CEDO – Cazul Baldovin impotriva Romaniei

A. Cu privire la admisibilitate

19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că nu există nici alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

20. Reclamanta pretinde că legislaţia naţională şi sistemul judiciar al ţării sale nu i-au permis să obţină o examinare efectivă a cauzei decesului fiicei sale. Criticând modul în care autorităţile au desfăşurat ancheta începută în urma plângerii sale penale, reclamanta afirmă că ancheta efectuată de parchet era incompletă şi că diversele avize emise de instituţiile medico-legale nu permiteau să se stabilească cu certitudine cauza decesului copilului său şi dacă nerespectarea de către medicul de gardă a recomandării medicului său ginecolog, pentru naştere prin cezariană, a fost sau nu decisivă pentru decesul Mariei. În general, reclamanta denunţă lipsa unui cadru juridic corespunzător la nivel naţional care să permită combaterea relelor practici în domeniul medical, precum şi identificarea şi sancţionarea eventualelor persoane răspunzătoare. Aceasta adaugă că, în speţă, concluzia la care au ajuns autorităţile judiciare a făcut ca orice acţiune în despăgubire pe care ar fi introdus-o în faţa instanţelor civile să fie sortită eşecului.

21. Guvernul contestă acest argument. Reamintind faptul că în Convenţie nu se prevede dreptul unui reclamant de a iniţia urmărirea penală sau de a condamna penal terţi ori obligaţia de rezultat care presupune că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, Guvernul consideră că ancheta desfăşurată de autorităţi în urma decesului fiicei reclamantei a fost completă şi efectivă. În opinia acestuia, rezultatul procedurii penale desfăşurate în speţă de către autorităţi a respectat avizul emis de Institutul de Medicină Legală Craiova şi de Comisia superioară medico-legală a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“. Acesta susţine că, în caz de deces din cauză de neglijenţă medicală, sistemul naţional oferă părţilor vătămate posibilitatea de a deschide, din oficiu, o procedură penală, precum şi de a introduce o acţiune civilă în faţa instanţelor civile. În final, Guvernul precizează că, în cazul în care un medic a fost găsit vinovat de o instanţă civilă, împotriva acestuia se poate iniţia o procedură disciplinară.

22. Curtea aminteşte că, odată cu o recentă hotărâre pronunţată împotriva României într-o cauză care privea modul în care autorităţile naţionale desfăşuraseră, între 20 iulie 2000 şi 8 februarie 2005, o anchetă în urma decesului fiului reclamantei într-un spital public, a examinat deja garanţiile care caracterizau la vremea respectivă în dreptul român sistemul juridic ce permitea stabilirea cauzei decesului unui individ care se afla sub răspunderea personalului medical (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 66–92). Curtea a evidenţiat în special că nici Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, nici normele de procedură privind efectuarea expertizelor medicale şi a altor lucrări medico-legale nu includeau precizări referitoare la eventualele informaţii obligatorii pe care avizele emise de autoritatea naţională supremă în materie de expertiză medico-legală – Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ – ar trebui să le conţină.

Curtea a mai remarcat că, în conformitate cu dispoziţiile interne privind expertiza medico-legală, formularea unui aviz de către respectiva autoritate naţională supremă în materie de expertiză medico-legală împiedica instituţiile de rang inferior să efectueze expertize noi şi să le completeze pe cele efectuate deja; în final, a subliniat că instanţele naţionale şi justiţiabilii care aveau calitatea de parte la un proces penal privind acuzaţii de atingere adusă dreptului la viaţă nu se puteau prevala, cu titlu de mijloc de probă, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile medico-legale publice enumerate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000.

Curtea a ajuns astfel la concluzia conform căreia cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea activităţii de medicină legală nu avea suficiente garanţii împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi credibilitatea sistemului în ansamblu.

23. În speţă, Curtea observă că instanţa de recurs a acordat încredere, ca şi în Hotărârea Eugenia Lazăr, citată anterior, avizului emis de comisia medicală a Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ (Comisia superioară) pe motiv că acest document a fost emis de cea mai înaltă autoritate naţională în materie de expertize medico-legale, deşi judecătorii primei instanţe l-au considerat incomplet şi au solicitat un aviz nou. Fără a contesta competenţa profesională a celor 12 medici care alcătuiesc Comisia superioară, care, conform legii, trebuie să aibă o vastă experienţă în medicină (supra, pct. 16), Curtea reiterează că doar un raport detaliat dovedit ştiinţific, care includea o soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele instituţiilor de rang inferior şi care răspundea întrebărilor adresate de parchet, este de natură să le inspire justiţiabililor încredere în actul de justiţie şi să asiste organele judiciare în exercitarea funcţiilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5.410/03, pct. 117, CEDO 2007-IV, precum şi Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 45). Or, în speţă, avizul emis de Comisia superioară se limita la a aproba, într-un mod foarte laconic, unul dintre avizele anterioare, fără să fi efectuat o analiză obiectiv ştiinţifică a situaţiei în cauză şi fără o motivare de către comisie a concluziei sale, conform căreia nu i se putea imputa nicio eroare medicului G.I. în raport cu avizele contradictorii emise anterior de diverse instituţii de medicină legală.

24. Mai mult, formularea unui asemenea aviz de către autoritatea naţională supremă în materie împiedica instituţiile de rang inferior să efectueze expertize noi şi să le completeze pe cele pe care le realizaseră (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 83). De asemenea, reclamanta, în calitate de parte la o acţiune penală privind pretinse atingeri aduse dreptului la viaţă, nu se putea prevala, cu titlu de mijloc de probă, de avize ştiinţifice emise de instituţii independente, altele decât instituţiile de medicină legală publice menţionate de Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 79 şi 84).

25. În fine, Tribunalul Gorj a motivat, în cadrul ultimei decizii interne definitive, Hotărârea definitivă din 11 octombrie 2004, decizia de a-l exonera pe medicul G.I. de orice răspundere penală prin faptul că, în virtutea cadrului legislativ, nu se putea efectua, după emiterea avizului Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“, o expertiză nouă sau un supliment de expertiză care ar fi putut servi ca probă în cadrul acţiunii penale.

26. O astfel de abordare a instanţei de recurs, devenită posibilă ca urmare a legislaţiei naţionale în materie de expertize medico-legale, este complet contrară obligaţiei procedurale incluse implicit în art. 2 din Convenţie, care impune tocmai autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a asigura obţinerea de probe care să ofere un raport complet şi precis privind faptele şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 78). Având în vedere avizele contradictorii emise de diversele instituţii de medicină legală, precum şi modul foarte laconic în care Comisia superioară s-a limitat, în ultimă instanţă, la avizarea unor concluzii anterioare, o nouă expertiză sau un supliment de expertiză părea util pentru clarificarea aspectelor cauzei. Printre acestea se număra chestiunea principală, de altfel controversată, de a stabili dacă nerespectarea de către medicul de gardă a recomandării medicului ginecolog al reclamantei, pentru naştere prin cezariană, fusese decisivă sau nu pentru decesul nou-născutei.

27. Referitor la calea unei acţiuni civile pentru acordarea de daune-interese indicată de Guvern, Curtea reaminteşte că în Cauza Eugenia Lazăr, citată anterior, a subliniat că, la momentul faptelor, răspunderea medicală avea în dreptul român un caracter subiectiv şi se baza pe eroarea medicală a persoanei în cauză. Curtea a hotărât că, întrucât cercetările penale au fost incomplete şi insuficiente în sensul că nu au permis autorităţilor să ajungă la o concluzie clară cu privire la chestiunea dacă o eroare medicală a fost comisă sau nu, o acţiune civilă era, dacă nu sortită eşecului, atunci cel puţin aleatorie (Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 90). Curtea consideră că nimic din speţă nu permite să se ajungă la o concluzie diferită. Curtea observă, în special, că Guvernul nu a prezentat nicio hotărâre a unei instanţe naţionale care să demonstreze că, la momentul faptelor, un membru al personalului medical ar fi putut fi obligat, în împrejurări asemănătoare, la plata de daune-interese ori să i se aplice o sancţiune disciplinară.

28. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că în speţă a fost încălcat art. 2 § 3 din Convenţie sub aspect procedural.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

29. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

30. Reclamanta solicită 100.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrării şi a suferinţei fizice şi morale pe care atitudinea autorităţilor i le-a cauzat. Aceasta solicită de asemenea 250.000 EUR „cu titlu de reparaţie echitabilă“ şi 30.000 EUR pentru a compensa prejudiciul moral rezultat din pretinsa încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie, adică 380.000 EUR în total. Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată.

31. Guvernul îşi exprimă regretele pentru situaţia în care se află reclamanta, prin decesul fiicei sale nou-născute. Cu toate acestea, Guvernul consideră că reclamanta nu a justificat prejudiciul moral invocat şi consideră, în orice caz, că suma solicitată este excesivă şi că recunoaşterea de către Curte a încălcării Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă pentru eventualul prejudiciu suferit de reclamantă.

32. Curtea consideră că faptele denunţate de reclamantă i-au cauzat în mod cert suferinţă, pe care simpla constatare a încălcării art. 2 la care a ajuns nu o poate compensa. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă reclamantei 16.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

C. Dobânzi moratorii

33. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

În unanimitate,

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;

3. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 16.000 EUR (şaisprezece mii euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la data expirării termenului menţionat şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier