În Monitorul Oficial nr. 200 din 9 aprilie 2013 a fost publicată Hotărârea CEDO în cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României din data de 25 septembrie 2012.

La originea cauzei se află Cererea nr. 33.003/03 îndreptată împotriva României, prin care o comunitate religioasă din acest stat, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia (reclamanta), a sesizat Curtea la 14 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Reclamanta invocă, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Circumstanţele cauzei


Timp de 10 zile puteti evalua GRATUIT continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie


Reclamanta, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, este o comunitate a Bisericii Catolice din România, cu sediul la Alba Iulia.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

Reclamanta se plânge de neacordarea dreptului său de proprietate asupra Bibliotecii Batthyaneum şi Muzeului de Astronomie, inclusiv asupra colecţiilor de cărţi şi altor obiecte conservate, care fac parte din donaţia din 1798, în ciuda confirmării dreptului său de proprietate prin acordurile Guvernului Român cu Sfântul Scaun şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998. Aceasta se plânge mai ales de imposibilitatea de a intra în posesia acestor bunuri deoarece comisia administrativă nu a pregătit restituirea acestora, pe care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 o dispunea, în ciuda unei hotărâri judecătoreşti definitive favorabile reclamantei, datând din 22 octombrie 2003.

Aceste capete de cerere sunt formulate din perspectiva art. 6 şi 13 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Revenindu-i sarcina încadrării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră potrivit să examineze capetele de cerere ridicate de reclamantă doar din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cf. mutatis mutandis, Saleck Bardi împotriva Spaniei, nr. 66.167/09, pct. 31,24 mai 2011), care este redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.“

Cu privire la admisibilitate

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În această privinţă, acesta susţine că reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în contencios administrativ. Această acţiune vizând obligaţia de a face ar fi putut avea ca rezultat, conform Guvernului, ca o instanţă să impună comisiei speciale de restituire să pronunţe o decizie în urma cererii introduse de reclamantă, sub pedeapsa cu amenda şi cu daune-interese, în temeiul art. 5803din Codul de procedură civilă.

Reclamanta consideră că la data introducerii cererii sale nu dispunea de o cale de atac eficientă pentru a denunţa situaţia în litigiu deoarece nu putea acţiona în justiţie împotriva unei comisii care niciodată nu a fost constituită, deci care nu avea existenţă instituţională. Aceasta indică, în această privinţă, că reiese chiar din scrisoarea din 26 iulie 2011, prezentată de Guvern, că această comisie paritară a cărei înfiinţare era prevăzută în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită, nefiind găsită nicio dovadă a existenţei, activităţii sau arhivelor acesteia.

Curtea consideră că excepţia Guvernului este strâns legată de obiectul plângerii, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul (a se vedea Burghelea împotriva României, nr. 26.985/03, pct. 31, 27 ianuarie 2009, şi, mutatis mutandis, De Sciscio împotriva Italiei, nr. 176/04, pct. 53, 20 aprilie 2006).

De altfel, Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 §3 din Convenţie. Curtea subliniază, în plus, că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

Motivarea Curţii

Cu privire la existenţa unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1

Noţiunea de „bunuri“ poate desemna atât „bunuri actuale“, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe. Pentru ca o creanţă să poată fi considerată o „valoare patrimonială“ intrând sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, titularul creanţei trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern. Din moment ce aceasta este dobândită, poate intra în joc noţiunea de „speranţă legitimă“ (Maurice împotriva Franţei [MC], nr. 11.810/03, pct. 63, CEDO 2005-IX, Agrati şi alţii împotriva Italiei, nr. 43.549/08, 6.107/09 şi 5.087/09, pct. 73–74, 7 iunie 2011).

În speţă, Guvernul nu a contestat dreptul reclamantei la soluţionarea prin procedura legală a cererii sale vizând proprietatea bunurilor în litigiu.

Curtea notează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, aprobată de Parlament în 2003, încă în vigoare în prezent, comportă menţiunea explicită a obligaţiei de restituire a „Bibliotecii Batthyaneum, Muzeului şi Institutului Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice“. Curtea observă, în această privinţă, că, spre deosebire de alte bunuri individualizate de lista anexată ordonanţei de urgenţă menţionate, în cazul bibliotecii şi al muzeului se menţionează în mod expres că acestea aparţin Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În plus, în hotărârea sa definitivă din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia face referire la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1988 „prin care Guvernul decisese restituirea în beneficiul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum, a muzeului şi a institutului“ şi la faptul că „abrogarea sa nu putea interveni decât printr-o altă dispoziţie a guvernului sau printr-o lege a Parlamentului, şi nu printr-o hotărâre judecătorească“ (pct. 37 de mai sus).

De altfel, acţiunea iniţiată în speţă, între alţii, de Ministerul Culturii ca parte intervenientă principală care contesta legalitatea restituirii a fost respinsă.

Curtea notează că în afară de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, reclamanta invocă în beneficiul ei obligaţiile asumate de partea pârâtă în acordurile dintre Sfântul Scaun şi Guvernul român din 1927 şi 1940, adică respectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra „tuturor bunurilor care se află la data de 1 ianuarie 1932 în posesia şi sub administrarea Status Romano-Catholicus Transylvaniensi“. Pe de o parte, Guvernul afirmă că Decretul ministrului cultelor nr. 151/1948 a denunţat concordatul şi acordurile ulterioare şi a abrogat legile de ratificare a acestora. În schimb, conform reclamantei, aceste acorduri sunt încă în vigoare, decretul de abrogare adoptat de ministrul cultelor în 1948 fiind caduc, deoarece era contrar dreptului internaţional public în materie de tratate.

Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestei divergenţe, însă aceasta ia notă de faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, în prezent în vigoare, se înscrie în categoria obligaţiilor asumate anterior de statul român faţă de Sfântul Scaun.

 În orice caz, Curtea subliniază excepţionala valoare culturală şi istorică a acestui patrimoniu, mai ales a bibliotecii, nu doar pentru România, ci şi pentru public în general.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta beneficiază cel puţin de o speranţă legitimă, fondată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 menţionată, ca problema proprietăţii acestor bunuri să fie reglementată rapid, având în vedere importanţa lor nu doar pentru reclamantă, ci şi dat fiind interesul general în cauză.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil în cazul în speţă.

Cu privire la respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală [Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII]. Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor [Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 109–110, CEDO 2000-I şi, în ceea ce priveşte cauzele privind proprietatea minorităţilor etnice şi religioase, a se vedea şi Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı împotriva Turciei, nr. 34.478/97, pct. 50–60, 9 ianuarie 2007, şi Samatya Surp Kevork Ermeni Kilisesi, Mektebi Ve Mezarlıǧı Vakfı Yönetim Kurulu împotriva Turciei, nr. 1.480/03, pct. 31, 16 decembrie 2008]. În plus, orice ingerinţă în folosinţa acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acţiune din partea statului. Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de la a acţiona trebuie să păstreze un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, şi Fostul Rege al Greciei şi alţii, menţionată anterior, pct. 87).

În fiecare cauză care implică pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, Curtea trebuie să verifice dacă, datorită acţiunii sau lipsei de acţiune a statului, persoana în cauză a trebuit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52). În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea – fie că este legislativă, administrativă sau ţine de practicile aplicate de autorităţi – este un factor de care trebuie să se ţină seama în aprecierea conduitei statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, autorităţile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, pct. 51, Culegere 1998-III).

În speţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, aprobată prin Legea nr. 458/2003, încă în vigoare, impune ca statutul „[Bibliotecii] Batthyaneum, [şi al Muzeului] şi [Institutului] Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice“ să fie reglementat de o comisie administrativă responsabilă de examinarea cererilor de restituire.

 Cu toate că reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută în această dispoziţie, până în prezent, cu aproape 14 ani mai târziu, protocolul de predare a bunurilor menţionate, la care face referire art. 3 din dispoziţia menţionată, nu a fost încheiat şi nicio altă decizie, de acordare, de respingere sau de amânare, nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantei. În această privinţă, Curtea notează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu prevede nicio dată-limită, nicio procedură de urmat pentru transferul bunurilor. În plus, ordonanţa de urgenţă nu prevede nicio cale de atac jurisdicţională în ceea ce priveşte aplicarea acestor dispoziţii legislative. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând cont de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die speranţa legitimă a reclamantei ca problema statutului patrimoniului identificat la poziţia 13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 (Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor, menţionată anterior, pct. 68–71) să fie în cele din urmă rezolvată.

În această privinţă, Curtea notează că după cum reiese din documentele prezentate de Guvern, comisia care ar trebui să opereze transmiterea bunurilor în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită. Din această cauză, o acţiune în justiţie împotriva comisiei prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu era posibilă, dat fiind că aceasta nu a fost niciodată constituită.

Curtea notează, de asemenea, că de abia în 2004, adică la aproape 6 ani după ordonanţa de urgenţă menţionată, în temeiul unei noi legi, competenţa pentru a opera transferul bunurilor a fost transmisă unei alte comisii administrative deja constituite. Nu reiese din elementele din dosar că această nouă comisie ar fi comunicat vreodată reclamantei rezultatul, chiar şi preliminar, al dezbaterilor sale pe tema cererii pe care i-a prezentat-o. În plus, din scrisoarea din 26 iulie 2011 adresată de această comisie specială agentului guvernamental de pe lângă Curte nu reiese că ar fi fost stabilită o dată pentru reluarea examinării acestei cereri.

 În cele din urmă, Curtea notează că hotărârile judecătoreşti pronunţate în raport cu legile generale de restituire, la care face referire Guvernul, nu sunt pertinente în măsura în care, în speţă, este vorba de o reglementare specială care derogă de la dreptul comun în materie. Acelaşi lucru este valabil pentru cele 3 decizii pronunţate în litigiile iniţiate de parohii ortodoxe şi greco-catolice şi întemeiate pe legile generale de restituire. În plus, datând din 2007 şi 2009, aceste decizii sunt ulterioare datei la care s-a introdus prezenta cerere.

 Rezultă că în absenţa unei căi de atac accesibile reclamantei, a cărei eficacitate să fie demonstrată în practică, şi nu doar în teorie, excepţia de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern trebuie respinsă.

Având în vedere cele precedente, Curtea nu găseşte nicio justificare legitimă pentru lipsa de acţiune prelungită a statului care împiedică aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, confirmată de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afectează pe reclamantă de 14 ani, în ceea ce priveşte interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului în cauză, este cu atât mai dificil de înţeles dacă luăm în considerare importanţa culturală şi istorică a patrimoniului care ar fi trebuit să determine o acţiune rapidă pentru a asigura păstrarea acestuia şi utilizarea corespunzătoare în interesul general.

 În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie

Reclamanta denunţă o încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie.

Guvernul contestă acest argument.

 Curtea subliniază că aceste capete de cerere sunt legate de cel examinat anterior şi, prin urmare, trebuie, de asemenea, să fie declarate admisibile.

Având în vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 98 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie examinat dacă, în speţă, au fost încălcate aceste dispoziţii [a se vedea, printre altele, mutatis mutandis Hotărârea La/no împotriva Italiei (MC), nr. 33.158/96, pct. 25, CEDO 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194-C, şi Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 50, Culegere 1997-VIII].

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

A.Prejudiciul

Reclamanta solicită restituirea în natură a bunurilor în litigiu pentru prejudiciul material suferit. Aceasta solicită şi acordarea sumei de 30.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a incertitudinii prelungite pe care a trebuit să o suporte şi a anulărilor repetate ale hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa.

Aceasta susţine că bunurile în litigiu sunt de o valoare morală inestimabilă pentru toţi credincioşii săi. În plus, făcând referire la acte de administrare defectuoasă care ar fi condus la deteriorarea uneia dintre lucrările cele mai preţioase din colecţia Bibliotecii Batthyaneum şi la declanşarea, ulterior, a unui scandal mediatic în jurul numelui acestei biblioteci, aceasta pretinde că un prejudiciu moral a rezultat din faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a-şi proteja bunurile.

CURTEA:

  • hotărăşte să unească cu fondul excepţia ridicată de Guvern şi să o respingă;
  • declară cererea admisibilă;
  • hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
  • hotărăşte că nu este cazul să examineze capetele de cerere întemeiate pe articolele 6 şi 13 din Convenţie;
  • hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), sumă care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, pentru prejudiciu moral;

b) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, precum şi orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;

  1. (i)

1.500 EUR (o mie cinci sute euro) către reclamantă;

  1. (ii)

3.250 EUR (trei mii două sute cincizeci euro) către Monica Macovei;

  1. (iii)

5.250 EUR (cinci mii două sute cincizeci euro) către Dan Mihai;