În Monitorul Oficial nr. 554 din 22 iulie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 382 din 7 iunie 2016 prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 196 din Codul penal. Judecătorul prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru a formular opinie concurentă, în sensul admiterii excepției.
Acces non-stop la legislație actualizată
În Legalis ai acces la toată legislația consolidată a României și legislația UE. Click pentru detalii
În extras
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susținerile autorului excepției prezent, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
30. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
31. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 196 cu denumirea marginală Vătămarea corporală din culpă din Codul penal, care au următorul conținut:
„(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (3) constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(6) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”
32. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii fără discriminări, art. 22 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la viață și la integritate fizică și psihică și art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.
33. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 12 și 14-16, a statuat că noile dispoziții penale care sancționează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) și (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce privește infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conținutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum și a laturii obiective în ce privește urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deși a preluat aceleași elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969 (adică existența culpei, precum și vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale – în prezent 90 de zile), condiționează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, și anume subiectul activ al infracțiunii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracțiune dacă conducătorul auto nu se află sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive.
34. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, Curtea a constatat că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, instanța va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Așa fiind, nu poate fi primită susținerea privitoare la afectarea dispozițiilor constituționale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalității între persoanele condamnate definitiv și cele care se află în curs de judecată.
35. De aceea, Curtea a reafirmat faptul că, în ce privește principiul egalității, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situații identice (unele au fost condamnate definitiv, iar altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
36. Totodată, Curtea a mai constatat că, deși o astfel de faptă nu mai constituie infracțiune, partea vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situație care se putea întâmpla și sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/Dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și existențele constituționale. Curtea a reținut că prin reglementarea protecției penale a faptelor care produc anumite consecințe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puțin de 90 de zile. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului în sfera răspunderii civile delictuale.
37. De asemenea, prin Decizia nr. 690 din 20 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragrafele 18, 19, 20, 22, Curtea Constituțională a statuat că, „deși instanța penală care pronunță o soluție de achitare, întrucât fapta (cauzatoare de prejudicii) nu este prevăzută de legea penală, lasă nesoluționată acțiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanții pentru partea civilă din procesul penal care să înlesnească repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, în mod just și integral și într-un termen rezonabil a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, astfel încât dreptul la un proces echitabil al acesteia să fie respectat.”
38. Astfel, Curtea a reținut că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (în același sens fiind și art. 1.365 din Codul civil). Aceasta reprezintă o deplasare a concepției noului cod de la teoria unității culpelor penală și civilă la teoria dualității acestor culpe. În aceste condiții, instanța civilă va putea constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe penale a acestuia.
39. De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Așadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în fața instanței civile.
40. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (8) din același cod, cheltuielile cu taxa judiciară de timbru și timbru judiciar aferente acțiunii civile exercitate la instanța civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente sunt eliminate, acestea stabilind că acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru. De altfel, cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.
41. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mariana Deacu în Dosarul nr. 1.882/327/2013 al Curții de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, de Horia Adrian Iezan în Dosarul nr. 6.043/231/2012* al Curții de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori și de Ioana Binișor în Dosarul nr. 17.687/280/2013 al Judecătoriei Pitești – Secția penală și constată că dispozițiile art. 196 din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, Curții de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și Judecătoriei Pitești – Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 7 iunie 2016.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
OPINIE CONCURENTĂ
1. În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 382 din 7 iunie 2016, considerăm că sunt neconstituționale dispozițiile legale criticate prin care a fost dezincriminată infracțiunea de vătămare corporală care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, deoarece este afectat dreptul la integritate fizică consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituție.
2. Având în vedere natura criticilor de neconstituționalitate, apreciem că obiectul excepției de neconstituționalitate trebuia restrâns la dispozițiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) și art. 193 alin. (1) din Codul penal, astfel încât decizia pronunțată să vizeze numai ipoteza normativă rezultată și criticată de autorii excepției, și nu întreg art. 196 din Codul penal, care cuprinde mai multe ipoteze normative care nu își găsesc incidența în cauză.
3. Pe fond se constată că infracțiunea de vătămare corporală avută în vedere de legiuitorul român constă într-o atingere adusă integrității corporale sau sănătăți, vizând, astfel, integritatea fizică a persoanei. Fie că este săvârșită cu intenție, fie că este săvârșită din culpă, obiectul juridic special faptei îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare nu este posibilă fără ocrotirea prin mijloace de drept penal a securității fizice a persoanei și cărora li se aduce atingere prin săvârșirea actelor de vătămare corporală. Cât privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă, aceasta se poate săvârși atât prin activități pozitive (comisiune), cât și prin atitudini negative (omisiune), iar, în ce privește latura subiectivă, aceasta se încadrează potrivit art. 16 alin. (4) din Codul penal, sub forma culpei, adică atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar „nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă”.
4. Potrivit dispozițiilor art. 196 alin. (3) coroborat cu art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) și art. 193 alin. (1) din Codul penal, lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice care produc leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale și care au fost săvârșite ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această normă legală vizează și vătămările corporale din culpă produse ca urmare a încălcării reglementărilor legale în materia circulației pe drumurile publice. Cu alte cuvinte, fapta conducătorului auto care a provocat un accident de circulație prin care s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane a cărei leziuni au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai constituie infracțiune.
5. În opinia noastră, legiuitorul, prin reglementarea unui termen atât de extins pentru ca fapta să poată fi calificată ca fiind infracțiune, a prejudiciat protecția constituțională de care se bucură dreptul constituțional la integritate fizică. Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituție, dreptul la integritate fizică a persoanei este garantat. Această garanție constituțională, absolută prin natura sa, este opozabilă și, în consecință, trebuie respectată de către legiuitorul ordinar, care, prin întreaga sa activitate normativă, este, astfel, obligat să se supună acesteia. Prin urmare, legiuitorul trebuie să asigure un cadru normativ care să protejeze persoana de ingerințele exterioare care îi afectează dreptul la integritate fizică; protecția normativă are, desigur, o valență dublă, respectiv una preventivă și alta represivă, tocmai pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului. Dacă în privința configurării laturii preventive, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în privința celei represive marja sa este limitată în sensul că protecția penală devine mijlocul principal de protecție, iar cea civilă fiind măsura subsidiară care trebuie să o însoțească. Separarea acestora trebuie să fie justificată, pentru că, în caz contrar, s-ar afecta însăși substanța dreptului.
6. Raportând cele de mai sus la ipoteza normativă analizată, constatăm că în privința domeniului circulației pe drumurile publice caracterul preventiv al măsurilor etatice prin care se protejează dreptul la integritate fizică se referă chiar la normele de siguranță rutieră, în timp ce normele care pedepsesc conduita contrară măsurilor de siguranță rutieră sunt reprezentate de cele contravenționale sau penale. Așadar, rezultă că din coroborarea textelor anterior arătate din Codul penal se ajunge la slăbirea/fragilizarea protecției penale a dreptului la integritate fizică a persoanei.
7. Într-adevăr, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, însă acest principiu constituțional nu trebuie privit izolat, ceea ce înseamnă că aplicarea sa trebuie să țină seama de respectarea atât a drepturilor fundamentale, cât și a celorlalte principii constituționale (a se vedea Decizia nr. 101 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De asemenea, dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție reprezintă temeiul constituțional care conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili atât infracțiunile și pedepsele, cât și drepturile și obligațiile părților din cadrul raportului juridic de drept penal. Este de principiu că, în temeiul textelor constituționale anterior evocate, ține de rolul și de competența exclusivă a Parlamentului de a reglementa măsurile care țin de politica penală a statului, însă aceste măsuri nu se bucură prin ele însele de o prezumție absolută de constituționalitate, din contră, astfel cum s-a arătat mai înainte, acestea trebuie să respecte în primul rând drepturile fundamentale. De altfel, cenzurarea opțiunii legiuitorului de a dezincrimina o infracțiune nu este novatoare, sens în care arătăm că pentru rațiuni ce au ținut de protejarea unor drepturi și libertăți fundamentale, instanța de contencios constituțional a înțeles să sancționeze intervenția legiuitorului referitoare la scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor de insultă și calomnie (a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).
8. În raport cu art. 22 din Constituție, cu referire la dreptul la integritate fizică, politica penală a legiuitorului trebuie să răspundă caracterului ambivalent al acestui drept, respectiv să asigure o protecție penală a acestuia de natură a garanta caracterul efectiv al dreptului. Cu privire la normele legale analizate constatăm că acestea reglementează scoaterea din sfera ilicitului penal a infracțiunilor de vătămare corporală din culpă care au avut ca rezultat un număr de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, așadar ele consfințesc decuplarea protecției penale de cea civilă. Apreciem că, prin modul de reglementare a acestei infracțiuni, legiuitorul a încălcat marja sa de apreciere în privința configurării normelor juridice penale, afectând, astfel, protecția constituțională a unui drept fundamental. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu rezultă necesitatea instituirii unui răspuns la o nevoie socială imperioasă care să justifice reglementarea adoptată, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a indicat care a fost scopul legitim urmărit prin această măsură de politică penală, astfel încât este imposibilă realizarea unui examen de proporționalitate a măsurii analizate pentru a se determina dacă aceasta afectează sau nu chiar substanța dreptului. Dincolo de acest aspect apreciem că o asemenea măsură nici nu poate urmări un scop legitim, ceea ce înseamnă că nu îndeplinește un parametru esențial în cadrul unui examen de proporționalitate.
9. Faptul că răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale nu este de natură a schimba datele problemei, ci, din contră, demonstrează mecanismul firav de protecție al dreptului. Astfel, în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă ar fi preluat soluția legislativă cuprinsă în Codul penal din 1969, partea vătămată se putea constitui ca parte civilă, iar acțiunea sa judiciară era mult ușurată prin faptul că acțiunea civilă era alăturată celei penale. În schimb, în prezent, persoana vătămată trebuie să formuleze ea însăși cerere de chemare în judecată potrivit exigențelor Codului de procedură civilă (art. 194-200 din Cod), cu indicarea chiar a dovezilor și, eventual, prin administrarea unui probatoriu. Toate acestea implică ab initio în sarcina reclamantului cheltuieli judiciare, acestea întinzându-se de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în funcție de valoarea pretenției deduse judecății
10. Se mai observă că, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, Curtea, tot cu majoritate de voturi, a constatat constituționalitatea soluției legislative criticate – dezincriminarea infracțiunii de vătămare corporală din culpă care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare între 10 și 90 de zile. Ulterior pronunțării acestei decizii, Curtea, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, a statuat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru [Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la: […] i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea] sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune. Rezultă, așadar, o evidentă diferență de tratament juridic între protecția acordată persoanelor vătămate înainte și după 1 februarie 2014 – data intrării în vigoare a Codului penal – rezultată din dezincriminarea infracțiunii antemenționate. Astfel, dacă potrivit Codului penal din 1969 și a legislației civile adoptate în corelare cu exigențele rezultate din incriminarea faptei menționate, persoana vătămată era protejată atât prin mijloace de drept penal (acțiunea civilă fiind exercitată alăturat celei penale), cât și prin facilități acordate de stat în vederea dezdăunării sale civile, în prezent, persoana vătămată a pierdut atât protecția penală de care se bucura din partea statului, cât și facilitățile reglementate pe plan civil, facilități care decurgeau din calificarea faptei ilicite drept infracțiune.
11. Mai mult, în cazul în care vătămarea corporală din culpă a fost ca urmare a unui accident de circulație, atunci autorul acesteia, știind că nu mai este răspunzător din punct de vedere penal, este tentat să ignore regulile referitoare la traficul rutier câtă vreme singura sancțiune posibilă constă în răspunderea sa civilă delictuală, care, potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este acoperită de polița de răspundere civilă auto până la concurența sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Așadar, persoana vătămată ajunge de iure să se judece cu societatea de asigurări, având în vedere că „drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați” [a se vedea art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995]. Rezultă că, prin efectul contractului de asigurare, persoana vinovată nu suportă în mod direct rigorile răspunderii civile sau penale, persoana vătămată fiind astfel obligată să își apere ea singură dreptul subiectiv în raport cu societatea de asigurări. În aceste condiții, ținând cont de obligația statului de garantare a dreptului la integritate fizică a persoanei, apreciem că legiuitorul nu poate adopta o reglementare care, din punct de vedere penal, să exonereze persoana vinovată de încălcarea integrității corporale ori a sănătății altei persoane, în caz contrar, așadar, prin crearea premiselor normative necesare încălcării dreptului, ajungându-se chiar la legitimizarea acestora.
12. Având în vedere importanța deosebită a valorilor ocrotite prin dispozițiile legale criticate, este evident că dezincriminarea prin actualul Cod penal a faptei prevăzute de art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969, deci a infracțiunii de vătămare corporală din culpă în situația în care autorul ei nu este sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, contravine prevederilor art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la integritate fizică și psihică din Constituție, pentru că nu se poate reține existența unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută persoanelor vătămate prin infracțiunea menționată, de a obține despăgubiri în cadrul procesului civil.
13. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, respectiv Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, precitată]. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a drepturilor fundamentale. Faptul că legiuitorul a reglementat protecția penală a dreptului la integritate fizică și psihică prin incriminarea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) și (2) din Codul penal nu acoperă, în mod integral, sfera de cuprindere a dreptului constituțional la integritate fizică în situația în care integritatea fizică a persoanei fost afectată prin culpă.
14. Pentru considerentele mai sus expuse, în acord cu opinia separată formulată la Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, considerăm că dispozițiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) și art. 193 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale, iar excepția de neconstituționalitate ar fi trebuit admisă.
Judecător,
prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru