost încuviinţate. Totodată, Curtea constată că pronunţarea asupra excepţiei inexistenţei ordinelor este o etapă ulterioară celei a administrării şi aprecierii probelor, excepţia inexistenţei putând fi supusă aprecierii exclusive a instanţei care judecă cauza, iar nu celei a Curţii Constituţionale care, aşa cum s-a reţinut la paragraful 36, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.

39. Cât priveşte susţinerea referitoare la încălcarea art. 16 şi art. 20 din Legea fundamentală, ultimul raportat la „blocul convenţional”, Curtea constată că nu sunt arătate motivele pe care se fundamentează această critică.

40. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, din perspectiva reglementării prin ordin al ministrului afacerilor interne a competenţelor ce ţin de modificarea raportului de serviciu prin punerea la dispoziţie, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, fără a putea reţine motivele invocate de autorul excepţiei, respectiv cele pe care s-a fundamentat Decizia Curţii Constituționale nr. 392 din 2 iulie 2014.

41. Astfel, prin deciziile nr. 392 din 2 iulie 2014, nr. 637 din 13 octombrie 2015, nr. 172 din 24 martie 2016 şi nr. 244 din 19 aprilie 2016, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor texte din Legea nr. 360/2002 care permiteau delegarea reglementării unor „elemente esenţiale” referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului, funcţionar public cu statut special, către ministrul de resort care era abilitat să adopte ordine.

42. Din analiza art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, Curtea reţine că termenul „competenţe” are înţelesul de „persoană competentă”, care îşi exercită atribuţiile în ce priveşte punerea la dispoziţie. Curtea reţine că desemnarea prin ordin a persoanelor competente să decidă asupra punerii la dispoziţie nu constituie un „element esenţial” în ce priveşte modificarea raportului juridic de serviciu al poliţistului, în sensul celor reţinute de aceasta în jurisprudenţa sa anterior menţionată şi că aceste aspecte pot fi reglementate prin ordin al ministrului, cu respectarea art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

43. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 şi art. 41 din Legea fundamentală, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie, Curtea observă că excepţia nu este motivată.

44. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Poliţiştilor din România „Diamantul”, în Dosarul nr. 2.798/3/2015 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop”, cuprinsă în art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă şi a celor ale art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi Instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017.