În Monitorul Oficial nr. 326 din 27 aprilie a.c. a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și ale art. II art. 6 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar. Judecătorul Petre Lăzăroiu a formulat opinie separată în sensul admiterii excepției.


BECK HANDBOOK – Călăuza juristului. Cereri și acțiuni în justiție. Ediție online martie 2016. DOAR ÎN LEGALIS! Cere accesul la noua ediție!


În extras

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 19 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 8.784/2/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și ale art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe civile prin care a fost respinsă cererea de anulare a unui ordin de salarizare și obligarea la plata indemnizației de încadrare lunară conform unor ordine ale procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că personalul, care, în anul 2011 și ulterior, este avansat în funcție de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă, este încadrat în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, majorarea fiind corespunzătoare numărului de clase de salarizare succesive multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5), fără acordarea coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. Ca urmare a aplicării dispozițiilor de lege criticate, personalul (în speță, judecători sau procurori) care îndeplinea condițiile de a trece la o altă gradație până la 1 ianuarie 2011 are un salariu diferit față de cel care îndeplinește aceleași condiții după data menționată. Astfel, pentru acele persoane care au îndeplinit condițiile anterior datei de 1 ianuarie 2011 și au trecut de la gradația 3 la 4 ori de la gradația 4 la 5, creșterea salarială a fost cu 5%, în schimb, pentru cei care îndeplinesc condițiile de avansare după această dată, creșterea este de 2,5%, pentru că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, nu se acordă coeficientul de ierarhizare aferent noii clase de ierarhizare. Acest tratament juridic diferențiat în raport cu un criteriu temporal (data de 1 ianuarie 2011) nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, câtă vreme, prin ipoteză, judecătorul vizat are aceeași calificare profesională, exercită aceeași funcție, la același nivel al instanței cu colegii săi care primesc o remunerație mai mare.

5. Consideră că în speță nu este aplicabil principiul „a distinge nu înseamnă a discrimina”, deoarece situația expusă nu are particularități ce ar necesita o tratare diferențiată. În acest sens invocă și cele reținute de Curtea Constituțională cu privire la principiul egalității în drepturi prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului raportată la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și ale art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011. În realitate Curtea constată că sunt avute în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, precum și ale art. II art. 6 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, dispoziții introduse prin Legea nr. 283/2011. Dispozițiile legale criticate au următorul cuprins:

– Art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010:

„(1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

[…]

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție», respectiv vechime în învățământ pentru personalul didactic de predare universitar și preuniversitar.”;

– Art. II art. 6 alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010:

„(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție».”

10. În opinia instanței de judecată, autoare a excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor și art. 41 alin. (4) privind egalitatea de salarizare între femei și bărbați. De asemenea sunt invocate și dispozițiile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 536 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, și Decizia nr. 311 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 26 iunie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, respectiv dispozițiilor art. II art. 6 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, dispoziții introduse prin Legea nr. 283/2011, reținând că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.

12. De asemenea, Curtea a mai reținut că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

13. Cu privire la critica referitoare la art. 41 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia, la muncă egală, femeile au salariul egal cu bărbații, Curtea a constatat prin Decizia nr. 556 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 19 august 2015, paragraful 24, că aceasta nu poate fi reținută, de vreme ce textul de lege criticat reglementează modul de calcul al majorării salariale în cazul avansării într-o altă treaptă de vechime în muncă, fără a institui discriminări pe criteriul de sex.

14. Referitor la critica privind încălcarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa faptul că acest articol nu are o existență autonomă și nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziții ale Convenției sau protocoalelor sale adiționale. (Decizia de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Coriolan Gabriel Iovițoni și alții împotriva României, paragraful 52). Având în vedere acestea, Curtea constată că în cauza de față art. 14 din Convenție nu este incident.

15. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 8.784/2/2012 și constată că dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și ale art. II art. 6 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 20 ianuarie 2016.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,
Andreea Costin

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția majoritară, apreciem că excepția de neconstituționalitate ce formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 783D/2015 trebuia admisă, pentru următoarele motive:

Prevederile constituționale ale art. 41, pe lângă stabilirea cadrului general în care se exercită dreptul la muncă, consacră principiul egalității de tratament în stabilirea salariului.

Acest principiu a fost transpus la nivel legal, spre exemplu, prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a avut ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, proclamând ca principiu al sistemului de salarizare „echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar” [art. 3 lit. d) din Legea-cadru nr. 330/2009].

De altfel, aceasta a fost intenția permanentă a legiuitorului, respectiv de a da prioritate principiului egalității de tratament în stabilirea salariului în ceea ce privește funcțiile similare, sens în care, pe lângă prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, se regăsesc și prevederile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Spre exemplu, art. 5 alin. (2)-(4) din Codul muncii prevede că „(2) Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă.

(3) Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.

(4) Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.”

Mergând pe același raționament, legiuitorul, cu ocazia adoptării Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, stabilește că în anul 2015 salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat, iar la art. 5 alin. (11) prevede că „Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii – medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.” Aceste prevederi se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției [art. 5 alin. (12)]. Astfel, în cadrul procesului legislativ, cu prilejul întocmirii Raportului comun asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014, Comisia pentru muncă și protecție socială și Comisia pentru buget, finanțe și bănci au justificat introducerea diferitelor amendamente formulate ca fiind necesare „pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime” și „pentru evitarea situațiilor de aplicare neuniformă a legii”1. Totodată, în aplicarea prevederilor Legii nr. 71/2015, se precizează că „În contextul în care prevederile sus-menționate nu se vor aplica personalului din toate instituțiile și autoritățile publice, se va crea o discriminare salarială între instituțiile și autoritățile publice care va genera procese în instanță, care vor fi câștigate de către salariați, și vor duce la plata acestor drepturi actualizate la data plății cu rata inflației precum și a cheltuielilor de judecată aferente2.

Ca atare, se recunoaște implicit că există discriminări create de legislația în vigoare cu privire la salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar această discriminare urmează să fie îndepărtată, pentru viitor, pentru tot personalul plătit din fonduri publice, prin aplicarea Legii nr. 71/2015.

În ceea ce privește diferențele de salarizare referitoare la personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”, Curtea Constituțională a stabilit că acestea provin din întreaga succesiune a actelor normative intervenite după anul 2011, raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 579 din 29 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 30 octombrie 2015). În discuție sunt prevederile legale care stabilesc, în mod diferențiat pe gradații, modul de calcul al procentelor cu care se majorează salariul de bază, spre deosebire de vechea reglementare aplicabilă salarizării magistraților, care prevedea o majorare de 5%, indiferent de treapta de vechime în muncă în care se trecea.

În acest context se observă că, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 579 din 29 septembrie 2015, precitată, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007).

Or, în opinia noastră, principiul tempus regit actum reprezintă în fapt o aplicare doctrinară a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Așadar, dispozițiile constituționale protejează persoana împotriva aplicării pentru trecut a unor norme legale inexistente la momentul raportat.

De aceea, în materia normelor procesuale nu poate fi pus în discuție acest principiu, dat fiind că ele operează în materia derulării unor proceduri și nu afectează în substanța lor drepturi și libertăți fundamentale. Tocmai de aceea, aplicarea retroactivă a legii este permisă în materie penală sau contravențională, dar numai în situația în care această normă este favorabilă persoanei. În niciun caz, însă, norma penală sau contravențională nu va retroactiva dacă este mai împovărătoare persoanei.

Principiul tempus regit actum permite normei de drept substanțial să producă modificări pentru viitor, fără a afecta însă dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit cu care „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, altfel ne-am afla în situația în care principiul neretroactivității ar fi lipsit de eficiență.

În cauza de față, tocmai o astfel de abordare în aplicarea principiului sus-menționat a creat o discriminare evidentă față de persoane aflate în aceeași categorie socială, în aceeași situație juridică, prestând aceeași muncă și îndeplinind aceleași condiții de vechime.

Astfel, principiul tempus regit actum sau momentul temporal al unei prevederi legale nu poate constitui o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a fi acceptată o discriminare în ceea ce privește salarizarea persoanelor care au aceeași vechime și îndeplinesc aceeași funcție. Prevederile criticate tocmai în acest sens operează – îndeplinirea condiției de vechime în muncă mai târziu decât momentul temporal avut în vedere de legiuitor privează respectivele persoane de drepturile echivalente pe care celelalte persoane le au în virtutea condițiilor legate de vechimea în muncă sau profesie.

Aplicarea principiului tempus regit actum nu se poate face de plano în ceea ce privește dreptul substanțial sau material, ci, mai întâi, trebuie verificată compatibilitatea acestor norme cu prevederile constituționale referitoare la egalitatea în drepturi, astfel încât succesiunea în timp a normelor legale să nu conducă la discriminări nejustificate. Or, aplicarea nediferențiată a prevederilor art. 15 alin. (1) din Constituție ar putea încălca alte prevederi, respectiv art. 16 alin. (1) din Constituție.

În opinia noastră, data împlinirii condițiilor de a trece la o altă gradație nu depinde de atitudinea persoanei care se află într-o astfel de astfel de situație, ci se datorează unor circumstanțe obiective care țin de modul firesc al evoluției vechimii în muncă sau în profesie. Față de prevederile criticate, prin aplicarea diferențiată a coeficienților de ierarhizare, se instituie un tratament diferit aplicat persoanelor îndreptățite, determinat de momentul împlinirii condițiilor de a trece la o altă gradație și determinat de legea în vigoare la acel moment.

Argumentele de mai sus se bazează și pe jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de discriminare. Potrivit Hotărârii pronunțate în Cauza Incze contra Austriei (1995), noțiunea de discriminare în sensul art. 14 din Convenție cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, chiar dacă dispozițiile Convenției nu impun să îi fie acordat un tratament mai favorabil. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoge și comparabile fără ca ele să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (Hotărârea pronunțată în Cauza Hoffman contra Austriei, 1993, sau Hotărârea pronunțată în Cauza Spadea și Scalabrino contra Italiei, 1995).

De altfel, și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

Or, tratamentul diferențiat aplicat în cauză, în funcție de momentul împlinirii condițiilor de a trece la o altă gradație și determinat de legea în vigoare la acel moment nu are o justificare obiectivă și rezonabilă din moment ce toate persoanele în discuție ocupă aceeași funcție, au același grad, același nivel al instanței, respectiv îndeplinesc aceleași condiții, însă li se aplică un nivel de salarizare diferit.

De altfel, sunt admisibile diferențieri de salarii, sens în care, spre exemplu, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în sistemul public principiul egalității este aplicabil în interiorul aceleiași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel, fiind posibile diferențieri întemeiate obiectiv și rezonabil între domenii sau nivele de studii, în raport cu importanța și complexitatea muncii, cu funcția, postul sau meseria (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009). Totodată, salarizarea poate fi diferențiată după alte criterii, spre exemplu nivelul studiilor, importanța și complexitatea muncii, funcția, postul sau meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, condițiile de muncă și vechimea în muncă.

Or, în speță, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de trecere în tranșa următoare de vechime în muncă sau funcție, după 1 ianuarie 2011, nu există astfel de diferențieri.

Concluzia care derivă din principiul egalității de tratament în stabilirea salariului este aceea că pentru muncă egală sau de valoare egală, plata este egală, respectiv faptul că munca poate fi egală deoarece posturile sau funcțiile sunt identice.

Așadar, deși prin deciziile nr. 311 din 28 aprilie 2015 și nr. 536 din 14 iulie 2015 (pe care Curtea le-a exemplificat în decizia la care formulam prezenta opinie separată) s-a reținut că „legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă”, considerăm că aceste noi reglementări nu pot încălca în mod flagrant norme și principii constituționale.

Față de toate aceste argumente apreciem că prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 41 din Constituția României.

Judecător,

Petre Lăzăroiu