În Monitorul Oficial nr. 408 din 30 mai a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 157 din 24 martie 2016 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Judecătorii Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru și Puskás Valentin Zoltán au formulat opinie separată în sensul admiterii excepției.

BECK HANDBOOK – Călăuza juristului. Cereri și acțiuni în justiție. Ediție online martie 2016. DOAR ÎN LEGALIS! Cere accesul la noua ediție!

În extras

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

11. Prin încheierile din 25 martie 2015 și 5 iunie 2015, pronunțate în dosarele nr. 76.406/301/2014 și nr. 76.404/301/2014, Judecătoria Sector 3 București – Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de S.C.P.A. Enăchescu și Asociații din București în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de validare a popririi formulate de executorul judecătoresc în temeiul art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.

12. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât instituie o calitate procesuală activă specială a organului de executare în cadrul procesului de validare a popririi, în condițiile în care acesta este un terț în raporturile juridice născute între creditor și debitor. Se aduce astfel atingere echilibrului procesual al părților.

13. Se mai arată că executorul judecătoresc nu acționează în exercitarea unui drept personal, ci pentru realizarea drepturilor creditorilor, la stăruința acestora. Nefiind parte într-un raport de drept material, executorul judecătoresc nu poate avea obligații nici în planul dreptului procesual. Dacă ar fi parte, executorul judecătoresc nu ar putea fi recuzat; or, potrivit art. 10 din Legea nr. 188/2000, acesta poate fi recuzat în cazurile și condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Textul consacră o situație juridică inegală între debitor și terțul poprit, pe de o parte, respectiv creditor și executor judecătoresc, pe de altă parte. În sensul celor de mai sus este invocată Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, prin care Curtea a statuat că „în cadrul executării silite, ca și în cazul contestației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces și nu este necesar să fie citat ca atare”.

14. Judecătoria Sector 3 București – Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În esență se arată că, formulând o cerere de validare a popririi, executorul judecătoresc se supune legii la fel ca și părțile raportului juridic execuțional, instanța fiind cea care analizează dacă în cauză sunt întrunite sau nu condițiile legale pentru validarea popririi. Totodată, posibilitatea de a formula cererea de validare a popririi de către executorul judecătoresc reprezintă o formă de punere în executare a titlurilor executorii.

15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

16. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens se arată că prevederile legale criticate se aplică în mod egal, fără privilegii și discriminări, tuturor părților implicate în procedura popririi și sunt destinate să asigure eficiența procedurii popririi, urmărind îndeplinirea finalității acesteia, și anume satisfacerea creanței. Se mai menționează că nu este încălcat nici art. 21 din Constituție din moment ce numai în raport cu creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit, ca părți ale raportului juridic dedus judecății, se analizează dacă terțul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părțile a garanțiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil.

17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins:

„Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

20. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii și art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. Având în vedere că autorul excepției de neconstituționalitate, prin critica formulată, se referă la atingerea adusă „echilibrului procesual al părților” și la crearea unor situații juridice inegale între debitor/terț poprit, pe de o parte, și creditor/organ de executare, pe de altă parte, Curtea reține că, în susținerea excepției, este invocat și art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme între părțile aflate în proces.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, și Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011, Curtea a statuat că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 nu aduce nicio atingere dreptului la un proces echitabil al debitorului, care beneficiază de aceleași drepturi și garanții procesuale ca și celelalte părți implicate în această procedură. Astfel, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța de executare sesizată cu cererea de validare a popririi va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului. Ca urmare, numai în contradictoriu cu aceștia (creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit), ca părți ale raportului juridic dedus judecății, se analizează dacă terțul poprit datorează debitorului sume de bani, cu respectarea pentru toate părțile a garanțiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea a statuat că încălcarea liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, din perspectiva pretinsei nerespectări a principiului disponibilității, nu poate fi reținută, întrucât, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, „executarea silită și celelalte acte care sunt de competența executorului judecătoresc se îndeplinesc la cerere, dacă legea nu dispune altfel”.

22. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor anterior menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23. Distinct de cele anterior reținute în jurisprudența sa, Curtea constată că recunoașterea posibilității executorului judecătoresc de a sesiza instanța de executare în vederea validării popririi nu îi conferă calitatea de parte în judecarea cererii astfel formulate; în acest sens, art. 460 alin. 2 din Cod precizează expres faptul că instanța judecătorească va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit. De asemenea, textul legal criticat nu rupe echilibrul procesual existent între părțile raportului juridic execuțional (creditor și debitor), executorul judecătoresc având doar rolul de a sesiza instanța de executare și nicidecum de a apăra un drept sau interes legitim propriu, acționând în numele creditorului urmăritor cu respectarea întru totul a dispozițiilor legale incidente în materia executării silite. În acest sens, Curtea a statuat că, în cadrul executării silite, ca și în cazul contestației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces și nu este necesar să fie citat ca atare

[a se vedea Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003]. În consecință, Curtea nu poate reține încălcarea art. 16 și art. 21 alin. (3) din Constituție, în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.

24. Cu privire la criticile de neconstituționalitate formulate în raport cu art. 24 din Constituție, Curtea reține că, potrivit art. 460 alin. 2 din Cod, pronunțarea unei hotărâri de validare sau de desființare a popririi de către instanța de executare are loc după ce, în prealabil, au fost administrate probe, ceea ce înseamnă, în mod evident, că părțile citate își pot face apărările pe care le consideră necesare. În consecință, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu încalcă art. 24 din Constituție.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de S.C.P.A. Enăchescu și Asociații din București în dosarele nr. 76.406/301/2014 și nr. 76.404/301/2014 ale Judecătoriei Sector 3 București – Secția civilă și constată că dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sector 3 București – Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 martie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-șef,

Benke Károly

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția adoptată – cu majoritate de voturi – prin Decizia nr. 157 din 24 martie 2016, considerăm că excepția de neconstituționalitate trebuia admisă și constatată neconstituționalitatea sintagmei „sau organul de executare” cuprinsă în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, precum și a sintagmei „sau executorul judecătoresc” cuprinsă în art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Reținem că textul legal criticat a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2001. Anterior acestei modificări legislative, poprirea se realiza la cererea creditorului de către judecătoria de la domiciliul/sediul terțului poprit sau al debitorului. Președintele judecătoriei ordona poprirea prin comunicarea acesteia terțului poprit; de asemenea, se dispunea citarea acestuia și comunicarea unei copii de pe cererea de poprire. La termenul pentru care a fost citat, dacă se dovedea că terțul poprit este dator, „instanța va valida poprirea, condamnând pe terțul poprit să plătească suma poprită creditorului popritor” (art. 457 din cod).

După modificarea operată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, art. 453 alin. 1 din Cod a stabilit că „Poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit”. „Poprirea se înființează fără somație, prin adresă însoțită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înștiințându-se totodată și debitorul despre măsura luată” (art. 454 alin. 1 din Cod). „În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

b) să plătească direct creditorului suma reținută și cuvenită acestuia (…)” (art. 456 alin. 1 din cod);

„Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi” (art. 460 alin. 1 din Cod).

Astfel, potrivit textului legal criticat atât creditorul, debitorul, cât și executorul judecătoresc/organul de executare au calitate procesuală activă pentru formularea cererii de validare a executării silite. Este interesant de observat, astfel cum se arată și în Decizia nr. 157 din 24 martie 2016, că, potrivit art. 460 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865, instanța citează creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit. Așadar, se constată că executorul judecătoresc are calitate procesuală activă în sensul că poate sesiza instanța judecătorească, alăturându-se, astfel, „efortului” execuțional al creditorului, fără fi, însă, citat ulterior – desigur, pentru că nu are un drept propriu subiectiv de apărat.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, „executorul judecătoresc, deși îndeplinește un serviciu public, îl reprezintă pe creditor în raportul execuțional care s-a născut între creditor și debitor, fiind, practic, un agent al acestuia” (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 24).

„În cadrul executării silite, ca și în cazul contestației la executare, organul de executare nu are interese proprii și, în consecință, nu are calitatea de parte în proces și nu este necesar să fie citat ca atare (Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003).

Specificul popririi este determinat de caracterul triunghiular al acestei operațiuni juridice procesuale, care, în principiu, presupune participarea indispensabilă a trei părți: creditorul popritor, debitorul poprit și terțul poprit1. Dar acesta este terț față de raportul juridic execuțional ce se desfășoară între creditor și debitor, participând la executare datorită faptului că datorează sau deține în numele debitorului bunuri ce pot face obiect al popririi. Terțul poprit, definit ca un „debitor al debitorului poprit”, nu este parte în cadrul fazei de executare silită, dar poate dobândi calitate procesuală în cursul fazei executării silite numai în condițiile prevăzute de lege și numai atunci când își apără un drept propriu ce ar putea fi atins prin executare2.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale „procesul civil constituie activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. Așadar, procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația” (Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, sau Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015,precitată, paragraf 21).

În jurisprudența Curții s-a statuat că o garanție a dreptului la un proces echitabil este egalitatea de arme, garanție care urmărește crearea unui just echilibru procesual între părțile aflate într-un litigiu (a se vedea Decizia nr. 576 din 29 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 5 noiembrie 2015, paragraful 17, sau Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2015, paragraful 19). Or, părți în procesul civil nu pot fi decât reclamantul și pârâtul, precum și alte persoane care intervin voluntar sau forțat în proces (în conformitate cu art. 41-66 din Codul de procedură civilă din 1865), așadar, persoanele care justifică un drept subiectiv propriu în raport cu obiectul cauzei. Faza executării silite, indiferent că este declanșată ca urmare a executării unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii, presupune nașterea unui raport juridic execuțional, care are drept părți pe debitorul și creditorul obligației stabilite prin hotărârea unei instanțe/printr-un alt titlu executoriu.

Conform principiului disponibilității în procesul civil, numai părțile își pot exercita drepturile potrivit propriei lor aprecieri, având facultatea de a dispune de obiectul procesului, precum și de mijloacele procedurale de apărare ale acestora (Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 27); totodată, se constată că principiul disponibilității este aplicabil și în faza de executare silită (Decizia nr. 643 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 2 august 2012).

În condițiile în care statul, în calitatea sa de deținător al forței publice, este chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorii în executarea hotărârilor judecătorești definitive ce le sunt favorabile (Decizia nr. 643 din 14 iunie 2012 sau Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunțată în Cauza Butan și Dragomir împotriva României, paragraful 39), în cauza de față constatăm că textul criticat legitimează o poziție procesuală distinctă de cea a părților (debitor și creditor) a organului de executare/executorului judecătoresc.

Echilibrul procesual antereferit nu poate exista ab initio decât între creditorul urmăritor și debitorul urmărit în legătură cu realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu în baza căruia a fost declanșată executarea silită. Sesizarea instanței de executare poate fi realizată doar de aceste părți ale raportului juridic execuțional, nu și de un alt subiect de drept care nu vine în reprezentarea acestora, întrucât acesta nu poate justifica o calitate procesuală de sine stătătoare. De asemenea, sintagma „poate sesiza” instanța de executare cuprinsă în textul legal criticat este, în mod evident, o expresie a principiului disponibilității care nu caracterizează activitatea executorului judecătoresc, ci a părților.

Este incontestabil că în vederea executării titlului executoriu prin poprire, executorul judecătoresc, ca organ de executare, este plasat în poziția cea mai adecvată pentru a formula o cerere de validare a popririi, însă, nu trebuie omis faptul că acesta acționează în tot cursul executării silite la cererea creditorului, „fiind, practic, un agent al acestuia” (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, precitată, paragraful 24). Mai mult, întrucât principiul disponibilității se aplică și în faza de executare silită, executorul judecătoresc nu are posibilitatea de a aprecia el însuși oportunitatea unei cereri; acesta realizează acte de executare pentru punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii [art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Oportunitatea formulării cererii de executare și a cererilor subsecvente pentru aducerea la îndeplinire a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească/printr-un alt titlu executoriu țin de aprecierea/dorința creditorului. Executorul judecătoresc poate doar în reprezentarea și în numele creditorului să înființeze poprirea sau să formuleze cerere de validare a acesteia.

În consecință, recunoașterea posibilității executorului judecătoresc de a sesiza în nume propriu instanța de executare în vederea validării popririi rupe echilibrul procesual existent între părțile raportului juridic execuțional (creditor și debitor), întrucât o terță persoană – distinct de creditor – acționează împotriva unei părți a raportului execuțional, respectiv debitorului obligației, fără să justifice apărarea unui drept propriu al executorului judecătoresc care ar fi atins prin neexecutarea popririi, mai ales că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că, în faza executării silite, organul de executare nu are de realizat vreun interes propriu (Decizia nr. 162 din 22 aprilie 2003, precitată). Prin urmare, într-o logică argumentativă firească, se impunea receptarea în cauza de față a acestei soluții de principiu consacrate în jurisprudența Curții Constituționale, ceea ce, pe cale de consecință, ar fi echivalat cu constatarea neconstituționalității soluției legislative care consacră posibilitatea executorului judecătoresc de a acționa proprio motu atunci când solicită validarea popririi.

Reglementarea analizată este lipsită și de simetrie în sensul că poprirea se realizează de executorul judecătoresc la cererea creditorului, dar validarea acesteia la cererea executorului judecătoresc; acest lucru demonstrează faptul că executorul judecătoresc se alătură/întărește poziția creditorului în dauna debitorului. Mai mult, este afectată instituția recuzării executorului judecătoresc (art. 10 din Legea nr. 188/2000) pentru că persoana interesată nu ar mai putea recuza executorul judecătoresc în legătură cu modul în care acesta își îndeplinește atribuțiile în faza validării popririi. Reglementarea instituției recuzării executorului judecătoresc a avut în vedere faptul că acesta trebuie să își îndeplinească cu imparțialitate serviciul public pe care îl prestează; or, consacrarea unei atribuții legale care imprimă un caracter de parțialitate activității sale face ca recuzarea să nu își găsească aplicarea în acest domeniu.

În consecință, apreciem că se impunea reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 1.164 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009, și Decizia nr. 1.278 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011), în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil și, prin urmare, constatarea neconstituționalității sintagmei „sau organul de executare” cuprinsă în art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, ceea ce ar fi însemnat că cererea de validare a popririi putea fi formulată de executorul judecătoresc în numele și în reprezentarea creditorului.

De asemenea, având în vedere că norma legală criticată nu mai este în vigoare în mod formal și că aceasta a fost preluată în conținutul normativ al art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, ținând cont de Decizia Curții Constituționale nr. 1.615 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, trebuia extins controlul de constituționalitate și asupra acestui text legal și constată neconstituționalitatea sintagmei „sau executorul judecătoresc” cuprinsă în art. 790 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Judecători,

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

Puskás Valentin Zoltán