Decizia Î.C.C.J. nr. 20/2015. Interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) Cod penal

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept sesizate, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 11 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 195/252/2014, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind „interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) din Codul penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) din Codul penal, inclusiv condiţia ca prezentarea să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat sau art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) din Codul penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este înlocuită în art. 327 alin. (2) din Codul penal cu condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane”.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 195/252/2014 al Curţii de Apel Timişoara Secţia penală

Prin Sentinţa penală nr. 545 din 16 septembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. 195/252/2014, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 327 din Codul penal şi art. 4 din Codul penal, achitarea inculpatului BAF pentru săvârşirea infracţiunii de fals privind identitatea prevăzute de art. 293 alin. 1 din Codul penal din 1968.

În fapt, s-a reţinut în esenţă că inculpatul BAF a fost depistat în noaptea de 15 iunie 2013 la orele 0,13 de către lucrătorii Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Timiş consumând băuturi alcoolice pe o alee din faţa Căminului Cultural din localitatea Silagiu, iar în vederea întocmirii Procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria JO nr. 0560975 din 15 iunie 2013 al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Timiş, acesta a prezentat o identitate falsă, indicând numele şi datele unui vecin al său – respectiv TCD, semnând actul întocmit la rubrica „contravenient, am luat la cunoştinţă”.

În drept s-a reţinut că, potrivit expunerii de motive care precedă noul Cod penal (pct. 2.81), prin noua reglementare s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. Astfel, pentru întregirea elementelor constitutive ale infracţiunii este necesar ca făptuitorul să se prezinte sub o identitate falsă sau să atribuie o astfel de identitate altei persoane prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.

S-a reţinut că atâta vreme cât în speţă inculpatul nu s-a folosit în mod fraudulos de vreun act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau de un astfel de act falsificat, ci doar s-a prezentat sub o identitate falsă, fapta nu mai este prevăzută de legea penală, devenind incident cazul care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Lugoj, criticând soluţia de achitare pronunţată în baza art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi punctul de vedere exprimat şi în literatura de specialitate, potrivit căruia o persoană nu răspunde pentru fals privind identitatea dacă a săvârşit fapta prin prezentarea orală a identităţii reale a unei persoane. O astfel de abordare ar conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor care îşi declină o altă identitate cu scopul evident de producere a unor consecinţe juridice. S-a mai arătat că opinia exprimată în literatura de specialitate nu are corespondent în realitate, cu atât mai mult cu cât există situaţii când nu se poate stabili identitatea reală a unei persoane, chiar dacă funcţionarul public face demersurile necesare.

În acest sens s-a avansat punctul de vedere că în cazul art. 327 alin. (1) din Codul penal condiţia privind folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare sau la dovedirea stării civile se referă doar la varianta transmiterii către o unitate din cele prevăzute la art. 175 din Codul penal, nu şi la aceea a prezentării făcute unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 din Codul penal.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; în opinia sa, soluţia ce se va pronunţa în cauză depinde de modul de dezlegare a chestiunii de drept: art. 327 alin. (2) din Codul penal privind infracţiunea de fals privind identitatea reprezintă o formă agravată a celei de la art. 327 alin. (1) şi se încadrează în condiţiile prevăzute de acesta sau este vorba despre o incriminare distinctă şi nu era necesară folosirea acelui act falsificat.

Inculpatul a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea problemei de drept.

III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea pronunţată, a formulat următorul punct de vedere:

Instanţa de apel a constatat că în concepţia art. 327 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, prezentarea sub o identitate falsă presupune în mod necesar drept condiţie a elementului material al infracţiunii folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, condiţie care se pare că este necesară inclusiv în situaţia în care prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, în sensul art. 327 alin. (2) din Codul penal. Această interpretare are la bază expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei.

Cu toate acestea, pornind de la cele învederate prin apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, în privinţa art. 327 alin. (2) din Codul penal anumite aspecte ridică semne de întrebare:

Potrivit textului art. 327 alin. (2) din Codul penal, pentru a constitui element material al infracţiunii, acţiunea de prezentare trebuie efectuată „prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane”, fără a se menţiona şi cerinţa esenţială din art. 327 alin. (1) din Codul penal ca prezentarea să fie făcută şi „prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”.

S-a reţinut că art. 327 alin. (2) din Codul penal nu face referire nici la celelalte cerinţe ale elementului material, prevăzute la art. 327 alin. (1) din Codul penal, dar nu face nici vreo menţiune în sensul că „prezentarea prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane’’ trebuie făcută în condiţiile alin. (1).

Această modalitate de redactare a textului permite astfel mai multe interpretări:

O primă interpretare este în sensul că se subînţelege că art. 327 alin. (2) din Codul penal, ca variantă agravantă, împrumută toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) din Codul penal, adăugând şi o condiţie suplimentară pentru întrunirea formei calificate, respectiv prezentarea să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

Elementul material al art. 327 alin. (1) din Codul penal poate fi realizat prin două acţiuni alternative – prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane -, acţiuni realizate în următoarele condiţii privind subiectul vizat, scopul urmărit şi mijloacele folosite:

– în faţa unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 din Codul penal sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea (subiectul vizat);

– pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul (scopul urmărit);

– prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat (mijloacele folosite).

Pentru realizarea formei calificate prevăzute de art. 327 alin. (2) din Codul penal, acestor condiţii li se adaugă încă o condiţie privind mijloacele de săvârşire a acţiunilor alternative, respectiv:

– prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

În această interpretare este discutabil în ce situaţii prezentarea sub o identitate falsă efectuată „prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile” (care presupune un act nefalsificat, conţinând datele reale ale unei persoanei) poate fi efectuată în condiţiile art. 327 alin. (1) din Codul penal, fără a fi întrunite şi condiţiile din art. 327 alin. (2) din Codul penal.

O altă interpretare ar putea fi şi în sensul că art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) din Codul penal condiţiile elementului material privind subiectul vizat şi scopul urmărit, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se face prezentarea.

Astfel, condiţiei din art. 327 alin. (1) din Codul penal, ca acţiunea de prezentare să fie efectuată „prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, îi este substituită în art. 327 alin. (2) din Codul penal condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată „prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane”.

În această interpretare, acţiunea de prezentare – care se subînţelege că este sub o identitate falsă – trebuie realizată în următoarele condiţii privind subiectul vizat, scopul urmărit şi mijloacele folosite:

– în faţa unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 din Codul penal sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea (subiectul vizat);

– pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul (scopul urmărit);

– prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, (mijloacele folosite).

În sprijinul unei asemenea interpretări ar putea fi adus ca argument faptul că agravarea răspunderii pentru fapta săvârşită prin folosirea unei identităţi reale a fost prevăzută pentru prima dată în noul Cod penal, vechea reglementare nefăcând o distincţie în acest sens.

Astfel, în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că în situaţia utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane există riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective.

Cu alte cuvinte, în varianta prevăzută de art. 327 alin. (2) din Codul penal se încalcă nu doar relaţiile sociale privind încrederea publică în adevărul privind concordanţa dintre identitatea sub care se prezintă o persoană în faţa unui funcţionar public şi identitatea reală, ci şi cele privind atributele de identificare a persoanei, prevăzute de art. 59 şi cap. III din cartea I titlul II al Codului civil.

Protejarea persoanei ale cărei date de identificare sunt întrebuinţate fraudulos este cu atât mai necesară cu cât, de cele mai multe ori, în asemenea cazuri, efectele juridice urmărite de către subiectul activ al infracţiunii se produc nu doar faţă de funcţionarii publici prevăzuţi de art. 175 din Codul penal sau unităţile din care aceştia fac parte, ci şi faţă de persoana ale cărei date reale sunt folosite. Cum este situaţia şi în cauza de faţă, persoana ale cărei date de identitate au fost întrebuinţate continuă să suporte consecinţele juridice produse ca urmare a faptei inculpatului, aceasta figurând în continuare drept contravenient în procesul-verbal întocmit cu datele sale de identificare.

Dacă tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 327 alin. (2) din Codul penal se realizează doar în ipoteza „folosirii frauduloase a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, se ajunge la situaţia ca, deşi intenţia legiuitorului a fost atragerea unei răspunderi penale agravate în cazul folosirii identităţii reale a unei persoane, în concret, protejarea persoanei şi a atributelor sale să fie imposibil de realizat în multiple situaţii întâlnite în realitate, cum este situaţia prezentării fără un act sau prin folosirea copiilor actelor prevăzute de art. 327 alin. (1) din Codul penal sub identitatea altei persoane în faţa unui funcţionar public cum este acesta definit la art. 175 din Codul penal.

În acest sens nu poate fi omis nici faptul că pot exista situaţii când funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de identitatea reală a altei persoane nu dispune de mijloacele necesare verificării identităţii persoanei, având în vedere sfera largă a funcţionarilor publici, astfel cum este prevăzută în art. 175 din Codul penal şi în jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (expertul tehnic judiciar, medicul angajat în unitatea de stat), existând şi categorii de funcţionari publici care nu au acces direct la bazele de date pentru identificarea persoanelor, dar nu pot nici amâna îndeplinirea unor atribuţii până la prezentarea unui act de identificare.

Un argument suplimentar în acest sens îl poate constitui inclusiv situaţia persoanei juridice [art. 327 alin. (2) din Codul penal nefăcând distincţie între persoanele fizice şi juridice], ipoteză în care folosirea datelor de identificare reale ale altei persoane juridice este posibilă prin folosirea unor copii certificate pentru conformitate cu originalul ale actelor de înfiinţare ale altei persoane juridice în vederea producerii unor efecte juridice.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea cererii adresate instanţei supreme.

IV. Legislaţia relevantă

Art. 327 din Codul penal. Falsul privind identitatea

„(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la

5 ani.

(3) (…)”

Art. 293 din Codul penal din 1969. Falsul privind identitatea

„(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit fără drept.”

V. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul BAF nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă analizei, drept conferit de dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, ce au fost transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară.

Astfel, unele curţi de apel, tribunale şi judecătorii, în opinie majoritară, au arătat că art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) din Codul penal, inclusiv condiţia ca prezentarea să fie efectuată prin „folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”.

S-a susţinut că suntem în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 327 alin. (2) din Codul penal, atunci când, în afara „prezentării sub o identitate falsă ori atribuirii unei astfel de identităţi altei persoane, prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, este întrunită şi condiţia ca prezentarea să se fi făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

S-a considerat că art. 327 alin. (2) din Codul penal reglementează o variantă agravantă a infracţiunii de fals privind identitatea incriminată în forma-tip în art. 327 alin. (1) din Codul penal, sens în care, pentru a se reţine forma agravantă, este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile referitoare la elementul material al infracţiunii în varianta-tip, inclusiv condiţia referitoare la utilizarea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificarea, legitimarea ori dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.

Alte instanţe, în opinie minoritară, au arătat că art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) din Codul penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se face prezentarea, apreciindu-se că cerinţa ca acţiunea de prezentare să fie efectuată „prin folosirea frauduloasă a unui act ce foloseşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat” este înlocuită în art. 327 alin. (2) din Codul penal cu cerinţa ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

VII. Doctrina în materia aplicării dispoziţiilor art. 327 din Codul penal

Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 a conferit prilejul exprimării în doctrină a unor puncte de vedere şi cu privire la dispoziţiile mai sus menţionate.

În acest sens, referitor la infracţiunea de fals privind identitatea, s-a arătat că legiuitorul, în expunerea de motive a noului Cod penal, a menţionat faptul că „prin noua reglementare s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. De asemenea, s-a introdus o diferenţiere sub aspectul regimului sancţionator între ipoteza recurgerii la o identitate fictivă şi cea a utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoanei, în acest din urmă caz existând riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective”.

În acest sens, argumentul invocat în expunerea de motive a noului Cod penal referitor la necesitatea utilizării unor documente de identitate, potrivit căruia funcţionarul public nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale autorului, subzistă atât în cazul utilizării unei identităţi false (fictive), cât şi în cazul utilizării frauduloase a identităţii reale a unei persoane.

Tot astfel, în doctrină s-a arătat că, în cazul în care actul de identitate utilizat de făptuitor este autentic, însă aparţine unei alte persoane, va fi incidenţă varianta agravată prevăzută în art. 327 alin. (2) din noul Cod penal.

Voinţa legiuitorului din anul 2009 rezultă în acest caz din expunerea de motive a noului Cod penal, iar la pct. 2.81 alin. 3 se precizează următoarele:

„O altă modificare propusă de proiect priveşte falsul privind identitatea. Prin noua reglementare s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. De asemenea, s-a introdus o diferenţiere sub aspectul regimului sancţionator între ipoteza recurgerii la o identitate fictivă şi cea a utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane, în acest din urmă caz existând riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective.”

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Nu a fost pronunţată nicio decizie cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce fac obiectul dezlegării problemei de drept.

IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal a arătat că cerinţa esenţială a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

Actualul Cod penal, spre deosebire de reglementarea anterioară, aduce o restrângere la nivelul tipicităţii în ceea ce priveşte infracţiunea de fals privind identitatea.

În forma de bază din art. 327 alin. (1) din Codul penal, elementul material al infracţiunii constând în acţiunea de prezentare sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane trebuie să se realizeze întotdeauna fie prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile, fie prin folosirea unui astfel de act falsificat, adică prin mijloace calificate.

Prin reconfigurarea conţinutului infracţiunii de fals privind identitatea, legiuitorul a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, punând astfel capăt jurisprudenţei neunitare care considera că infracţiunea se săvârşeşte fie prin simpla afirmaţie verbală a unei stări de fapt necorespunzătoare adevărului, fie printr-o asemenea declarare, însă numai însoţită de prezentarea unor dovezi (acte false sau folosite fraudulos).

În noua reglementare se porneşte de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei.

În această nouă formă de incriminare a falsului privind identitatea, uzul de fals comis de către autor reprezintă un element constitutiv al falsului privind identitatea, ipoteză în care operează absorbţia legală, infracţiunea devenind astfel complexă.

Varianta agravată prevăzută de art. 327 alin. (2) din Codul penal este reglementată prin preluarea din forma-tip a unei singure modalităţi normative, aceea a prezentării sub o identitate falsă, adăugându-i-se elementul de agravare care constă în întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

Preluarea în varianta agravată a modalităţii normative din forma-tip nu s-a realizat ad litteram, însă, chiar şi în aceste condiţii, nu există niciun argument juridic care să susţină concluzia că acestei modalităţi normative nu îi mai este asociată şi cerinţa esenţială de a se fi realizat prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare etc. sau a unui astfel de act falsificat.

Întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane care configurează prezentarea sub o identitate falsă se realizează fie prin folosirea frauduloasă a actului care serveşte la identificare etc., fie prin folosirea unui astfel de act care a fost falsificat.

Altfel, ar însemna că tocmai completarea introdusă de legiuitor în conţinutul elementului material al infracţiunii, pentru a tranşa disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, ar rămâne fără eficienţă în ipoteza art. 327 alin. (2) din Codul penal.

X. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, respectiv Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, Universitatea Babeş Bolyai, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal,Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din laşi, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, Universitatea „Nicolae Titulescu” Bucureşti, Facultatea de Drept, Catedra de drept penal.

Până la momentul depunerii raportului de către judecătorul-raportor, la data de 6 mai 2015, şi până la momentul soluţionării problemei de drept de către completul de judecată legal constituit în soluţionarea problemei de drept, respectiv data de 4 iunie 2015, specialiştii menţionaţi anterior nu şi-au exprimat opinia solicitată cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Dispoziţiile art. 327 alin. (2) din noul Cod penal încorporează toate condiţiile descrise în norma cuprinsă în art. 327 alin. (1) din acelaşi cod, inclusiv condiţia ca prezentarea să se realizeze prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.

În susţinerea opiniei exprimate s-au învederat următoarele:

Codul penal reglementează, în dispoziţiile art. 327 alin. (2), o variantă agravată a infracţiunii de fals privind identitatea, reglementare determinată de nivelul de gravitate superior al utilizării identităţii reale a unei persoane în raport cu nivelul de gravitate al folosirii unei identităţi false (identitate fictivă).

Unicul element prin care legiuitorul justifică reglementarea variantei agravate a infracţiunii de fals privind identitatea îl constituie diferenţa de gravitate dintre utilizarea unei identităţi fictive şi utilizarea frauduloasă a identităţii reale a unei persoane, determinată de riscul producerii, în această din urmă ipoteză, a unor consecinţe juridice pentru persoana a cărei identitate este utilizată fraudulos.

În condiţiile în care se admite că dispoziţiile art. 327 alin. (2) din Codul penal presupun ca prezentarea să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, pentru a induce sau menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul – condiţii la care legiuitorul nu se referă în mod explicit în art. 327 alin. (2), trebuie să se admită că dispoziţiile art. 327 alin. (2) din Codul penal presupun şi ca prezentarea să se realizeze „prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, întrucât legiuitorul nu a inclus în cuprinsul dispoziţiilor art. 327 alin. (2) nicio referire care să permită o preluare parţială a condiţiilor descrise în dispoziţiile art. 327 alin. (1).

Formularea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) din Codul penal nu permite preluarea parţială, pe cale de interpretare, a condiţiilor prevăzute în art. 327 alin. (1) şi nu poate constitui temei legal pentru o astfel de preluare parţială.

Argumentul invocat în expunerea de motive a noului Cod penal referitor la necesitatea utilizării unor documente de identitate, potrivit căruia funcţionarul public nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale autorului, subzistă atât în cazul utilizării unei identităţi false (identitate fictivă), cât şi în cazul utilizării frauduloase a identităţii reale a unei persoane.

În doctrină s-a arătat că, în cazul în care actul de identitate utilizat de făptuitor este autentic, însă aparţine unei alte persoane, va fi incidenţă varianta agravată prevăzută în art. 327 alin. (2) din Codul penal.

Dacă legiuitorul nu ar fi urmărit preluarea, în dispoziţiile art. 327 alin. (2), a tuturor condiţiilor descrise în art. 327 alin. (1) din noul Cod penal, nu ar fi făcut referire la „folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile”, act nefalsificat, ci numai la folosirea unui act falsificat ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.

XII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că cerinţa esenţială a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea în varianta-tip vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este obligatorie şi în situaţia în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul nr. 195/252/2014, prin încheierea de şedinţă din data de 11 mai 2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În considerarea dispoziţiilor legale menţionate, sesizarea formulată este admisibilă întrucât:

– instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă potrivit art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală;

– cauza se află în cursul judecăţii;

– chestiunea de drept are caracter de noutate, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra acesteia printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

– de lămurirea prezentei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată chestiunea de drept vizând tipicitatea infracţiunii obiect al judecăţii şi aplicarea art. 4 din Codul penal după intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Dispoziţiile art. 327 alin. (2) din Codul penal reglementează o variantă agravată a infracţiunii de fals privind identitatea, care constă în prezentarea sub identitate reală a unei persoane, „făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul”.

În situaţia prezentării sub identitatea reală a unei persoane, căreia făptuitorul îi întrebuinţează identitatea, fapta se poate realiza atât prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile, cât şi prin folosirea unui act falsificat ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.

Reglementarea variantei agravate a infracţiunii de fals privind identitatea este determinată de nivelul de gravitate superior al utilizării identităţii reale a unei persoane în raport cu nivelul de gravitate al folosirii unei identităţi false/fictive.

De altfel, unicul element prin care legiuitorul justifică reglementarea variantei agravate a infracţiunii de fals privind identitatea îl constituie diferenţa de gravitate dintre utilizarea unei identităţi fictive şi utilizarea frauduloasă a identităţii reale a unei persoane, determinată de riscul producerii unor consecinţe juridice pentru persoana a cărei identitate este utilizată fraudulos.

Referitor la infracţiunea de fals privind identitatea, legiuitorul, în expunerea de motive a noului Cod penal, a menţionat faptul că „prin noua reglementare s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. De asemenea, s-a introdus o diferenţiere sub aspectul regimului sancţionator între ipoteza recurgerii la o identitate fictivă şi cea a utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoanei, în acest din urmă caz existând riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective”.

Potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (2) din Codul penal, „Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani”.

În condiţiile în care se admite că dispoziţiile art. 327 alin. (2) din Codul penal presupun ca prezentarea să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, pentru a induce sau menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul – condiţii la care legiuitorul nu se referă în mod explicit în art. 327 alin. (2), trebuie să se admită că dispoziţiile art. 327 alin. (2) din Codul penal presupun şi ca prezentarea să se realizeze „prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, întrucât legiuitorul nu a inclus în cuprinsul dispoziţiilor art. 327 alin. (2) nicio referire care să permită o preluare parţială a condiţiilor descrise în dispoziţiile art. 327 alin. (1).

În acest sens, argumentul invocat în expunerea de motive a noului Cod penal referitor la necesitatea utilizării unor documente de identitate, potrivit căruia funcţionarul public nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale autorului, subzistă atât în cazul utilizării unei identităţi false (fictive), cât şi în cazul utilizării frauduloase a identităţii reale a unei persoane.

Tot astfel, în doctrină s-a arătat că, în cazul în care actul de identitate utilizat de făptuitor este autentic, însă aparţine unei alte persoane, va fi incidenţă varianta agravată prevăzută în art. 327 alin. (2) din Codul penal.

În condiţiile arătate, săvârşirea faptei prin „folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile”, la care se referă dispoziţiile art. 327 alin. (1), nu poate avea loc decât în ipoteza întrebuinţării identităţii reale a unei persoane şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 327 alin. (2) din Codul penal, iar nu şi în ipoteza întrebuinţării unei identităţi false (identitate fictivă), întrucât, în acest din urmă caz, actul ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile este întotdeauna falsificat.

Sub un alt aspect, dacă legiuitorul nu ar fi urmărit preluarea, în dispoziţiile art. 327 alin. (2), a tuturor condiţiilor descrise în art. 327 alin. (1) din Codul penal, nu ar fi făcut referire la „folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile”, act nefalsificat, ci numai la folosirea unui act falsificat ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.

Chiar dacă preluarea în varianta agravată a modalităţii normative din forma-tip nu s-a realizat ad litteram, nu există niciun argument juridic care să susţină concluzia că acestei modalităţi normative nu îi mai este asociată şi cerinţa esenţială de a se fi realizat prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare etc. sau a unui astfel de act falsificat.

În sprijinul acestei interpretări ca argument poate fi invocat şi faptul că agravarea răspunderii pentru fapta săvârşită prin folosirea unei identităţi reale a fost prevăzută pentru prima dată în noul Cod penal, vechea reglementare nefăcând o distincţie în acest sens.

Astfel, în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că în situaţia utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane există riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective.

Că forma agravată prevăzută de art. 327 alin. (2) din Codul penal preia toate elementele de la art. 327 alin. (1) rezultă şi din faptul că alin. (2) face referire doar la noţiunea de „prezentare”, iar principiul legalităţii impune ca orice condiţie suplimentară să fie prevăzută în mod expres.

Pe de altă parte, mai trebuie observat că în varianta prevăzută de art. 327 alin. (2) din Codul penal se încalcă nu doar relaţiile sociale privind încrederea publică în adevărul privind concordanţa dintre identitatea sub care se prezintă o persoană în faţa unui funcţionar public şi identitatea reală, ci şi cele privind atributele de identificare a persoanei, prevăzute de dispoziţiile din Codul civil.

Dacă tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 327 alin. (2) din Codul penal se realizează doar în ipoteza „folosirii frauduloase a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat”, se ajunge la situaţia ca, deşi intenţia legiuitorului a fost atragerea unei răspunderi penale agravate în situaţia folosirii identităţii reale a unei persoane, în concret, protejarea persoanei şi a atributelor sale să fie imposibil de realizat în multiple situaţii întâlnite în realitate, cum este situaţia prezentării fără un act sau prin folosirea copiilor actelor prevăzute de art. 327 alin. (1) din Codul penal sub identitatea altei persoane în faţa unui funcţionar public cum este acesta definit la art. 175 din Codul penal.

În acest sens, nu poate fi omis nici faptul că pot exista situaţii când funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de identitatea reală a altei persoane nu dispune de mijloacele necesare verificării identităţii persoanei, având în vedere sfera largă a funcţionarilor publici cum este prevăzută în art. 175 din Codul penal şi în jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu acest articol (expertul tehnic judiciar, medicul angajat în unitatea de stat), existând şi categorii de funcţionari publici care nu au acces direct la bazele de date pentru identificarea persoanelor, dar nu pot nici amâna îndeplinirea unor atribuţii până la prezentarea unui act de identificare.

Concluzionând, în raport cu argumentele expuse, se reţine că varianta agravată a infracţiunii de fals privind identitatea prevăzută în art. 327 alin. (2) din Codul penal presupune îndeplinirea condiţiei ca prezentarea să se realizeze prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.