Hotărârea CEDO în Cauza Călin și alţii împotriva României

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află trei cereri (nr. 25.057/11, 34.739/11 și 20.316/12) îndreptate împotriva României, prin care trei resortisanţi al acestui stat, domnul Dumitru Leonard Călin (primul reclamant), doamna Antonia Miruna Moldovan (a doua reclamantă) și domnul Andrei Marian Mihalcea (al treilea reclamant), au sesizat Curtea la 23 martie 2011, 23 mal 2011 și, respectiv, 22 martie 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Primul reclamant, avocat în Iași, s-a reprezentat singur. A doua reclamantă a fost reprezentată de N.A. Adam, avocat în Mureș, iar al treilea reclamant a fost reprezentat de C.D. Dinu, avocat în Argeș. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii se plâng, în special, de o atingere adusă dreptului lor la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie, cauzată de imposibilitatea legală de a introduce acţiuni în stabilirea paternităţii ca urmare a termenului de prescripţie prevăzut de legea internă.

4. La 25 octombrie 2012, cererile au fost comunicate Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamanţii s-au născut în 1967, 2003 și, respectiv, 1989 și au domiciliul în Iași, Ulieș și Curtea de Argeș.

A. Contextul general al cauzelor

6. Reclamanţii sunt copii născuţi în afara căsătoriei.

7. La data nașterii lor, Codul familiei (CF) prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei aparţine copilului și se pornește în numele său de către mamă ori de reprezentantul lui legal în termen de un an de la nașterea copilului sau, în cazul în care mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, în termen de un an de la încetarea convieţuirii.

8. În prezentele cauze, acţiunile în stabilirea paternităţii nu au fost introduse de mamele reclamanţilor în mod corespunzător, în termenul prevăzut de lege.

9. La 8 noiembrie 2007, a intrat în vigoare Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Codului familiei (Legea nr. 288/2007). Această lege a completat art. 60 din Codul familiei cu un al patrulea alineat, care prevedea că dreptul copilului de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii acestuia. Art. II din aceeași lege prevedea că dispoziţiile acesteia, inclusiv cele privind acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, sunt aplicabile și în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare (infra, pct. 41).

10. Printr-o decizie din 9 decembrie 2008 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007. Instanţa a decis că principiul neretroactivităţii legii nu permite aplicarea dispoziţiilor noii legi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii (infra, pct. 44).

B. Circumstanţele specifice fiecărei cauze

1. Cererea nr. 25.057/11

a) Prima acţiune în stabilirea paternităţii introdusă de primul reclamant

11. În 2001, în temeiul dispoziţiilor din Codul familiei în vigoare la data nașterii sale, primul reclamant a introdus la Judecătoria Iași o primă acţiune în stabilirea paternităţii faţă de R.R.L. În cadrul acestei acţiuni, R.R.L. a invocat prescrierea dreptului la acţiune al reclamantului întrucât aceasta nu fusese introdusă în termen de un an de la nașterea sa.

12. Reclamantul a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a art. 60 din Codul familiei cu privire la termenul de un an prevăzut pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii. Prin Decizia din 6 mal 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia și a decis că termenul de prescripţie este conform cu Constituţia, ţinând seama de necesitatea de a asigura securitatea raporturilor juridice și buna administrare a justiţiei.

13. La 8 septembrie 2003, reclamantul a renunţat la acţiune.

b) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în temeiul prevederilor Codului familiei completat prin Legea nr. 288/2007

14. La 6 mai 2008, în temeiul art. 60 alin. (4) din Codul familiei așa cum era prevăzut în Legea nr. 288/2007, primul reclamant a Introdus la Judecătoria Iași o nouă acţiune în stabilirea paternităţii faţă de R.R.L.

15. Prin Hotărârea din 4 martie 2010, Judecătoria Iași a admis acţiunea și a constatat că R.R.L. este tatăl reclamantului. Instanţa și-a întemeiat hotărârea pe declaraţiile martorilor ascultaţi și pe concluziile celor două expertize medico-legale care au constatat că există, între reclamant și R.R.L., asemănări specifice legăturii de filiaţie dintre tată și fiu.

16. R.R.L. a declarat apel împotriva hotărârii, susţinând că rezultatele expertizelor nu erau fiabile, că nu avusese nicio relaţie cu mama reclamantului și că actualul proces, pornit după atât de mult timp de la nașterea copilului, i-a cauzat neplăceri în plan personal și social.

17. Prin Hotărârea din 25 octombrie 2010, Tribunalul Iași a respins apelul lui R.R.L., arătând că judecătoria a stabilit în mod corect faptele.

18. R.R.L. a declarat recurs la Curtea de Apel Iași, susţinând că citarea sa în faţa tribunalului nu fusese realizată corect și că ar fi trebuit dispus un test ADN.

19. Curtea de Apel a supus din oficiu dezbaterii părţilor excepţia de tardivitate a acţiunii, făcând trimitere la Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 (supra, pct. 10).

20. Reclamantul a precizat în observaţiile sale scrise că, la data introducerii acţiunii, art. 60 alin. (4) din Codul familiei prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii era imprescriptibilă și că instanţele care examinaseră cauza anterior nu supuseseră acest aspect dezbaterii părţilor.

21. Prin Hotărârea definitivă din 9 februarie 2011, adoptată cu majoritate, curtea de apel a respins acţiunea ca prescrisă. Pentru a ajunge la această soluţie, curtea de apel a reţinut că, prin decizia din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională a acordat prioritate principiului neretroactivităţii legii civile. Instanţa a mai explicat că art. 8 din Convenţie nu a fost încălcat ca urmare a respingerii acţiunii ca tardiv formulată, întrucât dreptul reclamantului de a introduce o astfel de acţiune se stinsese anterior ratificării Convenţiei de către România, astfel încât nu avea nicio speranţă legitimă de a obţine realizarea dreptului său.

22. într-o opinie separată, unul dintre judecătorii de la curtea de apel a considerat că acţiunea nu se prescrisese, interesele copilului privilegiate de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 288/2007 trebuind să prevaleze asupra principiului neretroactivităţii legii civile. Acesta a adăugat că sus-menţionata decizie a Curţii Constituţionale nu a repus în discuţie art. 60 alin. (4) din Codul familiei și că legea trebuia interpretată în sensul producerii de efecte juridice. In plus, aceasta a arătat că, întrucât dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii era un drept personal nepatrimonial, acest drept era imprescriptibil.

2. Cererea nr. 34.739/11

a) Acţiunea in stabilirea paternităţii introdusă de mama celei de a doua reclamante

23. La 27 martie 2004, mama celei de a doua reclamante a sesizat Judecătoria Târgu Mureș cu o acţiune introdusă în nume propriu împotriva lui B.C. în scopul stabilirii paternităţii acestuia faţă de reclamantă. Întrucât mama reclamantei nu a dat curs solicitării instanţei de efectuare a unei expertize medico-legale în termenul indicat, judecătoria a pronunţat Hotărârea definitivă din 14 martie 2006 prin care a constatat perimarea acţiunii.

b) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de a doua reclamantă

24. La 3 martie 2008, în temeiul art. 56,art. 59 și art. 60 alin. (4) din Codul familiei așa cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, a doua reclamantă, reprezentată de mama sa, a sesizat Judecătoria Târgu Mureș cu o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de B.C. Acesta din urmă a contestat afirmaţiile reclamantei și, invocând art. 60 alin. (1) din Codul familiei, a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

25. Prin Hotărârea din 9 noiembrie 2009, judecătoria a respins acţiunea, fără să administreze probe, pe motiv că aceasta se prescrisese, nefiind introdusă în termenul de un an de la nașterea copilului. Instanţa și-a întemeiat hotărârea pe Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 și a explicat că termenul de prescripţie aplicat în speţă era justificat de necesitatea de a asigura securitatea raporturilor juridice și buna administrare a justiţiei.

26. A doua reclamantă a declarat apel, susţinând că articolele de lege pe care se întemeia acţiunea sa nu au fost declarate neconstituţionale și că drepturile nepatrimoniale sunt, prin natura lor, imprescriptibile. Aceasta a invocat totodată art. 8 din Convenţie, explicând că termenul de prescripţie prevăzut de lege în momentul nașterii sale restrânge dreptul său de a-și stabili ascendenţa.

27. Prin Hotărârea din 25 mai 2010, Tribunalul Mureș a admis apelul reclamantei și a trimis cauza la judecătorie spre a fi examinată pe fond. Tribunalul a considerat că termenul de prescripţie aplicat în speţă era contrar interesului superior al copilului, care nu putea obţine stabilirea, conform legii, a filiaţiei faţă de tată.

28. B.C. a formulat recurs, argumentând, între altele, că art. 8 din Convenţie protejează nu doar interesele copilului, ci și interesele pretinsului tată împotriva acţiunilor abuzive în stabilirea paternităţii.

29. Prin Decizia definitivă din 24 noiembrie 2010, pronunţată în majoritate și în temeiul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, Curtea de Apel Mureș a admis recursul lui B.C., a respins apelul celei de a doua reclamante și a menţinut hotărârea pronunţată în primă instanţă. Unul dintre judecătorii de la curtea de apel, într-o opinie separată, a considerat că respingerea acţiunii ca prescrisă contravenea art. 8 din Convenţie, care impunea statului obligaţia de a lua măsuri legislative pentru a acorda prioritate realităţii biologice și sociale în faţa simplelor prezumţii. Acesta a adăugat că reclamanta rămânea într-o stare de incertitudine faţă de propria identitate și nu putea stabili statutul său civil în privinţa ascendenţei sale.

3. Cererea nr. 20.316/12

30. Mama celui de al treilea reclamant și M.M., tatăl prezumtiv, au convieţuit din 1987 până la 11 Iulie 2004, data decesului acestuia din urmă.

31. La 10 ianuarie 2011, în temeiul art. 59 și art. 60 din Codul familiei, al treilea reclamant a sesizat Judecătoria Curtea de Argeș cu o acţiune în stabilirea paternităţii faţă de M.M. – decedat, reprezentat la proces de moștenitorii săi legali M.A., P.P. și D.C.V. Acesta a susţinut că mama sa și M.M. au avut o relaţie de notorietate și că, în cercul lor de prieteni apropiaţi, era cunoscut ca fiul lui M.M., care de altfel a și contribuit la întreţinerea sa.

32. Prin Hotărârea din 22 martie 2011, judecătoria a respins acţiunea reclamantului ca tardiv formulată, aplicând art. 60 alin. (3) din Codul familiei așa cum era în vigoare la data nașterii reclamantului.

33. Acesta din urmă a declarat apel. Reclamantul a susţinut, printre altele, că respingerea acţiunii sale ca tardiv formulată, în temeiul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, aduce atingere dreptului său protejat de art. 8 din Convenţie. Acesta a citat Cauza Kroon și alţii împotriva Olandei(27 octombrie 1994, seria A nr. 297-C). Acesta a adăugat că, în temeiul art. 20 din Constituţie, Convenţia este aplicabilă direct în dreptul intern.

34. Prin Hotărârea din 30 iunie 2011, Tribunalul Argeș a respins apelul celui de al treilea reclamant. Făcând trimitere la art. 147 alin. (1) din Constituţie, tribunalul a reţinut că, începând din data de 31 august 2008, dispoziţiile Legii nr. 288/2007 au încetat să producă efecte juridice și că, prin urmare, dreptul aplicabil reclamantului era cel definit la art. 60 alin. (3) din Codul familiei. Instanţa a mai explicat că faptul de a nu extinde imprescriptibilitatea acţiunii pentru persoanele născute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007 urmărea un scop legitim, și anume asigurarea respectării principiului neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Instanţa a adăugat că legiuitorul a luat totodată în considerare interesul superior al copilului.

35. Referitor la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie, tribunalul a reţinut că existenţa unui termen de prescripţie nu este în sine contrară art. 8. Făcând trimitere la faptele cauzei, instanţa a observat că presupusul tată al reclamantului decedase deja și că, înainte de a muri, acesta ţinuse legătura cu reclamantul. Instanţa a considerat că nerecunoașterea legală a reclamantului avea doar consecinţe materiale, reclamantul nefiind în măsură să beneficieze de bunurile tatălui. De asemenea, instanţa a considerat că nu este aplicabilă în speţă Cauza Kroon și alţii, citată anterior.

36. Al treilea reclamant a declarat recurs, invocând totodată art. 8 din Convenţie.

37. Prin Hotărârea definitivă din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești a confirmat respingerea acţiunii ca tardiv formulată. Instanţa a hotărât că dispoziţiile Legii nr. 288/2007 nu erau aplicabile în speţă având în vedere textul Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008. Instanţa a precizat că argumentul reclamantului întemeiat pe art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie nu era aplicabil în speţă întrucât realitatea biologică a legăturilor dintre presupusul tată și copil nu fusese dovedită în faţa unei instanţe.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Constituţia

38. Dispoziţiile relevante din Constituţie sunt următoarele:

Art. 15

„(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”

Art. 20

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile și libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la carie România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările Internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile Interne conţin dispoziţii mal favorabile.”

Art. 26

„(1) Autorităţile publice respectă și ocrotesc viaţa intimă, familială și privată.”

Art. 147

(1) Dispoziţiile din legile și ordonanţele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

[…]

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

B. Dispoziţiile legale relevante cu privire la starea civilă a persoanelor

1. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice în vigoare în momentul faptelor

39. Conform art. 8 din Decretul nr. 31/1954 sus-menţionat, persoana devine majoră și dobândește capacitatea deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Conform art. 11 din decret, minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este lipsit total de capacitate de exerciţiu.

2. Codul familiei în vigoare până la 8 noiembrie 2007

40. Dispoziţiile relevante din Codul familiei în vigoare în momentul nașterii reclamanţilor erau redactate după cum urmează:

Art. 56

„Filiaţia faţă de tată se stabilește […] prin recunoaștere [din partea tatălui – n.n.] sau prin hotărâre judecătorească.”

Art. 59

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului și se pornește în numele său de către mamă […] ori de reprezentantul lui legal.”

Art. 60

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.

[…]

(3) În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.”

3. Modificările aduse prin Legea nr. 288/2007

41. Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei („Legea nr. 288/2007”) a intrat în vigoare la 8 noiembrie 2007. Aceasta conţinea următoarele modificări:

Art. I

„[…]

5. La articolul 60, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

«Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.»

Art. II

„Dispoziţiile prezentei legi privind […] acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.”

4. Modificările aduse prin Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil

42. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 287/2009”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, prevede următoarele:

Art. 424 Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

„Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.”

Art. 425 Acţiunea în stabilirea paternităţii

„(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.

[…]”

Art. 427 Termenul de prescripţie

„(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.

[…]”

5. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

43. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil („Legea nr. 71/2011”), intrată în vigoare la 1 octombrie 2011, a abrogat Legea nr. 288/2007. Dispoziţia relevantă din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 are următorul cuprins:

Art. 47

„Stabilirea filiaţiei […] este supusă dispoziţiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.”

C. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

44. Prin Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial la 23 decembrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007, acordând prioritate principiului neretroactivităţii legii civile. Instanţa a motivat decizia astfel:

„Analizând motivele de neconstituţionalitate formulate, din această perspectivă [a încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie privind neretroactivitatea legii – n.n.], Curtea [constituţională – n.n.] constată că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007, privind acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale.

Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică și copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.”

45. Pentru a evita o practică divergentă sau nerespectarea deciziilor sale, Curtea Constituţională prezintă în deciziile sale efectele pe care acestea trebuie să le producă (a se vedea, de exemplu, deciziile cu nr. 665 din 5 iulie 2007 și nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, în care Curtea Constituţională a precizat efectele constatării neconstituţionalităţii pentru viitor).

III. Dreptul internaţional relevant

46. Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 și intrată în vigoare la 2 septembrie 1990, prevede următoarele:

Articolul 7

„1. Copilul se înregistrează imediat după nașterea sa și are, prin naștere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinţii și de a fi crescut de aceștia.”

IV. Alte acte adoptate de Consiliul Europei

47. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată la 15 septembrie 1975, a fost ratificată de România la 30 noiembrie 1992. Partea din Convenţie relevantă în speţă este formulată după cum urmează:

Art. 3

„Filiaţia faţă de tată a tuturor copiilor născuţi în afara căsătoriei poate fi constatată sau stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească.”

48. Raportul explicativ al acestei Convenţii precizează următoarele cu privire la art. 3:

„16. Acest articol prevede cele două moduri de constatare ori stabilire a filiaţiei faţă de tată care sunt descrise în cele ce urmează; de asemenea, stabilește regula generală că acţiunea în stabilirea paternității trebuie să fie posibilă în toate cazurile.

[…]

20. Desemnarea persoanelor sau a autorităţilor care pot sau trebuie să acţioneze în vederea stabilirii paternităţii unui copil născut în afara căsătoriei, ca și a termenelor în care se poate introduce o astfel de acţiune rămân la aprecierea legislaţiilor interne.”

49. Comitetul de experţi în dreptul familiei (CJ-FA) a întocmit o „carte albă” despre principiile referitoare la stabilirea și la consecinţele juridice ale filiaţiei, adoptată de Comitetul european de cooperare juridică (CDCJ) în cadrul celei de a 79-a reuniuni de plen din 11-14 mai 2004. Principiul nr. 8 era formulat astfel:

„1. Dacă filiaţia faţă de tată nu este stabilită nici prin prezumţie, nici prin recunoaștere voluntară, legislaţia trebuie să prevadă posibilitatea de a introduce o acţiune în stabilirea ei prin hotărâre judecătorească.

2. Copilul ori reprezentantul său au dreptul de a introduce o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată. Acest drept poate fi acordat, de asemenea, uneia sau mai multora dintre persoanele următoare:

– mama;

– persoana care pretinde că este tatăl;

– orice persoană care justifică un interes specific;

– o autoritate publică.

3. Statele pot stabili termene pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea filiaţiei faţă de tată.”

50. Raportul mal preciza următoarele:

„Alin. 3 de la art. 8 menţionează posibilitatea de a stabili termene pentru introducerea unei acţiuni ca să permită stabilizarea, în timp, a situaţiei familiale a persoanelor vizate. În consecinţă, dreptul copilului de a introduce o acţiune în stabilirea filiaţiei sale faţă de tată poate fi totuși limitat (asta se poate întâmpla mal ales după un timp, după ce copilul a împlinit vârsta majoratului).”

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

51. Ţinând seama de similitudinea cererilor în privinţa problemelor de fond pe care le ridică, Curtea consideră oportună conexarea lor, în temeiul art. 42 § 1 din Regulament.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

52. Invocând art. 8 din Convenţie, toţi reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea vieţii lor private ca urmare a imposibilităţii stabilirii filiaţiei faţă de tată având în vedere termenul de prescripţie care li s-a aplicat în temeiul dreptului intern. Pentru a se plânge de aceeași încălcare, reclamantul din Cererea nr. 25.057/11 invocă și art. 6 § 1 din Convenţie. Curtea consideră că afirmaţiile reclamanţilor trebuie să fie examinate exclusiv din perspectiva art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor

53. Guvernul reproșează reclamanţilor că au așteptat mal mult de trei ani după Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 înainte de a sesiza Curtea. În opinia sa, întrucât reclamanţii consideră că decizia Curţii Constituţionale a avut ca finalitate influenţarea modului de soluţionare a acţiunilor lor în stabilirea paternităţii, aceștia ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la data acestei decizii.

54. Reclamanţii nu au prezentat observaţii cu privire la excepţia întemeiată pe nerespectarea termenului de 6 luni.

2. Motivarea Curţii

a) Principiile aplicabile

55. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie urmărește să asigure securitatea juridică, oferind garanţia că acele cauze care ridică probleme legate de Convenţie sunt examinate într-un termen rezonabil și că nu există posibilitatea ca deciziile pronunţate să fie contestate pe termen nedefinit (Zorica Jovanović împotriva Serbiei, nr. 21.794/08, pct. 52, CEDO 2013). Această regulă marchează limita în timp a controlului efectuat de organele Convenţiei și Indică atât persoanelor private, cât și autorităţilor termenul după expirarea căruia nu se mai poate exercita acest control [Sabri Güneș împotriva Turciei (MC), nr. 27.396/06, pct. 40, 29 iunie 2012].

56. În general, termenul de 6 luni începe să curgă de la data deciziei definitive pronunţate în cadrul procesului de epuizare a căilor de atac interne. Doar căile de atac obișnuite și efective pot fi luate în considerare pentru termenul de 6 luni deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenţie încercând să adreseze cereri inadecvate instanţelor sau instituţiilor care nu au puterea sau competenţa necesară pentru acordarea, în temeiul Convenţiei, a unei reparaţii efective privind respectivul capăt de cerere [Fernie împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 14.881/04, 5 ianuarie 2006].

57. În cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile ori de la data la care reclamantul ia cunoștinţă de ele sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat de ele [Dennis și alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76.573/01, 2 iulie 2002]. În sfârșit, Curtea amintește că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale poate avea forma nu doar a unui act instantaneu, ci și a unei situaţii continue. Conceptul de „situaţie continuă” indică o stare de fapt determinată de acţiuni continue care sunt realizate de stat ori în numele acestuia și ale căror victime sunt reclamanţii, iar termenul de 6 luni nu începe să curgă cât timp situaţia continuă persistă (Daróczy împotriva Ungariei, nr. 44.378/05, pct. 18, 1 iulie 2008).

b) Aplicarea principiilor sus-menţionate

58. În prezenta cauză, Curtea constată că toţi reclamanţii s-au născut în afara căsătoriei și că, în temeiul legislaţiei aplicabile la data nașterii lor, dreptul de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii se prescrisese la un an după nașterea lor (cererile nr. 25.057/11 și 34.739/11) sau la un an după decesul presupusului tată (Cererea nr. 20.316/12). Toţi reclamanţii erau minori la data la care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de legea în vigoare la data nașterii lor.

59. Curtea observă, în continuare, că Legea nr. 288/2007, intrată în vigoare la 8 noiembrie 2007, prevedea că dreptul copilului la acţiune în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii acestuia și a precizat că această dispoziţie era aplicabilă copiilor născuţi anterior intrării sale în vigoare. Prin urmare, dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii al reclamanţilor a renăscut și aceștia au putut, în temeiul noii legi, să sesizeze în mod legitim instanţele interne cu o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată. Curtea observă că, prin Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 288/2007. Întrucât, în conformitate cu dreptul intern, decizia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru instanţele interne de la data publicării sale în Monitorul Oficial, iar dispoziţiile legii declarate neconstituţionale încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicare dacă nu sunt aduse în conformitate cu Constituţia (supra, pct. 38), Curtea constată că dispoziţia favorabilă reclamanţilor nu mai era aplicabilă în dreptul intern începând din data de 23 decembrie 2008.

60. De altfel, Curtea consideră că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de o „situaţie continuă” în sensul regulii celor 6 luni, ci de un eveniment deosebit survenit la o dată exactă, respectiv Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008, care a anulat la nivel intern dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante în timp nu înseamnă că a generat o „situație continuă” (Posti și Rahko împotriva Finlandei, nr. 27.824/95, pct. 39-40, CEDO 2002-VII). În plus, Curtea consideră că sus-menţionata decizie a Curţii Constituţionale precizează clar că, ulterior pronunţării sale, reclamanţii nu mai dispuneau în plan intern de o cale de atac efectivă pentru soluţionarea capătului lor de cerere formulat în temeiul art. 8 din Convenţie.

61. Având în vedere aceste constatări preliminare, Curtea trebuie să examineze pe rând dacă reclamanţii din prezentele cauze au sesizat-o în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie.

(i) Cu privire la cererile nr. 25.057/11 și 34.739/11

62. Curtea observă că reclamanţii care au introdus aceste cereri au pornit acţiunile în stabilirea paternităţii atunci când dispoziţiile Legii nr. 288/2007 erau încă în vigoare. În timpul în care procesele erau pendinte în primă instanţă, Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 a devenit obligatorie pentru instanţele interne.

63. Or, în cazul primului reclamant, instanţele interne au judecat cauza pe fond în primă instanţă și în apel. Doar Instanţa de recurs a ridicat din oficiu excepţia privind termenul de prescripţie stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008. În cazul celei de a doua reclamante, deși în primă instanţă acţiunea a fost respinsă ca tardiv formulată, instanţa de apel a trimis cauza la judecătorie pentru judecarea pe fond.

64. Prin urmare, Curtea consideră că celor doi reclamanţi nu li se poate reproșa că au încercat să introducă o acţiune care li s-a părut, cel puţin la acel moment, că poate constitui un remediu pentru capătul lor de cerere (Campos Costa și alţii împotriva Portugaliei, nr. 10.172/04, pct. 23, 30 octombrie 2007). Din punctul lor de vedere era rezonabil să aștepte soluţionarea acţiunii în stabilirea paternităţii pe care au introdus-o în mod corespunzător înainte de a sesiza Curtea. Astfel, reclamanţii au oferit instanţelor interne posibilitatea de a remedia situaţia în litigiu.

65. Rezultă că deciziile interne definitive, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, sunt într-adevăr cele pronunţate în acţiunile în stabilirea paternităţii, adică Decizia definitivă a Curţii de Apel Iași din 9 februarie 2011 și, respectiv, cea a Curţii de Apel Mureș din 24 noiembrie 2010.

66. Ţinând seama de faptul că reclamanţii au sesizat-o în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a deciziei interne respective, Curtea consideră că aceste cereri nu sunt tardive. Deci excepţia Guvernului urmează a fi respinsă.

(ii) Cu privire la Cererea nr. 20.316/12

67. Curtea amintește că un reclamant nu are obligaţia de a utiliza căi de atac care nu sunt nici adecvate, nici efective [Akdivar și alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, pct. 67; și Prystavska împotriva Ucrainei (dec.), nr. 21.287/02, CEDO 2002-X]. Utilizarea căilor de atac are consecinţe asupra stabilirii „deciziei definitive” și deci asupra calculării momentului în care începe să curgă termenul de 6 luni [a se vedea, de exemplu, Kucherenko împotriva Ucrainei (dec.), nr. 41.974/98, 4 mai 1999; și Rezgui împotriva Franţei (dec.), nr. 49.859/99, CEDO-XI].

68. Curtea amintește că tocmai a constatat că Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 a avut ca efect suspendarea și apoi anularea temeiului legal intern care i-ar fi permis celui de-al treilea reclamant să sesizeze în mod valid instanţele naţionale (supra, pct. 60). În acest context, acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de reclamant, la aproximativ doi ani de la pronunţarea sus-menţionatei decizii a Curţii Constituţionale, era sortită eșecului și nu constituia o cale de atac ce trebuia epuizată în sensul Convenţiei. Curtea mai observă că, deși reclamantul și-a întemeiat acţiunea pe art. 8 din Convenţie pe lângă dispoziţiile de drept comun, Instanţele interne au respins acţiunea sa ca inadmisibilă, fără să examineze fondul cauzei, considerând că reclamantul nu avea temei legal în dreptul intern pentru a introduce o astfel de acţiune.

69. Prin urmare, Curtea consideră că al treilea reclamant ar fi trebuit să formuleze capătul de cerere cel târziu în termen de 6 luni de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv 9 decembrie 2008. Excepţia ridicată de Guvern urmează așadar să fie admisă.

c) Concluzie

70. Curtea constată că cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11 nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea le declară admisibile.

71. Referitor la Cererea nr. 20.316/12, Curtea constată că este tardivă și trebuie respinsă, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 §4 din Convenţie.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanţii

72. Reclamanţii precizează că durata termenelor de prescripţie în vigoare la momentul nașterii lor conferea un caracter iluzoriu acţiunii în stabilirea paternităţii, în măsura în care aceasta era subordonată diligenţei mamei lor sau a reprezentantului lor legal în termen de un an de la nașterea lor. Astfel, aceștia nu au beneficiat niciodată, ei înșiși, de dreptul efectiv la o astfel de acţiune și nici de o cale de atac alternativă pentru a face să prevaleze realitatea biologică și socială în faţa prezumţiilor legale.

(i) Cererea nr. 25.057/11

73. Primul reclamant consideră că legislaţia naţională ar trebui să prevadă un mecanism care să asigure prevalenţa realităţii biologice faţă de prezumţiile legale. Acesta a amintit că dreptul la stabilirea filiaţiei faţă de tată este un drept nepatrimonial care trebuie să fie imprescriptibil și că legislaţia trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice.

(ii) Cererea nr. 34.739/11

74. A doua reclamantă precizează că, în cazul său, termenul de prescripţie s-a împlinit în ziua primei sale aniversări. Aceasta amintește că, până nu împlinesc vârsta de 14 ani, copiii nu au capacitate de exerciţiu și că drepturile lor depind de diligenţa mamei lor sau a reprezentantului lor legal. De asemenea, aceasta consideră că un copil nu poate fi sancţionat și nici lipsit de drepturile sale de a cunoaște realitatea biologică și de a avea un tată din cauza unor fapte imputabile unui terţ.

75. Reclamanta explică faptul că ea a introdus acţiunea în stabilirea paternităţii de îndată ce un astfel de drept i-a fost recunoscut de dreptul intern. Aceasta subliniază că Legea nr. 288/2007 modificase Codul familiei, prevăzând imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii. Aceasta adaugă că legea acorda prioritate intereselor copilului și posibilităţii de a stabili realitatea biologică și socială a relaţiilor dintre copil și tatăl său.

76. Aceasta mai adaugă că, în prezenta cauză, nu este vorba de o aplicare retroactivă a unei legi civile, având în vedere caracterul nepatrimonial al dreptului respectiv. În opinia sa, orice drept având ca obiect starea civilă a persoanelor este perpetuu și imprescriptibil. Aceasta precizează că termenul de prescripţie prevăzut de lege la data nașterii sale constituia o excepţie faţă de dreptul comun privind starea civilă a persoanelor și că, în dreptul intern, nu a avut un drept actual de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii decât după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007. Aceasta consideră că deosebirea făcută între persoanele născute anterior și cele născute ulterior intrării în vigoare a legii sus-menţionate este lipsită de temei.

b) Guvernul

77. Guvernul invocă în primul rând faptul că reclamanţii nu au acţionat cu diligenţă pentru a-și exercita drepturile în plan intern. În acest sens, Guvernul susţine că reclamanţii au introdus acţiuni în stabilirea paternităţii fără să respecte termenul prevăzut în acest scop de legea în vigoare la data nașterii lor. De asemenea, reclamanţii din cererile nr. 25.057/11 și nr. 34.739/11 au introdus aceste acţiuni după ce acţiunile anterioare le-au fost respinse ca tardiv introduse sau pe motiv de nerespectare a normelor de procedură.

78. Guvernul precizează că legea aplicabilă reclamanţilor la momentul nașterii lor și al introducerii primelor acţiuni în stabilirea paternităţii le acorda pe deplin posibilitatea de a afla identitatea tatălui stabilind totodată termene clare pentru introducerea acţiunii. În opinia sa, aceste termene aveau ca scop să asigure securitatea juridică, să împiedice sesizarea instanţelor cu plângeri tardive și să protejeze potenţialii pârâţi de plângeri vexatorii și neîntemeiate. Termenul de prescripţie îi încuraja pe petenţi să dea dovadă de promptitudine în revendicarea propriilor drepturi. Guvernul subliniază lipsa de diligenţă a reclamanţilor din prezentele cauze, care au așteptat mulţi ani înainte de a sesiza instanţele interne cu acţiunile lor. De asemenea, reclamanţii au așteptat mai mulţi ani până să sesizeze Curtea ulterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale. În plus, reclamanţii nu au invocat circumstanţe particulare de natură să justifice absenţa oricărui demers oficial din partea lor într-o perioadă atât de lungă.

79. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii [Mizzi împotriva Maltei, nr. 26.111/02, CEDO 2006-I (fragmente); Shofman împotriva Rusiei, nr. 74.826/01, 24 noiembrie 2005; și, mutatis mutandis, Phinikaridou împotriva Ciprului, nr. 23.890/02, pct. 51, 20 decembrie 2007], Guvernul precizează că stabilirea unui termen de prescripţie nu este în sine incompatibilă cu Convenţia și că este necesar să se examineze în fiecare cauză dacă acest termen este în concordanţă cu Convenţia. Acesta subliniază că art. 8 din Convenţie protejează, pe lângă interesele copilului, drepturile presupusului tată și că este necesară protejarea acestuia din urmă de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulţi ani. De asemenea, acesta precizează că interesele terţilor (în principal, familia presupusului tată) sunt puse în discuţie.

80. Guvernul explică în continuare că nu există nicio obligaţie a legiuitorului naţional de a atribui efect retroactiv unei legi anumite. Făcând trimitere la Cauza Rafinăriile elene Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei (9 decembrie 1994, pct. 49, seria A, nr. 301-B), acesta amintește că principiul preeminenţei dreptului și noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia existenţei unor motive imperioase de interes general, oricărei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei în scopul influenţării deznodământului judiciar al unui litigiu. În opinia sa, autorităţile naţionale s-au limitat, în speţă, la a acorda prioritate principiilor securităţii juridice și neretroactivităţii legii, în conformitate cu principiile Convenţiei.

81. În sfârșit, Guvernul precizează că autorităţile române au modificat dispoziţiile legale privind termenul de prescripţie și că, în conformitate cu Legea nr. 288/2007, copilul avea dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii în orice moment. Acesta precizează că legiuitorul român a decis astfel să acorde prioritate interesului copilului pentru stabilirea legăturii de filiaţie cu persoana pe care o consideră tatăl său natural.

2. Aprecierea Curţii

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie

82. Curtea observă că reclamanţii, născuţi în afara căsătoriei, au încercat să obţină pe cale judiciară recunoașterea legăturii lor juridice cu persoanele pe care le consideră a fi taţii lor stabilind adevărul biologic. În faţa Curţii, aceștia se plâng că termenul prevăzut de lege la data nașterii lor și care le era opozabil ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 i-a lipsit de posibilitatea de a obţine stabilirea, în faţa instanţelor interne, a filiaţiei lor faţă de tată.

83. Curtea reamintește că nașterea și în special circumstanţele acesteia intră în sfera „vieţii private” a copilului și ulterior a adultului, garantată de art. 8 din Convenţie [Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42.326/98, pct. 29, CEDO 2003-III]. Respectarea vieţii private impune ca fiecare persoană să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identităţii sale de fiinţă umană, iar dreptul unei persoane la astfel de informaţii este esenţial, având în vedere influenţa lor asupra formării personalităţii (a se vedea, de exemplu, Mikulić împotriva Croaţiei, nr. 53.176/99, pct. 53-54, CEDO 2002-I; și Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, 53, seria A, nr. 160, pct. 36-37 și 39). Aceasta include obţinerea de informaţii necesare pentru aflarea adevărului despre un aspect important al identităţii persoanei sale, de exemplu identitatea părinţilor săi biologici (Jäggi împotriva Elveţiei, nr. 58.757/00, pct. 25, CEDO 2006-X; și Backlund împotriva Finlandei, nr. 36.498/05, pct. 37, 6 iulie 2010).

84. În consecinţă, faptele cauzei intră în domeniul de aplicare a art. 8 din Convenţie.

b) Cu privire la respectarea art. 8 din Convenţie

85. Curtea reamintește că art. 8 din Convenţie urmărește, în esenţă, să protejeze persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice; la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pozitive pot implica adoptarea unor măsuri pentru respectarea vieţii private, chiar și în ceea ce privește relaţiile dintre persoane (Kroon și alţii, citată anterior, pct. 31; și Röman împotriva Finlandei, nr. 13.072/05, pct. 45, 29 ianuarie 2013). Limita dintre obligaţiile pozitive și negative care îi revin statului în temeiul art. 8 nu se pretează totuși unei definiţii precise, deși principiile aplicabile lor sunt similare. Pentru a stabili dacă există o obligaţie pozitivă este necesar să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesul general și interesele individului; de asemenea, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere atât în privinţa obligaţiilor pozitive, cât și a obligaţiilor negative (Mikulić, citată anterior, pct. 57-58; și Odièvre, citată anterior, pct. 40).

86. Curtea reamintește, de asemenea, că sarcina sa nu este de a se substitui autorităţilor naţionale competente să soluţioneze litigiile interne în materie de paternitate; rolul său este de a examina, din perspectiva Convenţiei, deciziile pronunţate de aceste autorităţi în exercitarea puterii lor de apreciere (Konstantinidis împotriva Greciei, nr. 58.809/09, pct. 43, 3 aprilie 2014, Roman, citată anterior, pct. 46; și Różański împotriva Poloniei, nr. 55.339/00, pct. 62, 18 mai 2006).

(i) Cu privire la chestiunea dacă respingerea acţiunilor reclamanţilor era „prevăzută de lege” și urmărea un scop legitim

87. Curtea observă că reclamanţii nu contestă faptul că respingerea acţiunilor acestora în stabilirea paternităţii era „prevăzută de lege”.

88. În acest sens trebuie observat că instanţele interne au respins acţiunile reclamanţilor bazându-se pe decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 care, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, este de aplicabilitate imediată, chiar și în litigiile în curs de judecată (supra, pct. 38). În temeiul acestei decizii, instanţele interne au aplicat așadar art. 60 alin. (1) din Codul familiei, care prevedea că acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. Prin urmare, Curtea consideră că respingerea acţiunilor reclamanţilor era „prevăzută de lege”.

89. Curtea constată că Curtea Constituţională și instanţele interne au considerat necesar să protejeze principiul neretroactivităţii legii civile și, astfel, să asigure securitatea juridică.

90. Curtea admite într-adevăr că stabilirea filiaţiei poate avea repercusiuni considerabile nu doar asupra vieţii private și de familie a rudelor apropiate ale pretinsului tată, ci și asupra situaţiei lor patrimoniale, ceea ce permite legiuitorului să reglementeze chestiunile legate de filiaţie (Konstantinidis, citată anterior, pct. 52; și Pascaud împotriva Franţei, nr. 19.535/08, pct. 59 și 62, 16 iunie 2011). Ingerinţa în litigiu avea, așadar, ca scop protejarea „drepturilor și libertăţilor altora”.

91. Rămâne de stabilit dacă, în circumstanţele particulare ale prezentelor cauze, ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

(ii) Cu privire la necesitatea ingerinţei

92. Pentru a se pronunţa dacă art. 8 din Convenţie a fost sau nu respectat, Curtea trebuie nu doar să cântărească interesele persoanei faţă de interesul general al colectivităţii în ansamblu, ci și să cântărească interesele private concurente aflate în joc. În acest sens trebuie observat că expresia „orice persoană” prevăzută la art. 8 din Convenţie se aplică atât copilului, cât și presupusului tată. Pe de o parte, există dreptul la cunoașterea propriilor origini – care are fundamentul în interpretarea extinsă a noţiunii de viaţă privată (Odièvre, citată anterior, pct. 42). Persoanele aflate în situaţia reclamanţilor au un interes vital, protejat de Convenţie, de a obţine informaţiile care le sunt indispensabile pentru a afla adevărul despre un aspect important al identităţii lor personale și a înlătura orice incertitudine în această privinţă (Mikulić, citată anterior, pct. 64 și 65). Pe de altă parte, nu se poate nega interesul unui presupus tată de a fi protejat de plângeri tardive referitoare la fapte care datează de mulţi ani. În sfârșit, pe lângă interesele concurente care tocmai au fost menţionate, mai pot intra în discuţie alte interese, de exemplu, cele ale unor terţi, în esenţă familia presupusului tată, precum și interesul general pentru securitatea juridică (Backlund, citată anterior, pct. 46; și Röman, citată anterior, pct. 51).

93. În speţă, Curtea constată că situaţia reclamanţilor este oarecum diferită de cea descrisă în cauzele examinate până acum. Dacă în cauzele Phinikaridou, Konstantinidis și Backlund, sus-menţionate, reclamanţii nu au putut să introducă o acţiune în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege pe motiv că nu cunoșteau identitatea presupusului lor tată natural, în prezenta cauză, motivul ţine de absenţa capacităţii depline de exerciţiu a reclamanţilor pentru a introduce o astfel de acţiune în cursul termenului de prescripţie.

94. În această privinţă trebuie constatat că legea aplicabilă în speţă prevedea ca moment de începere a termenului de prescripţie un moment obiectiv, și anume data nașterii reclamanţilor. Astfel, prevederile Codului familiei în versiunea în vigoare în momentul nașterii reclamanţilor protejau interesele unui copil a cărui mamă sau al cărui reprezentant legal a introdus o acţiune în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege. În schimb, Codul familiei nu conţinea prevederi cu privire la persoanele aflate în situaţia reclamanţilor, ai căror reprezentanţi legali nu au introdus acţiuni în stabilirea paternităţii în termenul prevăzut de lege.

95. Astfel, în prezentele cauze, termenul de prescripţie pentru introducerea unei acţiuni în stabilirea paternităţii s-a împlinit atunci când reclamanţii au împlinit vârsta de un an, deci cu mult timp înainte ca aceștia să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru a introduce ei înșiși o acţiune în stabilirea paternităţii. Prin urmare, reclamanţii depindeau de diligenţa mamei lor sau a reprezentantului lor legal pentru a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii și, având în vedere că aceștia din urmă nu au făcut-o, reclamanţii nu au avut niciodată posibilitatea de a introduce personal o astfel de acţiune. Dacă primului reclamant i s-a aplicat prescripţia din cauza inacţiunii mamei sale, aceeași constatare este valabilă pentru cea de-a doua reclamantă, a cărei mamă nu a urmat în mod corect procedura internă.

96. În acest context, Curtea consideră importantă precizarea că, în cadrul examinării cauzei Phinikaridou, citată anterior, a efectuat o cercetare comparativă a legislaţiei statelor contractante cu privire la acţiunile având ca obiect recunoașterea paternităţii. Cercetarea a arătat că nu există o abordare uniformă în materie. Spre deosebire de pașii făcuţi pentru procedurile în recunoașterea sau în tăgada paternităţii introduse de taţi, potrivit acestui raport, un mare număr de state nu prevedeau un termen de prescripţie pentru acţiunile în stabilirea paternităţii introduse de copii. S-a constatat, astfel, o tendinţă de a proteja mai mult dreptul copilului la stabilirea filiaţiei faţă de tată (Phinikaridou, citată anterior, pct. 58).

97. În statele care prevedeau un termen de prescripţie pentru acţiunile introduse de copii, durata acestui termen era cuprinsă între un an și 30 de ani. Deși există diferenţe în definirea noţiunii dies a quo, majoritatea acestor state lăsau să curgă termenul fie de la împlinirea vârstei majoratului copilului, fie de la pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se infirma paternitatea, chiar dacă copilul a avut cunoștinţă de aspecte ale identităţii tatălui său, fără excepţie (Phinikaridou, citată anterior, pct. 59).

98. Curtea consideră că, în principiu, termenul de un an existent în legislaţia română nu este lipsit de caracter rezonabil din perspectiva duratei sale. În schimb, problema o constituie dies a quo deoarece, în aceste cauze, lasă să curgă un termen care nu permite deloc compensarea lipsei de acţiune din partea mamei sau a reprezentantului legal cât timp copilul a fost minor (a se compara cu Cauza Konstantinidis, citată anterior, pct. 54, în care Curtea a considerat că termenul de prescripţie de un an prevăzut de legislaţia elenă în beneficiul copilului nu era neîntemeiat pentru că începea să curgă de la împlinirea vârstei majoratului și permitea astfel compensarea lipsei de acţiune din timpul minoratului). Curtea constată astfel că stabilirea termenului de prescripţie, așa cum și-a produs efectele în speţă, a restrâns dreptul reclamanţilor de a introduce acţiuni în stabilirea paternităţii ducând până la stingerea acestuia.

99. Curtea reamintește apoi că a apreciat deja că termenele de prescripţie rigide sau alte obstacole în calea acţiunilor în stabilirea paternităţii care se aplică chiar dacă reclamanţii nu au cunoștinţă de identitatea presupusului lor tată înainte de împlinirea termenului de prescripţie (Phinikaridou, citată anterior, pct. 56; Backlund, citată anterior, pct. 48; și Röman, citată anterior, pct. 52) încalcă art. 8 din Convenţie. Curtea consideră că acest criteriu trebuie să fie luat în considerare în prezentele cauze. Curtea constată în această privinţă că dreptul intern nu prevede nicio excepţie care le-ar fi permis reclamanţilor să introducă ei înșiși o acţiune în stabilirea paternităţii la împlinirea vârstei majoratului (Konstantinidis, citată anterior) sau într-un anumit termen ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, care a conferit caracter imprescriptibil dreptului copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acesteia de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii.

100. În plus, Curtea observă că reiese clar din Decizia Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008 și din hotărârile pronunţate de instanţele interne că s-a acordat o importanţă mai mare interesului general reprezentat de securitatea juridică și drepturilor și intereselor concurente ale tatălui și familiei acestuia decât dreptului reclamanţilor de a-și cunoaște originile. Curtea consideră însă că o restrângere atât de radicală adusă dreptului reclamanţilor de a introduce o acţiune în stabilirea paternităţii necesita din partea instanţelor române punerea în balanţă a intereselor implicate. Curtea observă că, atunci când au respins acţiunile reclamanţilor, instanţele interne nu au luat în considerare în niciun moment dreptul acestora de a-și cunoaște ascendenţa și dreptul acestora la stabilirea filiaţiei faţă de tată.

101. Astfel, în Decizia sa din 9 decembrie 2008, Curtea Constituţională nu a examinat interesele persoanelor aflate în situaţia reclamanţilor și a acordat prioritate principiului neretroactivităţii legii civile fără să pună în balanţă interesele implicate (supra, pct. 44). Deși este adevărat că Curtea Constituţională este garantul constituţionalităţii legilor și al principiului neretroactivităţii legii civile, nu este mal puţin adevărat că în Constituţie se prevede ocrotirea vieţii private și prioritatea reglementărilor internaţionale, astfel încât punerea în balanţă a tuturor intereselor ar fi putut conduce la o dezbatere la nivel intern. Ulterior, instanţele interne au urmat decizia Curţii Constituţionale. În opinia Curţii, nu s-a demonstrat suficient în ce mod interesul general de protejare a securităţii juridice a legăturilor de familie sau interesul presupusului tată are prioritate faţă de dreptul reclamanţilor de a avea cel puţin o posibilitate de a stabili în justiţie filiaţia faţă de tată. În această privinţă, Curtea reamintește că scopul Convenţiei este apărarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective [a se vedea, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 37; și Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23.205/08, pct. 84, CEDO 2011 (fragmente)].

102. Pe de altă parte, Curtea ia act de evoluţia dreptului român în materie de filiaţie, evoluţie care se dovedește favorabilă prevalenţei realităţii biologice asupra ficţiunilor legale. Astfel, conform noului Cod civil, acţiunea în stabilirea paternităţii este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului (supra, pct. 42). Totuși, reclamanţii nu au putut să beneficieze de această evoluţie a dreptului român din cauza Deciziei Curţii Constituţionale din 9 decembrie 2008.

103. Având în vedere cele de mai sus și chiar ţinând cont de marja de apreciere de care dispune statul, Curtea consideră că instanţele naţionale nu au menţinut un „echilibru just” între diversele interese implicate și că, prin urmare, ingerinţa în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private nu a fost proporţională cu scopurile legitime urmărite.

104. În consecinţă, Curtea constată încălcarea art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

105. În observaţiile sale din 9 aprilie 2013, a doua reclamantă a invocat și art. 6 § 1 din Convenţie, plângându-se de nerespectarea dreptului său de acces la instanţă. Curtea consideră că acesta este un nou capăt de cerere, pe care reclamanta nu I-a menţionat în formularul de cerere, și că nu constituie un capăt de cerere asupra căruia părţile au făcut schimb de observaţii. Prin urmare, nu este necesară examinarea lui în prezenta cerere [Piryanik împotriva Ucrainei, nr. 75.788/01, pct. 19-20, 19 aprilie 2005; M.C. și alţii împotriva Italiei, nr. 5.376/11, pct. 54, 3 septembrie 2013; și Dumitrescu împotriva României (dec.), nr. 23.858/08, pct. 38-39].

III. Cu privire la art. 46 și art. 41 din Convenţie

A. Cu privire la art. 46 din Convenţie

106. Pasajele relevante ale art. 46 din Convenţie prevăd următoarele:

„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniștri, care supraveghează executarea ei.”

107. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46, părţile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi, Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă, în special, că statul pârât declarat răspunzător pentru încălcarea obligaţiilor sale prevăzute de Convenţie trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, măsurile individuale care trebuie adoptate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și a remedia pe cât posibil efectele acesteia, indiferent dacă reclamantul a solicitat sau nu acordarea unei reparaţii echitabile. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, să își aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile din hotărârea Curţii (McCaughey și alţii împotriva Regatului Unit, nr. 43.098/09, pct. 142, CEDO 2013 și trimiterile citate acolo).

108. Totuși, pentru a ajuta statul pârât să își îndeplinească obligaţiile prevăzute la art. 46, Curtea poate încerca să indice tipul de măsuri, individuale și/sau generale, care ar putea fi luate pentru a stopa situația constatată [Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, pct. 194, CEDO 2004-V; Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36.760/06, pct. 255, CEDO 2012; și M.D. și alţii împotriva Maltei, nr. 64.791/10, pct. 87, 17 iulie 2012].

109. În speţă, Curtea consideră că este necesar, în baza constatării încălcării art. 8 din Convenţie, să indice măsurile individuale de executare în cadrul prezentei hotărâri. Curtea reamintește că a constatat încălcarea acestui articol în principal din cauza imposibilităţii primilor doi reclamanţi de a introduce în mod valid o acţiune în stabilirea paternităţii în faţa instanţelor interne. De asemenea, Curtea a observat nereguli la punerea în balanţă, de către instanţele interne, a tuturor intereselor implicate atunci când au examinat cauzele. Curtea consideră că, pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor primilor doi reclamanţi, autorităţile ar trebui să se asigure că aceștia vor avea posibilitatea de a introduce la instanţele interne o acţiune în stabilirea paternităţii în cadrul căreia toate interesele implicate vor fi puse în balanţă. Cu toate acestea, nimic din prezenta hotărâre nu trebuie să fie interpretat ca exprimând vreo opinie despre modul de soluţionare a unei astfel de acţiuni.

110. În plus, Curtea consideră că lacunele identificate în aceste cauze pot conduce în viitor la alte cereri întemeiate. Prin urmare, Curtea recomandă statului pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a asigura respectarea dreptului la viaţă privată al persoanelor respective.

B. Cu privire la art. 41 din Convenţie

111. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

1. Prejudiciu

112. Primul reclamant solicită suma de 485.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care pretinde că I-a suferit, constând în neliniștea cauzată de incertitudinea legată de filiaţia sa și atingerile aduse imaginii sale de avocat în urma respingerii acţiunii sale în justiţie.

113. A doua reclamantă solicită suma de 42.020 EUR pentru prejudiciul material, reprezentând echivalentul obligaţiei de întreţinere la care consideră că ar fi avut dreptul dacă și-ar fi putut stabili filiaţia faţă de tată. Aceasta mai solicită 50.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care I-ar fi suferit ca urmare a neliniștii cauzate de incertitudinea legată de filiaţia sa și de lipsa afecţiunii paterne.

114. În ceea ce privește prejudiciul material solicitat de a doua reclamantă, Guvernul precizează că acesta nu poate fi calculat în funcţie de succesul unei acţiuni în stabilirea paternităţii, nici în baza sumelor pe care instanţa competentă ar fi putut să le acorde în urma unei astfel de acţiuni.

115. Guvernul solicită Curţii să constate că o eventuală hotărâre de constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral. Acesta mai consideră că sumele solicitate de primul reclamant și a doua reclamantă sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.

116. Curtea consideră că prejudiciul material pretins de a doua reclamantă nu a fost stabilit în mod suficient și respinge această pretenţie. În schimb, Curtea consideră necesar să i se acorde fiecărui reclamant suma de 4.500 EUR pentru prejudiciul moral.

2. Cheltuieli de judecată

117. Primul reclamant solicită suma de 6.000 EUR, corespunzătoare cheltuielilor suportate în procedura internă pentru expertize, înfăţișarea martorilor și taxa de timbru. Actele doveditoare depuse la dosar corespund unei sume de aproximativ 300 EUR.

118. A doua reclamantă solicită suma de 4.104 EUR pentru onorariul avocatului aferent procedurilor interne și în faţa Curţii, precum și pentru cheltuielile de corespondenţă. Aceasta a depus la dosar facturile aferente sumelor plătite avocatului ca să o reprezinte în faţa instanţelor interne și a Curţii, precum și cele aferente cheltuielilor de traducere și de corespondenţă cu Curtea.

119. Guvernul precizează că cheltuielile pretinse de primul reclamant sunt doar parţial susţinute de documente justificative. În plus, acesta observă că a doua reclamantă a omis să trimită copia eventualului contract de asistenţă juridică sau detalii despre numărul de ore de asistenţă juridică de care a beneficiat. Acesta consideră de asemenea că onorariul pretins este excesiv în raport cu asistenţa juridică pe care avocatul a oferit-o efectiv clientei sale. În ceea ce privește justificarea cheltuielilor de corespondenţă, în cuantum de 25 lei românești (RON), Guvernul observă că chitanţa trimisă este ilizibilă și nu permite identificarea unei eventuale legături cu procedura în faţa Curţii.

120. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine și de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabil să acorde primului reclamant suma de 300 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă, iar celei de a doua reclamante suma de 4.104 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura internă și pentru procedura în faţa Curţii.

3. Dobânzi moratorii

121. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.